luni, 29 aprilie 2013

Un portal al timpului filmat in Antarctica – video

Săptămânile trecute, cercetătorii de la NASA au făcut o descoperire epocală și anunțau opinia publică că în atmosfera planetei noastre se găsesc diferite portaluri prin care se poate ajunge în diverse puncte din galaxia noastră. Această descoperire ar putea revoluționa modalitatea de deplasare prin Univers pentru că ar scurta în mod considerabil distanțele de mii de ani lumină la doar câțiva ani sau poate mai puțin.

O filmare ciudată a fost încărcată pe Youtube în care se prezintă stația de cercetare Neumayer Station III din Antarctica. Imaginile sunt șocante pentru că pe lângă faptul că nici Soarele sau Lună nu se pot observa, un portal energetic pare să-și facă apariția. Acesta poate să fie chiar un portal despre care vorbeau specialiștii NASA, prin care se poate călătorii fie în diverse puncte din Univers sau cine știe unde.
Fluxul energetic este foarte mare, cauza pentru care pare să acopere tot cerul din Antarctica. Deocamdată, nimeni nu poate să susţină cu adevărat ce reprezintă acest flux energetic și nici care este destinația sa. Cu toate acestea, filmarea este una importantă pentru că doar așa putem să fim la curent cu evenimentele ciudate care se petrec în Antarctica în ultima vreme.

AGENDA OZN A GUVERNULUI DIN UMBRĂ. PROGRAMUL SECRET REFERITOR LA OZN-URI (7)

Cititi partea a VI-a aici:
http://sfatuitoarea.blogspot.ro/2013/04/agenda-ozn-guvernului-din-umbra_15.html


Articol apărut în Nexus New Times Magazine
de dr. Steven M. Greer

Noua Eră...
Când au început toate aceste proiecte super secrete? Adevărul este că există încă proiecte „negre“ şi materiale de la sfârşitul secolului trecut şi din Primul Război Mondial care nu au fost încă declasificate! Motive pentru a păstra anumite lucruri secrete au existat într-un fel sau altul în societate de mii de ani. Întotdeauna au existat carteluri. Întotdeauna au existat societăţi secrete care au încercat să dobândească o putere secretă. Şi acestea au trecut prin diferite transformări, în funcţie de exigenţele timpului şi locului, de circumstanţele politice şi tehnologice.
Cu siguranţă că în secolul XX au existat programe secrete legate de importante interese industriale ce se refereau la aceste tehnologii – este vorba în special despre aşa numitele sisteme electromagnetice de tip free energy (sau „energie gratuită“), care au fost descoperite de Tesla.
Chiar şi Faraday a descoperit un efect supraunitar („over-unity effect“) în unele dintre experimentele pe care le-a efectuat în anii ‘1800.
Au existat motive pentru care aceste lucruri au fost suprimate şi ţinute sub tăcere pentru mult, mult timp.
În anii ‘1800 – era Vanderbilts, Rockefellers şi a Standard Oil – au existat interese puternice care au dorit să ţină secrete descoperirile legate de astfel de sisteme de free energy.
La un moment dat Standard Oil avea un venit mai mare decât guvernul Statelor Unite. Atât de mare şi de puternică a fost această corporaţie condusă de familia Rockefeller.
În acel context industrial monopolist, genii ca Tesla, T. Townsend, Brown şi alţii au venit cu
aşa-zisele maşini ce funcţionau pe baza „energiei punctului zero“ şi a „energiei gratuite“ şi cu sisteme antigravitaţionale de voltaj înalt.
Au existat rapoarte referitoare la nave extraterestre încă din anii ‘1800 – cum ar fi faimoasa „aeronavă înspăimântătoare“ a anului 1896.
Am aflat dintr-o sursă excelentă că generalul MacArthur a fost implicat în anii ‘1930 în recuperarea unui obiect extraterestru din China.
Deci de mai bine de 100 de ani au existat programe de observare a chestiunii extraterestre şi în acelaşi timp încercări de controlare a acestor tehnologii.
Oricum, în cadrul acestor programe s-a realizat un salt major în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În perioada în care am început să dobândim cunoştinţe cu privire la armele termonucleare şi să fim pe cale de a explora spaţiul, existau deja programe ce investigau sisteme de propulsie ce arătau ca nişte farfurii zburătoare.
Von Braun a fost implicat în aşa ceva, aşa cum a fost şi Edward Teller, dr. Vannevar Bush şi alţii.
În 1936 şi 1937 Goddard a dezvoltat o parte din munca lui Tesla. Ei au furat munca lui Tesla despre antigravitaţie şi au vândut-o naziştilor pe la mijlocul anului 1930.
Dar odată ce am urcat de pe nivelul experimentelor şi al dezvoltării pe cel în care am utilizat (pe ascuns) arme termonucleare şi sisteme de propulsie antigravitaţionale, extratereştrii, care au supravegheat Pământul timp de mii de ani, au devenit foarte îngrijoraţi.
Ei ştiau că există o foarte mică distanţă din acel punct al dezvoltării tehnologice pe care noi îl atinsesem şi până la abilitatea de a realiza călătorii interstelare.
Şi iată, pe acest Pământ frumos, un grup de oameni, care în câteva decenii au trecut de la cai şi trăsuri la antigravitaţie, arme electromagnetice şi dispozitive termonucleare. Ei bine, ar trebui ca creierul tău să fie mort într-o manieră galactică ca să nu fii îngrijorat din această cauză!
În acea perioadă, în timpul şi după cel de-Al Doilea Război Mondial, recunoaşterile şi intervenţiile limitate efectuate de extratereştrii s-au înmulţit. Extratereştrii încercau să încetinească viteza cu care avansam pe această traiectorie distructivă.
Avem martori militari în Disclosure Project care descriu vehicule extraterestre ce au interceptat rachetele balistice intercontinentale lansate de la Baza Militară Aeriană Vandenburg şi deasupra Atlanticului de Sud. Extratereştrii încercau să întârzie înaintarea noastră sălbatică înspre o distrugere sigură şi totală.
Colonelul Diedrikson, care au lucrat cu Comisia Energiei Atomice, a observat că extratereştrii erau foarte preocupaţi de facilităţile noastre nucleare.
El ştia personal despre interceptarea unei rachete balistice intercontinentale care fusese în mod special proiectată astfel încât să explodeze pe Lună. Extratereştrii au interceptat-o înainte de a ieşi din atmosferă.
Prin anii ‘1940, am reuşit să doborâm vehicule extraterestre lângă Roswell, New Mexico, care la acea oră era singura noastră bază nucleară. Avem un document FBI adresat lui J. Edgar Hoover care afirmă că un sistem radar configurat într-un mod special a fost responsabil de doborârea acelor nave extraterestre.
Prin anii ‘1960 aveam „mijloacele de a călători până la stele“ aşa cum a afirmat Ben Rich (în prezent decedat), fostul şef al Lockheed Skunk Works.
În cadrul unor proiecte secrete, s-au dezvoltat sisteme electromagnetice care aveau abilitatea de a altera conştiinţa oamenilor şi de a le face rău. Apropo, Tesla a realizat un experiment antigravitaţional care a funcţionat, având chiar şi martori, înainte ca fraţii Wright să fi zburat!
Guvernul din umbră l-a lovit pe la spate pe Eisenhower, aşa cum a mărturisit generalul (în retragere) Lovekin: „Eisenhower şi-a dat seama de acest lucru… oricare ar fi fost acele lucruri cu care trebuia să ne confruntăm, nu aveau să ajungă pe mâini bune. Din câte îmi aduc aminte aceasta a fost expresia folosită «Nu au să ajungă în nişte mâini bune». Aceasta era un real motiv de îngrijorare. Şi s-a demonstrat că aşa a fost.“

Am învăţat de la oameni precum Catherine Austin Fitts că un număr enorm de fonduri este extras din fiecare agenţie guvernamentală prin intermediul unor programe stupide...

Un moment important
Am învăţat de la oameni precum Catherine Austin Fitts – care a lucrat în cadrul primei preşedinţii Bush ca secretar asistent pentru Departamentul de Construcţii şi Dezvoltare Urbană – că un număr enorm de fonduri este extras din fiecare agenţie guvernamentală prin intermediul unor programe stupide, pentru aceste proiecte „negre“.
Când a descoperit acest lucru ei au alungat-o din oraş şi au încercat să-i distrugă viaţa din punct de vedere financiar şi profesional. Catherine este o persoană credibilă care a făcut parte din cele mai bune firme de investiţii bancare din ţară.
Aşa cum spun prietenii mei de la Pentagon: „Un miliard aici, un miliard acolo şi foarte curând poţi vorbi de bani adevăraţi“. Mii de angajaţi sunt implicaţi în numeroase proiecte, dar nu cunosc detalii despre munca pe care o efectuează.
Cineva se poate ocupa cu un mic lucru aici, în interiorul unui departament care este parte a altui departament, care şi el este parte a unui alt departament – lucrurile sunt ţinute foarte strâns sub control. Grupul de control este alcătuit din 200-300 de persoane şi este trasnaţional. Statele Unite nu reprezintă nici pe departe singurul centru important de activitate. În acest grup există reprezentaţi importanţi din China, America Latină, Vatican, Europa, Rusia.
De fapt, graniţele naţionale nu reprezintă nimic. Problemele naţionale sunt irelevante. Nu este nici măcar vorba despre guvernare aşa cum ne-am gândi noi. Este o acţiune centrată în jurul unor interese corporatiste, financiare, transnaţionale şi religioase.
Singura şi cea mai puternică entitate din interiorul acestui grup, în zilele noastre este imperiul corporatist mormonic. Ierarhia mormonică deţine un număr de holding-uri financiare şi corporatiste aflate în legătură cu aceste programe sub acoperire, dar membri de rând nu au nici o legătură cu acestea.
Constrângeri…ştiţi, întotdeauna le spun oamenilor, „Oh, CIA? Acei tipi sunt nişte pisicuţe.“ Cei în legătură cu care trebuie să vă faceţi griji sunt indivizii care lucrează pentru Lockheed sau E-Systems sau aceia care lucrează pentru acest grup care este asociat cu cei care se numesc Discipolii Diavolului, o bandă de motociclişti. Este o subsecţiune a grupării Îngerii Iadului care este implicată în mod frecvent în sacrificii umane, tortură şi vivisecţii – când eşti spintecat de viu – în vederea impunerii păstrării secretului în anumite circumstanţe…
Oamenii care sunt în aceste roluri cheie sunt de obicei în acele poziţii pentru că le-au fost transmise de la o generaţie la alta.
L-am menţionat de exemplu pe James Jesus Angleton, cel care a aprobat realizarea înregistrării convorbirilor telefonice are lui Marilyn Monroe. Am fost contactat de către un descendent al său care este enorm de bogat şi care este implicat în acest grup ascuns, dar nu lucrează cu agenţia (CIA). Tot ceea ce este important este în afara agenţiei, într-o lume privată. După evenimentul Disclosure Project acesta m-a sunat şi a spus: „Ai grăbit aducerea la suprafaţă a acestei informaţii de către noi cu 6 până la 12 ani.“ Eu am răspuns:
„Bine“. El a adăugat, „Noi verificăm acest material împreună cu NATO; există în Europa, un departament operaţional în interiorul sediilor centrale NATO care se ocupă de aşa ceva. Dar ceea ce plănuim noi să facem – şi ne-ar place dacă tu ai coopera în această privinţă – este ca, în câţiva ani, să facem ca lideri politici, militari şi religioşi importanţi ai lumii, să anunţe că extratereştrii au fost detectaţi şi că avem certitudinea că nu suntem singuri şi că există fiinţe extraterestre“. I-am spus:
„Este puţin cam târziu pentru aşa ceva, nu credeţi?“ El încerca să mă convingă să îmi amân dezvăluirile astfel încât acestea să se potrivească cu „orarul“ lor. Bineînţeles că am mai fost abordat în acest mod şi înainte – amintiţi-vă de generalul T.E. Am spus: „Sunt îngrijorat de faptul că dacă întârziem această dezvăluire, acest lucru va fi o oportunitate pentru o viitoare consolidare a puterii în jurul unei agende (plan) ce este în directă contradicţie cu direcţia pe care Pământul ar trebui s-o urmeze.“
Membrii simpatizanţi ai acestui grup – incluzându-l aici şi pe acest domn, Angleton – sunt deschişi la a scoate această informaţie la suprafaţă mai degrabă mai devreme decât mai târziu.
Există foarte mult spionaj contra spionaj în interiorul guvernului din umbră şi există atât de multe facţiuni şi alianţe mereu în schimbare. Este o situaţie extrem de dinamică. Oamenii autendinţa de a vedea acest grup secret de control ca fiind ceva fix, monolitic dar el nu este de fapt aşa. Este foarte dinamic, chiar împărţit în mai multe facţiuni...

(Va urma)

ISTORIA CRIMELOR PAPALITĂȚII (13)

Vezi partea a XII-a aici: 
http://sfatuitoarea.blogspot.ro/2013/04/istoria-crimelor-papalitatii-12.html


Articol apărut în revista Nexus New Times magazine. 
de Tony Bushby
 
Lipsa de autenticitate a Cărţii Papilor este astfel dezvăluită, fiind în acest mod revelată şi folosirea cu bună ştiinţă a conţinutului său fals.
Teologul şi deistul Anthony Collins (1676–1729), în celebrul său Discurs al gândirii libere (1713), a pus amplu în discuţie răspândirea literaturii superficiale în spaţiul creştin. El spune (pag. 96): „Pe scurt, aceste texte false sunt foarte comune, fiind întâlnite în toate cărţile publicate de preoţi sau de oamenii bisericii. În mod cert ele susţin autoritatea scrierilor anterioare care au fost contrafăcute, contorsionate sau corupte din alte motive decât cele de a oferi suport pentru articolele de credinţă, ceea ce le probează ingeniozitatea sinistră.“
Fervoarea eforturilor moderne de a suprima, de a pune într-o lumină diferită, de a falsifica şi ascunde adevărata fire a papilor, pe care nici un istoric din afara Bisericii nu o poate aproba, îi face la fel de vinovaţi pe urmaşi precum pe înaintaşii Bisericii care au stabilit acest sistem.
În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Vaticanul şi-a consolidat imaginea, angajând artişti manierişti anonimi să realizeze portrete pioase ale papilor din secolele anterioare. După reglementarea de către Conciliul de la Trent a standardizării imaginilor biblice, Cardinalul Carol Borromeo, cândva valetul Papei Sixtus al V-lea (1585–1590), a înaintat a moţiune în Primul Conciliu Provincial (1565) prin care se interzicea pictarea personajelor creştine fără aprobarea Bisericii.
Carol Borromeo, 1538 – 1584, sfânt italian, cardinal al Bisericii Catolice.
Văzut de admiratorii săi ca un lider al Contra Reformei, a fost canonizat de către Papa Paul al V-lea în 1601.
Portret de Giovanni Ambrogio Figino
Moţiunea a fost admisă, din acel moment artiştii având nevoie de aprobarea scrisă a Cenzorului Artistic al Sfântului Oficiu în toate chestiunile legate de iconografia creştină. Episcopii au fost desemnaţi să îi instruiască pe artişti cu privire la prezentarea standard a diverselor subiecte din Evanghelie, aceştia neavând voie să înceapă vreo lucrare fără aprobarea Bisericii. Astfel, din necesitate, pictorii îi zugrăveau întotdeauna cu bună ştiinţă pe papi cu chipuri senine deşi aceştia erau în realitate „oameni cu caractere dubioase“.
Enciclopedia Catolică, Ed. Pecci, i, pag. 326

Aceste picturi apar în lucrările moderne ca simple creaţii ale minţilor unor artişti, căci înainte de secolul al XVI-lea «nu există nici un portret autentic al vreunui Pap㻓.
The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 16.

Concluzie
Astfel, în cercetarea noastră focalizată asupra „bunătăţii şi luminii“ creştinătăţii, am reuşit în condiţiile date, doar să zgâriem puţin suprafaţa istoriei papalităţii aşa cum a fost ea consemnată chiar de către Biserică. Acest articol nu este altceva decât o schiţă rudimentară a portretului câtorva papi din cei 264 înşiraţi în lucrarea The Popes: A Concise Biographical History (op. cit.), o prezentare cosmetizată a vieţilor lor, care exclude punerea în discuţie a secolelor cu pontificate duble, triple sau cvadruple. Documentarea figurilor ţipătoare dintr-o lungă linie de papi cu nume ca Adrian, Leon, Clement, Benedict, Bonifaciu, Gregorian, Inocenţiu, Celest, Pius (pios!), Alexandru, Eugeniu (eu, geniul!), Urban şi Ioan, nu intră în sfera acestei abordări critice. Nu avem aici cum să expunem în detaliu războaiele politice fără sfârşit şi asasinatele puse la cale secole de-a rândul de papi şi nici setea infinită de sânge şi lăcomia cumplitei Inchiziţii sau succesiunea nesfârşită de papi criminali, parohii înarmate şi prelaţi pătaţi de sânge.
Şi nici nu e locul aici să vorbim despre acel Papă care se autointitula Lucifer sau despre un alt Papă care a luat bani din trezoreria papală pentru a creşte cel mai frumos armăsar din Europa. Mai este apoi povestea puţin cunoscută a lui Alberic al III-lea, Conte de Tusculum, care a cumpărat Sfântul Scaun pentru fiul său de 12 ani, Theophylactus (Benedict al IX-lea; vezi prima parte) şi de indolenţa Bisericii moderne în descrierea acestuia ca: „…unul dintre cei mai tineri papi, ales unanim de o comisie specială spre bucuria fericiţilor cardinali desemnaţi legitim. Cardinalul Camerlengo este cel care l-a anunţat pe noul Papă la opt dimineaţa în prima zi, iar apoi cardinalii i-au adus primul omagiu (adoratio). După încheierea Conclavului, membrilor acestuia li s-au oferit anumite distincţii şi remuneraţii.“
Enciclopedia Catolică, Ed. Pecci, iii, pag. 255

De asemenea, vom povesti cu o altă ocazie despre Conclavul care a ales Papă un cardinal ce îngrozise întreaga Europă prin ordonarea masacrului de la Cesena din 1379, în care au fost ucişi toţi bărbaţii, femeile şi copiii oraşului. Intenţiile încărcate de violenţă din spatele acestui incident cumplit revelează adevărata natură şi adevăratele motivaţii ale capilor Bisericii, această poveste fiind o palmă usturătoare peste obrazul eticii şi pretenţiilor Bisericii.
Din astfel de incidente transpare faptul că papalitatea a privit credinţa adepţilor creştini doar ca pe o uşoară formă de nebunie. Biserica susţine că alegerea fiecărui Papă a fost ghidată de Sfântul Spirit, dar acest ghidaj a fost susţinut însă indirect dar eficient de mite, armate, flote şi arme.
Puterea papalităţii s-a sprijinit pe „dreptul sabiei“ (Bula Unam Sanctam, Bonifaciu VIII, 18 noiembrie 1302; prezentată în Enciclopedia Catolică, xv, pag. 126), pe care Biserica Romano Catolică o invocă cu emfază în al său ezoteric cod de legi canonice. Este relevant citatul din Noul Testament în care Iisus Hristos îşi defineşte misiunea: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia“ (Matei, 10:34) şi îşi îndeamnă ucenicii să se înarmeze. (Luca 22:36).
Istoria papalităţii arată că papii au urmat sfatul lui Iisus ad litteram, căci ei şi-au justificat prin cuvântul lui Hristos cumplitele războaie şi principiile infernale pe care s-a fundamentat peste un mileniu de activităţi criminale nesancţionate de nimic.
Papii, executori ai unei „superstiţii depravate şi excesive“ (Meditaţii, Împăratul Roman Marcus Aurelius, c. 180) pe care Biserica modernă o prezintă ca centrul iubirii şi păcii, au fost în realitate, în cele mai multe cazuri, doar nişte strategi militari corupţi, indiferenţi la codul moralităţii creştine. Şi orice s-ar putea crede despre fermitatea papilor în a-şi menţine şi extinde puterea în această lume, nu se poate trece cu vederea sau apăra nepotismul şi corupţia din oficiul papal.
Cardinalul Roberto Francesco Romulus Bellarmino (1542–1621) a recunoscut aceste lucruri admiţând că „Papalitatea aproape că a eliminat creştinismul“, iar mai târziu eruditul enciclopedist Denis Diderot (1713–83) a adăugat în Enciclopedia sa: „De la fondarea sa într-o locaţie rău famată şi murdară din afara Romei, situată printre clădirile în ruină care marcau malul îndepărtat al Tibrului şi se întindeau până la marginile mlăştinoasei Ager Vaticanus [Câmpia Vaticanului], în care a fost adăpostită Biserica papilor … ea s-a transformat într-o chronique scandaleuse [o cronică a scandalurilor], iar supravieţuirea ei te face să reflectezi asupra naturii minţii umane care Documentarea figurilor ţipătoare dintr-o lungă linie de papi cu nume ca Adrian, Leon, Clement, Benedict, Bonifaciu, Gregorian, Inocenţiu, Celest, Pius (pios!), Alexandru, Eugeniu (eu, geniul!), Urban şi Ioan, nu intră în sfera acestei abordări critice. Nu avem aici cum să expunem în detaliu războaiele politice fără sfârşit şi asasinatele puse la cale secole de-a rândul de papi şi nici setea infinită de sânge şi lăcomia cumplitei Inchiziţii sau succesiunea nesfârşită de papi criminali, parohii înarmate şi prelaţi pătaţi de sânge.
Şi nici nu e locul aici să vorbim despre acel Papă care se autointitula Lucifer sau despre un alt Papă care a luat bani din trezoreria papală pentru a creşte cel mai frumos armăsar din Europa. Mai este apoi povestea puţin cunoscută a lui Alberic al III-lea, Conte de Tusculum, care a cumpărat Sfântul Scaun pentru fiul său de 12 ani, Theophylactus (Benedict al IX-lea; vezi prima parte) şi de indolenţa Bisericii moderne în descrierea acestuia ca: „…unul dintre cei mai tineri papi, ales unanim de o comisie specială spre bucuria fericiţilor cardinali desemnaţi legitim. Cardinalul Camerlengo este cel care l-a anunţat pe noul Papă la opt dimineaţa în prima zi, iar apoi cardinalii i-au adus primul omagiu (adoratio). După încheierea Conclavului, membrilor acestuia li s-au oferit anumite distincţii şi remuneraţii.“
Enciclopedia Catolică, Ed. Pecci, iii, pag. 255

De asemenea, vom povesti cu o altă ocazie despre Conclavul care a ales Papă un cardinal ce îngrozise întreaga Europă prin ordonarea masacrului de la Cesena din 1379, în care au fost ucişi toţi bărbaţii, femeile şi copiii oraşului. Intenţiile încărcate de violenţă din spatele acestui incident cumplit revelează adevărata natură şi adevăratele motivaţii ale capilor Bisericii, această poveste fiind o palmă usturătoare peste obrazul eticii şi pretenţiilor Bisericii.
Din astfel de incidente transpare faptul că papalitatea a privit credinţa adepţilor creştini doar ca pe o uşoară formă de nebunie. Biserica susţine că alegerea fiecărui Papă a fost ghidată de Sfântul Spirit, dar acest ghidaj a fost susţinut însă indirect dar eficient de mite, armate, flote şi arme.
Puterea papalităţii s-a sprijinit pe „dreptul sabiei“ (Bula Unam Sanctam, Bonifaciu VIII, 18 noiembrie 1302; prezentată în Enciclopedia Catolică, xv, pag. 126), pe care Biserica Romano Catolică o invocă cu emfază în al său ezoteric cod de legi canonice. Este relevant citatul din Noul Testament în care Iisus Hristos îşi defineşte misiunea: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia“ (Matei, 10:34) şi îşi îndeamnă ucenicii să se înarmeze. (Luca 22:36).
Istoria papalităţii arată că papii au urmat sfatul lui Iisus ad litteram, căci ei şi-au justificat prin cuvântul lui Hristos cumplitele războaie şi principiile infernale pe care s-a fundamentat peste un mileniu de activităţi criminale nesancţionate de nimic.
Papii, executori ai unei „superstiţii depravate şi excesive“ (Meditaţii, Împăratul Roman Marcus Aurelius, c. 180) pe care Biserica modernă o prezintă ca centrul iubirii şi păcii, au fost în realitate, în cele mai multe cazuri, doar nişte strategi militari corupţi, indiferenţi la codul moralităţii creştine. Şi orice s-ar putea crede despre fermitatea papilor în a-şi menţine şi extinde puterea în această lume, nu se poate trece cu vederea sau apăra nepotismul şi corupţia din oficiul papal.
Cardinalul Roberto Francesco Romulus Bellarmino (1542–1621) a recunoscut aceste lucruri admiţând că „Papalitatea aproape că a eliminat creştinismul“, iar mai târziu eruditul enciclopedist Denis Diderot (1713–83) a adăugat în Enciclopedia sa: „De la fondarea sa într-o locaţie rău famată şi murdară din afara Romei, situată printre clădirile în ruină care marcau malul îndepărtat al Tibrului şi se întindeau până la marginile mlăştinoasei Ager Vaticanus [Câmpia Vaticanului], în care a fost adăpostită Biserica papilor … ea s-a transformat într-o chronique scandaleuse [o cronică a scandalurilor], iar supravieţuirea ei te face să reflectezi asupra naturii minţii umane care permite ca un sistem atât de imoral să se perpetueze.
O astfel de asociere poate fi un bun motiv de pierdere a credinţei. Cei care studiază adevărata istorie cunosc atât de bine aceste fapte încât legătura dintre ierarhia papală, brutalitate şi trădare, precum şi neglijarea cu bună ştiinţă a reformelor, evocă spectrul prăbuşirii spirituale a credinţei catolice.“ În vremurile noastre indulgente, unii scriitori ai Bisericii încearcă să purifice profilurile papilor trecutului, însă Dr. Ludwig Pastor (1854–1928), istoric catolic german al papalităţii, a admis plin de francheţe aroganţa lor nemăsurată, observând că „dovezile împotriva Sfinţilor Părinţi sunt atât de puternice încât este imposibil ca reputaţia lor să fie salvată“.
History of the Popes from the Close of the Middle Ages, Ludwig Pastor Freiherr von Campersfelden; citat în A History of the Popes, Dr. Joseph McCabe, op. cit., vol. 2.

Puterea spirituală pe care o posedă papii, considerată atât de importantă pentru creştini, a creat cea mai promiscuă, plină de cruzime şi infamă instituţie cunoscută în istoria civilizaţiei. Cel care încearcă să-i găsească scuze încercând să îi convingă pe cititori că papii au fost o forţă constructivă a istoriei, contrazic flagrant faptele istorice. The Cambridge Modern History, o autoritate raţională, afirmă că „rar s-au mai pomenit standarde mai scăzute de moralitate decât cele care au înflorit în timpul pontificatelor de la sfârşitul Evului Mediu“ (vol.1, pag. 673).
La acestea se poate adăuga opinia autorului acestui articol, bazată pe mulţi ani de cercetare, că adevărata dimensiune a depravării oficiului papal este dată de faptul că ea a început dinainte de perioada Sfântului Imperiu Roman al lui Carol cel Mare (d. 814) şi a continuat mult după Conciliul de la Trent (1545–63), fiind eradicată doar sub presiunea protestantismului.
Majoritatea catolicilor nu cunosc adevărata istorie a Bisericii, nici caracterul aspru şi profan al papilor ei. Însă pe măsură ce ajung să străpungă barierele pe care ierarhia catolică le-a pus în calea adevărului, văd tot mai clar că imaginea impunătoare şi demnă de încredere a papilor este falsă.
Afirmaţiile moderne că papii au promovat revoluţia în gândire a Europei este o mistificare plină de tupeu a faptelor. Lumea poate afla acum că papalitatea, în loc de a ghida Europa pe drumul civilizaţiei, a întreţinut chiar şi prin cei mai iluştri reprezentanţi ai săi, de-a lungul a secole întregi, o stare de conflict şi de degradare.
Oficiul papal este unic în istoria religiei, nu doar din cauza proporţiei uriaşe de figuri dezonorante care au ocupat scaunul papal, ci mai ales din cauza sângelui vărsat în apărarea puterii sale, necinstei exponenţilor săi şi trecutului încărcat de trădare a propriilor idealuri. □

ISTORIA CRIMELOR PAPALITĂȚII (12)

Vezi partea a XI-a aici: 
http://sfatuitoarea.blogspot.ro/2013/04/istoria-crimelor-papalitatii-13.html


Articol apărut în revista Nexus New Times magazine. 
de Tony Bushby
 
Succesorii Papei Leon şi jefuirea Romei
Cei care iau apărarea Bisericii Catolice spun că după Leon al X-lea a urmat un „Papă cu adevărat religios“, fără însă a-şi motiva afirmaţiile.
Din informaţiile pe care le avem la dispoziţie, se pare însă că acesta a fost ridiculizat de către locuitorii Romei şi că fost papă puţin peste un an de zile.
Conclavul care l-a ales, ţinut într-un moment în care jumătate din Germania era cuprinsă de revolta protestantă, este descris de către profesorul catolic F. H. Kraus în The Cambridge Modern History ca „un spectacol al celor mai dezonorante bătălii politice văzute vreodată în papalitate“ (ed. 1902, la subtitlul „Conclave“). Conflictele provocate de lăcomia pretendenţilor ajung într-un punct fără ieşire, moment în care Adriaan Florenszoon Boeyens (1459–1523), un olandez din Utrecht care nu vorbea italiană, a fost ales Papă in absentia. El a sosit la Roma sub numele de Papa Adrian al VI-lea (1522–1523). El a promis reforma Bisericii. Papa spunea: „Noi, prelaţii şi clericii, ne-am abătut de la calea cea dreaptă şi de multă vremea nici unul dintre noi nu a făcut fapte bune, nu, chiar nici unul“.
Secretele Sfinţilor Creştini, Episcopul J. W. Sergerus, 1685, retipărită în 1897, pag. 227

Şi, dat fiind că, după moartea papilor, târârea prin noroi a statuilor acestora era o tradiţie, noul Papă a emis o bulă prin care declara acest obicei ilegal. După ce i-au furat vinul din beciuri ca răspuns la aceasta, locuitorii Romei şi-au bătut joc de el minimalizându-i total existenţa.
Adrian al VI-lea a murit pe 14 septembrie 1523, iar romanii şi-au exprimat ura pentru străin printr-o satiră „într-un limbaj care nu mai fusese auzit de pe vremea lui Bernard de Clairvaux“ (d. 1153).
The Papacy, George Weidenfeld & Nicolson Ltd, Londra, 1954, op. cit., pag. 137-139

Mai târziu Biserica a recunoscut cu sinceritate că Papa Adrian al VI-lea „a fost urât de toată lumea şi că nimeni nu l-a iubit“, adăugând că „oricum ar fi privit, pontificatul ultimului Papă ne-italian nu a fost decât un episod minor“ (ibid.).
Conclavul următor a durat 20 de zile, iar cardinalii erau atât de dornici să primească o nouă serie de mite încât au făcut o parade ţanţoşă până la Capela Sixtină îmbrăcaţi ca nişte cavaleri la modă, cu pălării cu pene, veste colorate, mantii, pinteni de argint şi robe care fluturau. Giulio de’ Medici (1478–1534), un copil din flori din marea familie florentină, le-a făcut oferta cea mai mare şi a devenit astfel Papa Clement al VII-lea (1523–1534).
În timpul pontificatului său, în 1527, a avut loc căderea Romei. Povestea acestei căderi e una extraordinară, ce se constituie într-un nou episod puţin cunoscut din istoria bizară a Bisericii Catolice, însă spaţiul limitat ne împiedică să o redăm în detaliu.
Papa Clement a fost la fel de necredincios şi de infam precum vărul său, Papa Leon al X-lea, atrăgându-şi dispreţul şi ura tuturor celor care au avut de a face cu el.
Excesele lui au şocat Europa, subterfugiile sale pline de laşitate şi stilul său corupt provocând cucerirea şi jefuirea Romei de către trupele regelui Spaniei, Carol al V-lea (1500–1558; care avea să devină împăratul Sfântului Imperiu Roman, 1530–1558). Înfuriat de perfidia lui Clement, împăratul şi-a trimis armata condusă de cardinali împotriva Romei pe 6 mai 1527, iar atacul a fost atât de sălbatic încât populaţia Romei a scăzut de la 98.000 la 32.000 în numai opt zile. În carnagiu au fost ucişi şi 147 de elveţieni din garda Vaticanului.
Carol al V-lea (Quintul), 1500 – 1558, a fost împăratul Sfântului Imperiu Roman din 1519 până la abdicarea sa în 1556.
Carol al V-lea la Mühlberg, pictură de Tizian, 1548.
Papa Clement al VII-lea, 1478 – 1534, a fost cardinal din 1513 până în 1523 şi papă din 1523 pană în 1534.
Portret de Sebastiano del Piombo, 1526-1527
Încă o dată, nepotismul papal şi lăcomia pentru teritorii a adus ruina Romei, de această dată însă marele oraş a suferit cel mai brutal atac din istorie. Roma a fost devastată, bisericile i-au fost profanate, bibliotecile jefuite, locuitorii ucişi, iar călugăriţele violate şi ucise prin tortură de ceea ce Biserica a numit „o bandă de derbedei“.
Enciclopedia Catolică, Pecci ed., ii. pag. 166

Scriitorii catolici au contracarat acest episod prin activitatea diverşilor reformatori ai Bisericii din alte părţi ale Italiei contemporani cu Clement şi prin refuzul lui Clement de a gratifica divorţul regelui Henric al VIII-lea de Caterina de Aragon. Dar, după spusele Cardinalului Cajetan, „judecata poporului era dreaptă… din această cauză papalitatea ţintea să devină «guvernul ideal» al unor clerici spirituali plin de credinţă“.
Enciclopedia Catolică, xii, pag. 767-769               

Toate acestea se întâmplau la decenii distanţă de mult-trâmbiţata „reformă a conducerii şi membrilor“ Bisericii promisă de Papa Alexandru al VI-lea.
Enciclopedia Catolică, xiv, pag. 32-33

Şi iată cum grajdurile lui Augeas fuseseră curăţate într-o singură zi. Papalitatea, aşa cum se consemnează pentru a şaptea oară în Enciclopedia Catolică, „s-a prăbuşit până la cele mai joase standarde“, dar acum promitea să devină „guvernul ideal“. Vaticanul recunoştea că „cererea de reformă a Bisericii era, de fapt, justificată“.
Enciclopedia Catolică, xiv, pag. 264-265

Frauduloasa Carte a Papilor
Ceea ce azi am putea numi „politica externă“ a papalităţii, în cei 631 de ani acoperiţi de acest articol, a dus la o mulţime de războaie brutale şi vărsare de sânge în Italia şi Europa. Papalitatea ar putea fi absolvită de acuzaţia de cruzime invocând dorinţa cu orice preţ a papilor de a poseda regate în această lume şi venituri. În atingerea acestui scop, oficiul papal are un trecut de corupţie şi criminalitate fără precedent care se întinde pe secole. Pentru a ascunde acest lucru Biserica a născocit biografii ale papilor care nu sunt altceva decât „ficţiuni inteligente şi salvatoare“.
Contradictions in the Catholic Encyclopedias: A Record of Conflictions in Accredited Church Expositions, Maiorul Joseph Wheless [judecător, SUA],
American Bar Association Journal, 1930 [număr volum necunoscut]

Puţini cititori ştiu cât de uşor este de demonstrat că versiunile populare ale istoriei papilor, ce sunt folosite astăzi cu mare folos în cercurile creştine, sunt contrafăcute.
Vaticanul a inundat lumea cu informaţii false despre papi, cel mai obscen exemplu fiind celebra sau infama Carte a Papilor (Liber Pontificalis) şi Catalogul Liberian, ambele versiuni renumite pentru variantele fictive ale vieţilor mitice ale primilor „succesori ai Sfântului Petru“.
Enciclopedia Catolică, ix, pag. 224-225; şi Ed. Pecci, ii, pag. 371.

Aceste cărţi sunt o colecţie de diatribe pompoase care descriu pontificatele unor papi devotaţi şi docili, din care mulţi nici nu au existat, având un aer de falsă ingenuitate care îl amuză pe cititor.
Cartea Papilor este o lucrare oficială, scrisă şi păstrată la Vatican, care în introducere pretinde că „păstrează întru eternitate istoria vieţilor sfinte şi a minunatelor fapte ale capilor Bisericii Universale“.
Enciclopedia Catolică, ix, pag. 224

Cu toate astea, la o citire atentă a rezumatului vieţii fiecărui Papă, se poate observa că Biserica nu ştie în fapt nimic despre viaţa pontifilor din primele şase-şapte secole şi că nici unul dintre aceştia nu este un personaj istoric bine definit. Toţi papii sunt prezentaţi cu haloul sanctităţii, însă Părintele Delehaye, unul dintre cei mai importanţi investigatori catolici ai acestui gen de literatură, spune: „nu există nici o dovadă că genealogiile papale sunt bazate pe surse anterioare“.
The Legends of the Saints, Părintele Delehaye, Ed. engl. 1907, citată şi dezvoltată în The Popes and Their Church, Dr. Joseph McCabe, C. A. Watts & Co., Londra, a doua ediţie revizuită, 1924, pag. 13
Pe scurt, secole la rând nu au existat papi creştini ci părinţi mithraici ai Romei, iar „capul părinţilor [mithraici], un soi de Papă, care locuia întotdeauna la Roma, avea titulatura de Pater Patrum“.
Enciclopedia Catolică, x, pag. 402-404.

Unii dintre aceşti papi îşi luau numele chiar după zeul Zoroastrian, un foarte bun exemplu în sensul acesta fiind Papa Hormisdas (514–523), al cărui nume este varianta persană a lui Ahura Mazda. Despre numele lui Biserica afirma că „ridică o problemă interesantă“ şi adăuga un comentariu straniu: „Sfântul Hormisdas a fost canonizat într-o tradiţie neoficială“.
The Popes: A Concise Biographical History, Burns & Oates, Publishers to the Holy See, Londra, 1964, pag. 81

„Multitudinea de episcopi recalcitranţi pe care îi avea în subordine“ erau devoţi ai lui Ahura Mazda şi susţineau tradiţia mithraică (ibid.).
Trebuie să înţelegem că mulţi papi din vechime, care sunt prezentaţi acum ca nişte redute ale virtuţii ce nu aveau nimic de a face cu mizeriile vieţii de zi cu zi, în fapt nici n-au existat.
Biserica a recunoscut că biografiile papale întocmite de ea (Cartea Papilor şi Catalogul Liberian) nu sunt prezentări inocente ale unor oameni pioşi şi erudiţi, ci ficţiuni: „Critica istorică tratează de multă vreme acest text într- un mod exhaustiv… în special în ultimele decenii“ (sec. XIX şi începutul sec. XX) (Enciclopedia Catolică, v, pag. 773-780; şi ix, pag. 224-225, passim) şi a categorisit-o ca fiind „fără baze istorice“ (ibid., passim). Biserica a mărturisit că această Carte a Papilor e o consemnare contrafăcută, compilată retrospectiv în maniera înşelătoare a majorităţii scrierilor clericale. Această mărturie se găseşte în Enciclopedia Catolică: „La începutul majorităţii copiilor de manuscris se face o legătură falsă între Papa Damasus I [366–383] şi Sfântul Ieronim [c. 347–420]. Aceste scrisori erau considerate autentice în Evul Mediu. Duchesne [istoric papal, 1584–1640] a dovedit în mod exhaustiv şi convingător că primele biografii, de la cea a Sfântului Petru la cea a lui Felix al III-lea [al IV-lea, d. 530], au fost compilate cel mai târziu în timpul pontificatului urmaşului lui Felix, Bonifaciu al II-lea [530–532]. Cei care au compilat Liber Pontificalis au folosit şi unele scrieri istorice, fragmente apocrife [de exemplu Recunoaşterile Pseudo- clementine], Constitutum Sylvestri, Scrierile contrafăcute ale aşa-numitului „Sinod de 275 de episcopi al lui Silvestru“ etc., precum şi Procesele romane ale martirilor din secolul al V-lea. La final, compilatorii au atribuit aleator papilor de pe listele lor o serie de decrete papale luate din surse lipsite de autenticitate. În plus au atribuit papilor de la începuturi reglementări liturgice şi disciplinare din secolul al VI-lea. Autorii sunt ecleziaşti romani, unii dintre ei de la Curtea Romană… în Liber Pontificalis se consemnează faptul că papii au dat decrete care s-au pierdut sau au fost interpretate greşit sau care poate că n-au existat niciodată. Mai târziu papii au folosit ocazia pentru a întocmi o falsă scrisoare (al cărui nume este menţionat în Liber Pontificalis) ce putea fi folosită în diverse ocazii şi pe care au atribuit-o papei.
Enciclopedia Catolică, v, pag. 773-780 şi ix, pag. 224-225; de asemenea pentru detalii despre frauduloasa Carte a Papilor, vezi Annales Ecclesiastici, op. cit., manuscrisul xi, şi De Antiqua Ecclesiae Disciplina, op. cit.

ISTORIA CRIMELOR PAPALITĂȚII (11)

Vezi partea a X-a aici: 
http://sfatuitoarea.blogspot.ro/2013/04/istoria-crimelor-papalitatii-10.html


Articol apărut în revista Nexus New Times magazine. 
de Tony Bushby
Toate acestea se întâmplau cu aproximativ 500 de ani înainte ca Vaticanul să primească prima licenţă bancară. Lordul Bryce (1838–1922), jurist britanic, scriitor şi om de stat, a rezumat calităţile mentale şi spirituale ale preoţimii, aşa cum era ea reflectată de practica indulgenţelor.
El a caracterizat conceptul de indulgenţe drept „o fraudă imensă la adresa celor naivi… un fals de rău augur şi cea mai clară dovadă a adevăratelor intenţii şi credinţe ale preoţimii care îi dădea girul“.
The Holy Roman Empire, Lord Bryce, 1864, cap. vi, pag. 107; textul latin, extrase, pag. 76

Pentru a-şi reumple cuferele şi a-şi menţine standardele „de abundenţă şi de lux“ Leon a extins indulgenţele transformându-le într-o sursă majoră de venituri pentru Biserică, dezvoltând un larg oficiu bisericesc care să colecteze plăţile. În planurile sale, a fost ajutat în principal de ruda sa, Laurentius Pucci, pe care l-a numit Cardinal de Santi-quattro şi de Johann Tetzel, fost ofiţer al Cavalerilor Teutoni din Prusia. Aceştia au angajat mai mulţi comercianţi care să ţină socoteala bunurilor obţinute în schimbul indulgenţelor, iar apoi Papa a pornit într-un tur al Italiei menit să stimuleze vânzările.
Consemnarea pitorească ce urmează este luată din Enciclopedia, fiind probabil justificarea gestului Papei Clement al XIII-lea (1758–69) care a comandat distrugerea tuturor volumelor imediat după publicare în 1759.
The Censoring of Diderot’s ‘Encyclopédie’ and the Re-established Text, D. H. Gordon şi N. L. Torrey, Columbia University Press, New York, 1947

„Purtătorii de indulgenţe treceau prin ţară în căruţe vesele, escortaţi de treizeci de cavaleri, cu fală şi cu dare de mână. Bula Papală era purtată în faţa alaiului pe o pernă de catifea stacojie, sau uneori pe o ţesătură din aur. Căpetenia vânzătorilor de indulgenţe venea în urma lui cu escorta sa, ducând o cruce mare şi roşie de lemn. Întreaga procesiune mergea astfel cântând, învăluită în fum de tămâie. Îndată ce crucea a fost ridicată, iar braţele papei au fost atârnate asupra ei, Tetzel a urcat în amvon şi cu o voce puternică a început să preamărească în faţa mulţimii, eficienţa indulgenţelor. Papa a fost ultimul care luă cuvântul. El răcni: «daţi banii, daţi banii, daţi banii ». Acest răcnet îngrozitor i-a speriat pe câţiva tauri sălbatici care au dat iama în mulţime cu coarnele.“
Enciclopedia lui Diderot, 1759; dezvoltată în History of the Great Reformation of the 16th Century, J. H. Merle d’Aubigné, 1840, Londra, ed. trad. Prof. S. L. MacGuire, 1942, vol. 2, pag. 168

Tetzel şi preoţii săi îşi prezentau misiunea într-o lumină falsă şi exagerau valoare indulgenţelor pentru a-i face pe oameni să creadă că „îndată ce vor da bani, vor fi mântuiţi şi nu vor mai ajunge în purgatoriu“.
Enciclopedia lui Diderot.

Opoziţia mişcării protestante la vânzarea de indulgenţe a fost atât de vehementă încât Papa Leon al X-lea s-a văzut nevoit să emită o bulă intitulată Exsurge Domine, prin care erau condamnate afirmaţiile lui Martin Luther conform cărora „indulgenţele sunt o fraudă comisă la adresa credincioşilor, o jignire şi o fărădelege comisă împotriva lui Dumnezeu“.
Encyclopaedia Britannica, 3rd ed., op. cit., vol. ix, pag. 788; şi James Moore’s Dublin Edition, 1790–1797, despre Medici

Martin Luther, 1483-1546, preot, doctor în teologie, iniţiatorul mişcării protestante, s-a ridicat împotriva vânzării de indulgenţe şi a întocmit un program de reformă care conţinea 95 de teze.
Portret de Lucas Cranach „Bătrânul“, 1529
Cardinalul Pietro Bembo, 1470 - 1547, erudit, poet şi teoretician literar italian, a avut o influenţă importantă în dezvoltarea limbii italiene şi a muzicii seculare.

Portret de Tizian, 1540
Cu 45 de ani mai târziu, Conciliul din Trent a pronunţat „anatema împotriva celor care afirmau că indulgenţele sunt fără valoare sau negau autoritatea Bisericii de a le oferi“.
Enciclopedia Catolică, vii, pag. 783-784.

Pentru a-şi finanţa stilul de viaţă, Leon a împrumutat sume uriaşe de bani cu o dobândă de 40% de la bancheri. Bordelele înfloritoare pur şi simplu nu reuşeau să verse suficienţi bani din taxe, deşi existau 6800 de prostituate înregistrate care îşi ofereau serviciile unei populaţii masculine de 50.000. Darurile pe care le făcea rudelor, prietenelor, artiştilor, scriitorilor şi muzicienilor, întreţinerea curţii sale luxoase, costurile noii Biserici a Sfântului Petru, cheltuielile cu războiul de la Urbino şi sumele achitate lui Tetzel pentru pregătirea noii cruciade îl falimentau. Armata lui Leon a fost înfrântă de regele francez Francisc I (1494–1547) care a invadat Italia în 1515, iar Vaticanul a fost nevoit să cedeze controlul asupra întregii Biserici Franceze şi asupra veniturilor acesteia. La Roma bancherii înşişi au ruinat Biserica. Compania Bini îi împrumutase lui Leon 200.000 de ducaţi, Gaddi 32.000, Ricasoli 10.000; în plus, pentru că Cardinalul Pucci îi împrumutaseră 150.000 şi Cardinalul Salviati 80.000, aceştia aveau primii drepturi asupra oricăror proprietăţi dobândite. Leon a murit sărac lipit pământului.
Crises in the History of the Papacy, op. cit., cap. vi

El folosise ca şi gaj pentru împrumuturile sale proprietăţile funciare ale bisericilor, mănăstirilor, aşezărilor de măicuţe, Villa Medici, argintăria de la Vatican, tapiţeriile, colecţiile valoroase de manuscrise, bijuteriile şi infamul Scaun al Sfântului Petru, construit de Regele Carol cel Chel şi expus la Vatican până în 1656 ca o relicvă autentică pe care a şezut cândva Sfântul Petru. Pentru a-şi reumple visteria, Leon a creat 1.353 de noi funcţii, pentru care cei numiţi au plătit o sumă totală de 889.000 ducaţi (11.112.500 de dolari la valoarea din 1955). El a numit 60 de noi şambelani şi 141 viconţi dintre cele 2.000 de persoane din suita sa de la Vatican primind de la acestea în total 202.000 de ducaţi. În iulie 1517, el a numit 31 de noi cardinali, aleşi „nu atât dintre cei cu merite deosebite, ci dintre cei care plăteau cel mai mult pentru onoare şi putere“. De exemplu, Cardinalul Porizzetti a plătit 40.000 ducaţi. În total, cei numiţi de Leon în aceste poziţii au vărsat în trezoreria papală încă o jumătate de milion de ducaţi. Chiar şi blazata Italie a fost şocată de tranzacţiile financiare ale papei şi i-au făcut pe germani să se alăture revoltei lui Luther din octombrie 1517. Unii cardinali primeau din partea bisericii un venit de 40.000 de ducaţi pe an şi locuiau în palate grandioase cu nu mai puţin de 300 de servitori, palate care adăposteau opere de artă de mare valoare şi întregul lux disponibil la aceea vreme. În timpul pontificatul său, Leon a cheltuit în total 4.500.000 de ducaţi (echivalentul a 56.250.000 de dolari la valoarea din 1955) iar la moartea sa mai era dator cu 400.000.
A History of Popes, op. cit., vol. 2

Satira cea mai circulată la adresa lui era „Evanghelia lui Marcu şi Argint“, care spunea:
„În acele zile, Papa Leon le-a spus clericilor:
«Când Iisus, Fiul Omului va veni la Scaunul Preasfinţiei Noastre, întrebaţi-L întâi de toate, «Prietene, pentru ce şmecherie ai venit Tu aici?» Şi dacă nu vă dă aur sau argint, aruncaţi- L în întunericul de afară.»“
A History of Popes, Dr. Joseph McCabe, ibid., vol. 2, cap. The Age of Power

Papa Leon al X-lea este cel care a făcut declaraţia cea mai defăimătoare şi mai dăunătoare la adresa creştinismului din istoria Bisericii. Afirmaţiile lui au arătat lumii că Vaticanului îl prezintă pe Iisus Hristos într-o lumină falsă.
La un banchet din Vinerea Mare ţinut la Vatican în 1514, în compania a „şapte intimi“ (Annales Ecclesiastici, Caesar Baronius, Folio Antwerp, 1597, tomul 14), Leon a făcut un anunţ şocant pe care Biserica tot încearcă de atunci să îl rectifice. Ridicând în aer o cupă de vin, Papa Leon a făcut următorul toast: „Ştim prea bine ce superstiţie profitabilă a fost pentru noi şi pentru înaintaşii noştri această fabulă despre Hristos.“ Declaraţia Papei este consemnată în jurnalele a doi cardinali – Cardinalul Pietro Bembo (Scrisori şi comentarii cu privire la Papa Leon al X-lea, retipărită în1842) şi Cardinalul Paolo Giovio (De Vita Leonis Decimi, op. cit.), doi dintre cei care au fost martorii ei.
(Cardinalul) Caesar Baronius (1538–1607) a fost bibliotecarul Vaticanului timp de şapte ani şi a scris o istorie în 12 volume a Bisericii cunoscută sub numele de Annales Ecclesiastici. El a fost cel mai remarcabil istoric al Bisericii catolice (Enciclopedia Catolică, Ediţie revăzută, 1976, ii, pag. 105), iar consemnările lui oferă informaţii de culise vitale pentru descifrarea denaturării creştinismului.
Cardinalul Baronius, care a refuzat de două ori să devină Papă în 1605, a făcut următorul comentariu despre declaraţia lui Leon al X-lea:
„Pontiful a fost acuzat de ateism, pentru că l-a negat pe Dumnezeu şi l-a numit pe Hristos de faţă cu cardinalii Pietro Bembo, Jovius şi Iacopo Sadoleto, precum şi cu alţii din anturajul său intim „o fabulă“… acest lucru trebuie îndreptat.“
Annales Ecclesiastici, op. cit., tomurile viii şi xi

Într-o ediţie timpurie a Enciclopediei catolice (Ed. Pecci, iii, pag. 312-314, passim), Biserica a dedicat două pagini şi jumătate pentru a contracara cea mai distructivă afirmaţie făcută vreodată de un cap al creştinătăţii. Argumentele ei în acest sens sunt că Papa voise să spună prin „profitabil“ „de câştigat“ şi că prin „fabulă“ se referise la „tradiţie“. Astfel, diverşi teologi catolici confuzi au argumentat că, în fapt, Papa voise să spună: „Cât de mult au avut creştinii de câştigat prin această minunată tradiţie a lui Hristos“. Însă Papa n-a spus asta. Tocmai consemnările Bisericii susţin această afirmaţie a Papei. În jurnalele sale, Cardinalul Bembo, care a fost timp de şapte ani secretar papal, a adăugat că Leon „… era faimos pentru necredinţa sa în creştinism. El a acţionat împotriva credinţei şi astfel, conform viziunii Evanghelice, se cade să spunem că era un eretic; se făcea vinovat de sodomie cu şambelanii săi; se deda plăcerilor, luxului, leneviei, ambiţiilor, curviei şi dorinţei; îşi petrecea tot timpul în compania bufonilor şi muzicanţilor. Beţiile Sfinţiei Sale erau proverbiale, suferea de incontinenţă şi de ameţeli, iar fărădelegile lui distrugeau caracterul oamenilor.“
Scrisori şi comentarii cu privire la Papa Leon al X-lea, ibid.

În numele Bisericii, Cardinalul Baronius vine în apărarea declaraţiei Papei Leon, spunând despre ea că era „invenţia unei minţi bolnave“.
Annales Ecclesiastici, op. cit., tomul iv

Dar fiind de acord cu comportamentul tiranic al Papei, el susţine în esenţă declaraţia Papei, invocând infailibilitatea Bisericii Romei: „În  ceea ce priveşte lipsa lui de moralitate, noi, după o deliberare atentă alături de fraţii noştri din Sfântul Conciliu şi de mulţi alţii, deşi considerăm că [Leon al X-lea] nu este demn de Scaunul Papal totuşi nu trebuie să uităm că Papa Leon cel Mare [440–461] a rânduit că prestigiul Sfântului Petru nu poate suferi nici o impietate, nici chiar din partea unui urmaş nedemn [vezi Enciclopedia Catolică, i, pag. 289, 294,
passim]. În ceea ce priveşte sfânta învăţătură, în calitate de Vicar al lui Hristos, el şi-a îndeplinit misiunea de a propovădui această cunoaştere întru adevăr; şi cu toţii îi dăm girul, pentru că nimeni nu se revoltă fără să fie exclus din Biserică; infama mărturie şi comportamentul lui sunt iertate şi uitate cu bunăvoinţă.“
Annales Ecclesiastici, ibid.

Ulterior, John Bale (1495–1563) a profitat de confesiunea Papei Leon şi de recunoaşterea Vaticanului că Papa a spus adevărul despre „fabula despre Hristos“ şi că „a propovăduit această cunoaştere întru adevăr.
Annales Ecclesiastici, ibid.

Bale era un englez care intrase în tinereţe în Ordinul Carmeliţilor dar care a abandonat Ordinul după ce Inchiziţia i-a măcelărit familia.
Despre cele cinci plăgi ale Bisericii [intitulată iniţial Cele cinci răni ale Bisericii], Contele Antonio Rosmini [preot catolic şi consilier papal], 1848, trad. în engl. de Prof. David L. Wilhelm, Russell Square Publishing, Londra, 1889.

El a devenit scenarist, iar în 1538 a scris o serie de piese satirice de pantomimă prin care lua în râs pretinsa sfinţenie a Bisericii Catolice „parodiindu-i riturile şi tradiţiile pe scenă“.
Opera completă a lui John Bale, ed. Peter Happé, Boydell & Brewer, Cambridge, 1985.

După dezvăluirea publică a naturii găunoase a catolicismului, „oamenii se bucurau că venise sfârşitul papalităţii şi al Bisericii“ (Despre cele cinci plăgi ale Bisericii, op. cit.). Însă ulterior istoricii creştini au numit, plini de resentimente, aceste piese de teatru „acea satiră abominabilă“, pretinzând cu falsitate că tocmai ele fuseseră cauza declaraţiei france a Papei Leon.
De Antiqua Ecclesiae Disciplina, Episcopul Louis Dupin [istoric catolic], manuscrisul de la Paris, 1686.
(Va urma)