luni, 28 octombrie 2013

Cum să înlăturăm vălul exterior al naturii şi să pătrundem în lumea spirituală.

Ce considerăm noi că este lumea fizică? 


Considerăm lume fizică tot ceea ce putem percepe cu ajutorul simţurilor noastre, vedem cu ochii, auzim cu urechile, pipăim cu mâinile. Lume fizică socotim, de asemenea, tot ce putem cuprinde cu gândirea, în măsura în care gândirea se apleacă asupra percepţiilor exterioare, asupra a ceea ce ne poate spune lumea înconjurătoare. Lume fizică trebuie să considerăm şi tot ceea ce noi înşine, ca oameni, creăm în cadrul acestei existenţe. S-ar putea, fireşte, să admitem cu uşurinţă că tot ceea ce noi creăm în lumea fizică aparţine de drept lumii fizice, dar trebuie să admitem şi faptul că oamenii, acţionând în lumea fizică, atrag spiritualul în această lume. Căci oamenii nu acţionează numai cum le dictează instinctele şi pasiunile, ci şi după principii morale; morala poate pătrunde în faptele şi acţiunile noastre. Fără îndoială, când acţionăm în virtutea unor principii morale, acestea atrag în acţiunile noastre impulsuri spirituale, dar scena pe care acţionăm moral este tot lumea fizică. Şi tot aşa cum în acţiunile noastre morale sunt antrenate impulsuri spirituale, la fel străbat spre noi impulsuri spirituale, prin culori, prin sunete, prin căldură sau frig, prin toate percepţiile noastre senzoriale.
 În spatele lumii în care trăim, se află o lume spirituală.
Spiritualul este, la început, pentru percepţia exterioară, pentru tot ceea ce omul recunoaşte în exterior, ascuns, învăluit. Aceasta este caracteristica spiritualului, ca omul să-l poată recunoaşte numai dacă se străduieşte, măcar într-o mică măsură, să devină altul decât era mai înainte.

Există lumi diferite, omul se compune din diverse mădulare sau corpuri, sau cum dorim să le numim, ci lăsând să acţioneze asupra noastră asemenea adevăruri, chiar dacă nu remarcăm aceasta întotdeauna, sufletul nostru suferă, într-un fel, o modificare, chiar fără să trecem printr-o evoluţie esoterică.
Ceea ce învăţăm în cadrul ştiinţei spiritului face ca sufletul nostru să fie altfel decât înainte.
 Ceea ce ne-a interesat înainte nu ne mai interesează acum, iar ceea ce nu ne-a interesat până acum începe să ne intereseze în mai mare măsură. Nu avem, pur şi simplu, voie să spunem: Numai cel care a trecut printr-o disciplină esoterică va avea o legătură cu lumea spirituală. Esoterismul nu începe cu evoluţia ocultă. În clipa în care ne apropiem de înţelegerea spiritual-ştiinţifică şi simţim ce cuprinde doctrina ştiinţei spiritului, apare deja esotericul, sufletul începe să se transforme, în noi se petrece ceva asemănător cu ce se întâmplă cu o fiinţă care mai înainte nu văzuse decât lumina şi întunericul

şi care, apoi, printr-o modificare organică a ochilor începe să vadă şi culori: lumea ar apărea cu totul altfel pentru o asemenea fiinţă. Este nevoie să remarcăm şi apoi să recunoaştem că lumea începe să ne apară altfel dacă parcurgem câtva timp calea unei autoeducaţii spirituale, într-o comunitate de natură spiritual-ştiinţifică. Această autoeducaţie aparte faţă de lumea spirituală, sau pentru ce se află în spatele lucrurilor fizice, este rodul mişcării spiritual-ştiinţifice în lume, şi acesta este lucrul cel mai important pentru o înţelegere a spiritului. Trebuie să înţelegem că nu putem să ne însuşim o întelegere a spiritualului printr-un sentimentalism comun, sau pentru că spunem fără încetare că vrem să pătrundem sentimentele cu iubire. Aceasta o pot face şi alţii, oameni cumsecade, de altfel, dar care, în felul acesta, nu fac decât să-şi aroge o anumită trufie. Trebuie să ne fie foarte clar că educaţia sentimentelor se face lăsând să acţioneze asupra noastră cunoaşterea faptelor din lumea superioară, căci numai prin această cunoaştere sufletul ni se modelează şi se transformă. Această manieră specială de a educa sufletul pentru a avea atracţie faţă de lumea spirituală caracterizează cel mai bine un adept al ştiinţei 
spiritului. O asemenea înţelegere ne trebuie, dacă dorim să discutăm despre lucrurile care vor forma tema acestui ciclu de conferinţe.
 Cine poate arunca o privire ocultă riguroasă – o privire de natură spirituală – dincolo de lucrurile fizice află acolo ceea ce se manifestă în natură ca tonuri, culoare, căldură, frig, ceea ce ne apare ca legi naturale şi totodată ca entităţi care nu se revelează pentru simţurile exterioare şi pentru înţelegerea exterioară, dar se află dincolo de lumea fizică. Apoi se pătrunde tot mai adânc şi se descoperă lumi cu entităţi de o categorie superioară. Dacă vrem să ne însuşim înţelegerea a ceea ce se află dincolo de lumea fizică, senzorială, trebuie, în temeiul sarcinii speciale ce mi s-a trasat aici, să pornim de la cel mai apropiat lucru pe care-l întâlnim dincolo de lumea senzorială în care ne aflăm; să vedem deci ce întâlnim mai întâi când se ridică cel dintâi văl pe care îl interpune percepţia senzorială asupra evenimentelor de natură spirituală.
Lumea care se prezintă unei priviri oculte experimentate, ca fiind cea mai apropiată, surprinde cel mai adesea raţiunea pe care o avem în prezent, inteligenţa existentă astăzi. 
Când privirea ocultă scrutează ce se prezintă în natură, în exterior, ca formă, culoare, ca structuri minerale, vegetale sau animale, când privirea ocultă contemplă toate acestea, percepe corpul eteric sau vital al naturii fizice ca pe o pluralitate, ca pe o nesfârşită diversitate. Aceasta este marea deosebire: o entitate unitară în ce priveşte corpul eteric al omului, dar multe şi diferite entităţi în spatele naturii fizice.
Ce înseamnă să simţim natura în mod moral?

Mai întâi, ne îndreptăm privirea în sus, în depărtările spaţiului cosmic, unde ne apare albastrul cerului. Să presupunem că facem aceasta într-o zi în care nici un nor, cât de mic, nici cea mai firavă urmă de nor argintiu nu întinează albastrul cerului. Noi nu apreciem această perspectivă în sens fizic, ca o realitate; ea ne apare mai curând ca o impresie pe care o face asupra noastră albastrul odihnitor al cerului. Să presupunem că putem să ne consacrăm mai mult timp acestei dăruiri-de-sine faţă de albastrul cerului şi că o putem face în aşa fel, încât reuşim să uităm tot ce ne înconjoară. Să presupunem, de asemenea, că am putea să uităm pentru o
 clipă toate senzaţiile exterioare, toate amintirile, toate grijile pe care viaţa ni le provoacă, toate supărările şi că putem să ne consacrăm cu totul doar impresiei pe care o face cerul albastru asupra noastră.  
Aceasta o poate experimenta orice om, când sufletul său are o pregătire corespunzătoare, ceea ce vă spun acum poate deveni în general o experienţă umană. Să presupunem, de asemenea, că sufletul nu contemplă nimic altceva decât albastrul cerului. Există atunci un moment de mare intensitate, un moment când dispare chiar albastrul cerului, când nu mai percepem culoarea, nimic din ce s-ar putea numi albastru, în orice limbă omenească. În momentul în care albastrul încetează de a mai fi albastru pentru noi şi ne concentrăm asupra propriului suflet, vom simţi o senzaţie cu

totul aparte. Albastrul se stinge şi în faţa noastră apare infinitul, iar în acest infinit se revarsă o dispoziţie cu totul aparte a sufletului, un sentiment deosebit, o sensibilitate pe care nu am mai avut-o, în vidul care se formează acolo unde mai înainte era albastrul. Şi dacă dorim să dăm şi un nume acestei stări, avem pentru aceasta un singur cuvânt: evlavie; sufletul se simte plin de evlavie faţă de această nemărginire, se dăruieşte cu evlavie. Toate simţămintele religioase din evoluţia omenirii au, de fapt, o nuanţă care include ceea ce numim acum, aici, evlavie. Impresia pe care ne-o provoacă bolta albastră a cerului a devenit devoţiune evlavioasă, simţire religioasă, morală. Albastrul a determinat un sentiment moral care cuprinde sufletul nostru: dispărând, albastrul reînvie în sufletul nostru ca simţire morală faţă de lumea exterioară.
Să privim natura când arborii înmuguresc şi pajiştile sunt năpădite de verdeaţă,

să ne concentrăm asupra a ceea ce este verde, acel verde care acoperă pământul în multiple feluri şi nuanţe, acel verde care ne întâmpină de sus, din copaci, şi să procedăm din nou în aşa fel, încât să uităm tot ce poate acţiona asupra sufletului ca impresie exterioară; pur şi simplu, să ne contopim cu tot ce se prezintă în faţa noastră ca verde. Dacă reuşim aceasta, putem să ajungem la starea în care verdele se transformă pentru noi în esenţa verdelui, aşa cum mai înainte albastrul s-a transformat în esenţa albastrului. Noi nu putem, deci, să mai spunem că o culoare apare în faţa privirii noastre, pentru motivul că, de fapt, sufletul percepe acum culoarea în alt fel; trebuie să remarc că eu spun lucruri pe care le poate experimenta în sinea lui oricine are o pregătire corespunzătoare. Sufletul simte: Acuma înţeleg ceea ce trăiesc atunci când îmi reprezint ceva, când gândesc sau creez, când se 
deschide în mine o idee, un gând sau când o reprezentare răsună în mine! Toate acestea le înţeleg abia acum, abia acum învăţ ce înseamnă germinarea verdelui peste tot, în jurul meu. Încep să realizez cum partea cea mai intimă a sufletului meu se reflectă în natura exterioară, atunci când aceasta a dispărut ca expresie exterioară şi a rămas în mine doar ca impresie morală. Verdele plantelor îmi spune ce ar trebui să simt în mine însumi când sufletul este binecuvântat să gândească gândurile, să nutrească reprezentările.
Din nou o impresie din natura exterioară se transformă într-un sentiment moral.

Să privim o câmpie acoperită cu albul zăpezii, în acelaşi mod în care am contemplat albastrul cerului şi verdele păşunilor care au provocat în noi un sentiment moral. Sentimentul moral poate apărea în sensul a tot ceea ce noi numim manifestări sau fenomene ale materiei în lume. Şi numai după ce, privind albul câmpiilor înzăpezite, uităm tot ce este de prisos simţim albul şi, lăsându-l să dispară, căpătăm înţelegere pentru tot ce cuprinde lumea ca materie. Atunci simţim materia ca fiind ceva viu în lume.
În felul acesta putem transforma toate impresiile exterioare, atât pe cele vizuale, cât şi pe cele auditive, în simţăminte morale.

Să presupunem că auzim un sunet şi apoi ascultăm octava acestuia. Dacă faţă de acest dublu sunet ne acordăm sufletul în aşa fel, încât el uită orice altceva, îndepărtează din sine tot ce a fost mai înainte şi apoi, dăruit cu totul acestui simtământ, reuşeşte să nu le mai audă, şi nu le mai dă nici o atenţie, ne dăm seama că în sufletul nostru şi-a făcut apariţia un simţământ moral. Simţim că apoi apare o înţelegere spirituală pentru ceea ce trăim în clipa aceea, când îşi face apariţia în noi o dorinţă care vrea să ne conducă spre altceva şi atunci raţiunea noastră acţionează asupra acestei dorinţe. Armonizarea între dorinţă şi raţiune, între gând şi faptă, aşa cum se manifestă ele în om, sufletul o percepe ca pe un sunet împreună cu octava sa.
Astfel acţionează asupra noastră cele mai diverse impresii senzoriale. 
În felul acesta, ceea ce există în natură, în jurul nostru, percepem prin simţurile noastre, lăsându-le totodată să dispară, astfel că acest înveliş senzorial este îndepărtat; apar atunci, 
peste tot, simţăminte morale de simpatie şi antipatie. Şi dacă ne deprindem, în acest fel, să dăm la o parte tot ce vedem cu ochii, tot ce aud urechile noastre, tot ce atingem şi pipăim cu mâinile, ceea ce inteligenţa bazată pe creier înţelege şi ne obişnuim să stăm totuşi faţă în faţă cu lumea, atunci în noi acţionează ceva mai profund decât forţa vizuală a ochilor, decât forţa auditivă a urechilor, decât forţa raţională a gândirii şi ne aflăm faţă în faţă cu o fiinţă mai profundă a lumii exterioare. Atunci acţionează asupra noastră depărtările fără sfârşit. Atunci acţionează asupra noastră corpul vegetal, în aşa fel încât simţim că noi înşine înflorim spiritual în interiorul nostru. Atunci învelişul alb al zăpezii acţionează în aşa fel, încât dobândim înţelegere pentru ce este de fapt materia, pentru tot ce este substanţă în lume.
Lumea capătă o dimensiune mai profundă în noi decât o avea mai înainte.
Acum vălul exterior al naturii este dat la o parte şi noi pătrundem într-o lume care se află în spatele acestui văl.

Aşa cum, privind dincolo de corpul fizic al omului, ajungem la corpul său eteric sau vital, la fel, ajungem pe această cale într-un ţinut unde ni se dezvăluie, încetul cu încetul, o diversitate de entităţi, entităţi care există şi deţin puterea în spatele regnului mineral, în spatele regnului vegetal şi al celui animal. Lumea eterică apare în faţa noastră încetul cu încetul, diferenţiată în toate amănuntele sale.
Ceea ce apare omului în felul acesta se numeşte în ştiinţa ocultă lumea elementară, iar entităţile spirituale la care se ajunge când s-a parcurs drumul despre care am vorbit sunt spiritele elementare, ascunse în spatele oricărei realităţi fizico-sensibile.

sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GAFiinteNatura/FiinteNatura_CF01.html

http://adevarul2012.blogspot.ro/2013/10/cum-sa-inlaturam-valul-exterior-al.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu