miercuri, 29 mai 2013

Fluorizarea apei potabile - otravirea globala (1)

Fluorura - un instrument de supunere şi imbecilizare a populaţiei

adaptare după un fragment din lucrarea "Minciuni oficiale"
de David Heylen Campos

Cum ati reactiona daca ati afla ca în apa care curge la robinetul dumneavoastra au fost introduse, în mod deliberat, substante nocive care v-ar afecta integritatea fizica, actionand chiar si asupra capacitatii de a rationa?

Chiar daca pare greu de crezut, acest lucru se petrece. Inca din prima jumatate a secolului 20, fluorizarea apei de baut constituie în Europa şi Statele Unite un procedeu biologic standard pentru filtrarea şi combaterea agentilor patogeni din apa potabila. 

Publicul este prea putin constient de efectele nocive ale ingerarii de fluoruri, atat din apa potabila, cat si prin utilizarea pastelor de dinti care contin fluor. Un numar foarte mare de studii demonstreaza ca fluorul nu are nicidecum efecte pozitive asupra dintilor si, prin urmare, impunerea fluorizarii apei si a diferitelor produse are cu totul alte ratiuni decat mult vehiculata combatere a cariilor dentare. Odata ingerat, fluorul se depozitează in exces in glanda pineala si in tesuturile osoase ale corpului (dinti si oase), unde produce grave disfunctii. Din cauza efectelor nocive ale fluorului, fluorizarea duce la cresterea mortalitatii infantile, provoaca cancer, malformatii congenitale, distruge oasele si sistemul nervos, scade coeficientul de inteligenta si induce stari de obedienta. 

Efectele negative în plan psiho-mental si chiar spiritual ale fluorului sunt considerabile si nu pot fi neglijate. In principal, ele se datoreaza faptului ca în trupul uman, prima tintă atacata de fluor este glanda pineala (epifiza), despre care traditia yoghina afirma ca este corelata cu centrul de forta suprem al fiintei umane, SAHASRARA. Fluorul în exces afecteaza grav functionarea acestui centru de forta, privand fiinta umana de anumite trairi spirituale esentiale. 

Cu toate ca s-a demonstrat ca fluorul produce tulburari de sanatate deosebit de grave, la ora actuala peste 70% din apa potabila din Europa si SUA este fluorizata. Cati dintre noi stiu, de exemplu, ca acest element care se utilizeaza in fluorizarea apei sau a pastei de dinti provine din reziduurile rezultate din fabricarea aluminiului? Sau ca aceeasi fluorura de sodiu este folosita si la fabricarea otravurilor pentru sobolani si pentru gandaci?

Castigatoare in aceasta ecuatie sunt anumite industrii, cum ar fi cea de prelucrare a aluminiului sau cea de producere de fertilizatori agricoli, care genereaza mari cantitati de fluoruri. Cum acestea sunt niste poluanti foarte importanti, iar companiile nu au voie sa deverseze decat cantitati foarte limitate, s-a recurs la aceasta stratagema, care pune în pericol atat mediul, cat si sanatatea populatiei. Astfel, tonele de deseuri provenite din prelucrarea aluminiului sunt folosite pentru asa-zisa "filtrare" a apei potabile. Faptul ca oamenii au senzatia ca fluorul este benefic pentru starea lor de sanatate, face ca aceasta otravire sa fie cu atat mai perversa. La fel stau lucrurile si cu intensele campanii publicitare, prin care sunt promovate pastele de dinti care contin fluor. 

Fluorul, mai nociv decât plumbul

Fluorul este ultimul dintre nemetalele din tabelul periodic. A fost descoperit în 1771 de catre chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele, dar abia în anul 1886, chimistul francez Henri Moissan a reusit sa-l izoleze, dupa numeroase incercari nereusite ale unor oameni de stiinta faimosi, precum Faraday sau Davy. Multi alti cercetatori au murit otraviti cu fluor. 



Fluorul este prezent sub forma unui gaz verde-galbui, foarte corosiv si nociv, cu miros puternic, neplacut. Dintre toate elementele chimice, el este cel mai reactiv formand multi compusi. Ca exemplu de toxicitate trebuie mentionat acidul fluorhidric, cu inalt grad de coroziune. Datorita usurintei cu care ataca sticla, este utilizat în industria gravurii.

Derivatul care se foloseste în pasta de dinti, in pastile, inclusiv in apa potabila, este fluorura de sodiu. Cu toate acestea, exista o informatie pe care majoritatea populatiei nu o cunoaste si care suna infricosator, daca ii dam crezare doctorului John Yiamouyiannis: "Nu adaugam in mod deliberat arsenic şi nici plumb în apa. Dar adaugam fluor. De fapt fluorul este mai toxic decat plumbul, iar arsenicul este doar putin mai otravitor decat fluorul. "

Acest lucru nu este decat varful aisbergului dintr-o campanie care foloseste fiinta umana pe post de cobai, in timp ce multinationalele sunt principalii beneficiari. Olanda, Statele Unite ale Americii, Regatul Unit sunt doar cateva tari in care apa fluorizata ajunge la niveluri mult mai ridicate decat cele recomandate. 

Fluorizarea a început "oficial" prin anii '30, cand un grup de oameni de stiinta au sustinut ca, adaugand mici cantitati de fluor intr-un lichid, acest element devenea benefic in lupta impotriva cariilor, mai ales la nivelul sanatatii bucale a copiilor. De atunci s-a dus o ferventa campanie în favoarea fluorului - considerat un "extraordinar" aliat impotriva bolilor dentare - şi s-a pus accent pe necesitatea includerii acestui element printre ingredientele pastelor de dinti si in compozitia celorlalte produse de acest fel. Inca de pe atunci existau voci care se opuneau campaniilor de fluorizare. "The Journal of American Medical Association", din 18 septembrie 1943, atragea atentia asupra caracterului nociv al compusilor pe baza de fluor, precum si a felului in care acestia actioneaza la nivelul celular. Revista americana arata ca "fluoridele sunt, in general, otravuri protoplasmice, care schimba permeabilitatea membranelor celulare, inhiband anumite enzime". 

Adevarul despre derivaţii din fluor

Primele intoxicari cauzate de fluor dateaza din perioada Revolutiei Industriale. In anul 1850, fabricile de fier, cupru si aluminiu au evacuat mari cantitati de substante cu grad crescut de toxicitate, omorand animale, plante si chiar fiinte umane. Poluarea s-a intensificat in anii '20, atunci cand dezvoltarea infloritoare a industriei a inceput sa fie o problema comuna a tarilor industrializate. 

Marile fabrici metalurgice, in special cele americane, au cunoscut o adevarata explozie cantitativa si calitativa, fiind impulsionate, in buna masura, de avantul industriei militare, care promitea mari sume de bani in schimbul producerii armamentului sau dispozitivelor care foloseau materialele mentionate. A aparut insa o problema: milioanele de tone de fluoruri obtinute sub forma de reziduuri. S-a hotarat ca ele sa fie deversate in rauri sau in mediul inconjurator, netinandu-se cont de faptul ca erau foarte nocive pentru sanatatea publica. Totusi contaminarea nu a putut fi ascunsa, astfel incat populatia a cerut daune marilor companii raspunzatoare, obtinand chiar importante despagubiri din partea acestora. 

Guvernele s-au vazut nevoite sa aloce sume mari pentru controlul poluarii generate de fabricarea metalelor, aluminiul fiind unul dintre cele mai toxice. In scurt timp, aceste substante toxice au inceput sa se foloseasca la o scara din ce in ce mai mare la prepararea unor otravuri, cum ar fi cea de sobolani. 

La inceputul anilor '30, lua amploare o campanie agresiva, care oferea o solutie miraculoasa pentru problema deseurilor derivatilor din fluor. Aceasta se baza pe adaugarea fluorului, in cantitati controlabile, in apa potabila, ajutand astfel la prevenirea cariilor dentare. Cateva persoane, printre care si scriitorul si doctorul Joel Griffiths, afirma ca acest fapt nu a fost o descoperire medicala, ci o campanie orchestrata de fabricantii de aluminiu cu scopul de a dezinforma publicul si de a distrage atentia de la ceea ce era cu adevarat important: toxicitatea fluorului. 

In acea perioada, omul de stiinta Gerald J. Cox a adus la cunostinta publicului larg faptul ca un derivat cu o valoare economica scazuta se transformase intr-un potential aliat impotriva cariilor, obtinandu-se importante rezultate, in special pentru sanatatea bucala a copiilor. Putini isi imaginau atunci ca domnul Cox era platit de Fundaţia ALCOA, unul dintre principalii fabricanti de aluminiu din lume si finantator al cercetarilor legate de apa fluorizata. Pin fluorizarea apei potabile, problemele fabricantilor de aluminiu luasera sfarsit. Chiar daca doza pentru un singur individ era infima, calculata la toata populatia SUA, ea inseamna producerea a sute de mii de tone pentru alimentarea la nivel national. 

In anul 1939, fluorizarea apei din America de Nord s-a transformat dintr-o simpla propunere în realitate, multumita cercetarilor facute de Gerald J. Cox, care nu era nici doctor, nici stomatolog, ci un chimist angajat de principala companie de producere a aluminiului, cea care primise deja reclamatii masive pentru otravirea cu fluor. 

Au trecut multi ani pana cand au inceput sa apară primele rapoarte care puneau sub semnul întrebarii beneficiile acestei substante. Cauzele acestei intarzieri sunt usor de explicat: marile industrii, precum ALCOA, sustinusera de-a lungul anilor o campanie in favoarea fluorului, ascunzand informatii relevante despre aceasta substanta toxica. 

Intre anii 1986 si 1987, a fost finalizat cel mai mare studiu realizat pana atunci despre efectele acestui element, studiu initiat de Institutul American de Cercetari în Domeniul Dentar. La proiect au participat 39.000 de subiecti cu varstele cuprinse intre cinci si 17 ani, din diferite zone ale tarii. O treime dintre acestia traiau in zone unde apa fusese fluorizata; o a doua treime bause apa partial fluorizata; iar restul subiectilor locuiau in zone unde nu fusese aplicata aceasta masura contestatara. S-au analizat fisele intocmite de stomatologi, precum si starea ulterioara a sanatatii bucale si s-a ajuns la concluzia ca nu au existat diferente notabile intre zonele fluorizate si cele nefluorizate. 

In 1990, dr. John Colquhoun a condus, in Noua Zeelanda, un studiu asupra a 60.000 de copii din scoli, studiu care demonstreaza ca nu exista nicio diferenta intre dintii elevilor din zonele fluorizate si cei ai elevilor din zonele nefluorizate. Un alt studiu care a urmarit sa compare sanatatea dintilor locuitorilor din doua orase americane, Los Angeles si San Francisco, nu a gasit nicio diferenta intre acestia, desi in San Francisco apa potabila era deja fluorizata, pe cand in Los Angeles, nu. Mai mult, în 1992, o cercetare intreprinsa de Universitatea din Arizona a demonstrat ca numarul de carii este direct proportional cu cantitatea de fluor din apa potabila. Un simptom al unui nivel prea mare de fluor in organism este fluoroza dentara, o boala care face dintii sa devina fragili si decolorati si care este azi in Canada cea mai tratata boala in clinicile dentare. 

(va urma|)
Sursa : prinfiltrulratiunii.blogspot.ro 

http://roaim.co.nr

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu