Ceea ce se întâmplă zi de zi prin toate colţurile lumii pare să dezvăluie – pe zi ce trece – că vechile sisteme de gândire, de experimentare a vieţii, de înţelegere şi de raportare la ”conceptul de putere” au intrat în faliment. Puterea Eului omenesc se arată epuizată; omul – bogat, sărac, frumos sau urât, înalt sau scund, preşedinte, papă sau gunoier – se simte constrâns să vadă, să audă, să simtă şi să-şi recunoască slăbiciunea şi lipsa de putere atunci când viaţa îi aduce evenimente necontrolabile şi dureroase. Oricât de incitantă şi de seducătoare ar fi puterea omenească, vine o clipă, o zi, o vreme în care ea se simte umilită şi slabă. Eul omenesc trăieşte sentimentul de a fi constrâns să sufere, să agonizeze şi să se simtă o victimă a circumstanţelor vieţii, a altor oameni, a sorţii, a forţelor răului sau a lui Dumnezeu.
Viaţa este o putere teribilă; prin intermediul vieţii toate fiinţele, fără nici o excepţie, sunt chemate la vindecare, la conştientizare, la îndreptare, la autocorectare şi, mai ales, la responsabilitate. Legea care ţine universul într-o singură mână, Legea care face pământul să se rotească şi noi să credem că stăm pe loc, că nu avem niciodată picioarele în sus, nu stăm în cap şi nici nu picăm în gol, ca asteroizii, ne constrânge şi pe noi ”la o rotire” corectă. În clipa în care acţionăm distructiv, trăim greşit, gândim alandala şi facem lucruri urâte, crezând – cu naivitate – că nu contează, legea ascunsă a vieţii ne corectează din mers. Dacă n-ar fi fost aşa, lumea s-ar fi prăbuşit de mult. Întâmplările care ne pun cu faţa la pământ în viaţă, întâmplările care ne ard şi ne doboară până acolo unde simţim că am scăpat frâul oricărei înţelegeri şi explicaţii, întâmplările care ne fac să credem că Dumnezeu are o logică absurdă sau că el nu există, nu sunt altceva decât efecte ale legii care ne forţează să ”ne rotim prin existenţă” conştient. Să ne trezim, să gândim, să analizăm ce facem, cine suntem, ce rost avem, ce contează şi ce nu contează. Durerile vieţii, pierderile şi nenumăratele drame ce însoţesc viaţa unui om sunt un fel trambuline pentru evoluţie. Un surâs de atenţionare, pe care viaţa ni-l aruncă dureros peste creştet, pentru a ne aminti că ceea ce ni se întâmplă are un sens. Am croşetat la nefericirile noastre, fie şi inconştient, am transpirat printre acţiuni, gânduri şi trăiri iresponsabile şi acum trebuie să facem drumul în sens invers.
Noi trăim ca şi cum am fi inversat valorile vieţii. Vieţile noastre depind de lucruri, de alţi oameni, de marionete, de sfori, de starea de vremii, de situaţia politică, de tot soiul de închipuiri ale minţii. Pare că ne-am pus vieţile în mâini cioplite, la fel ca chipurile care...le poartă, iar costul acestei inversări e toată drama şi întunericul în care coborâm singuri pentru a ne aminti că greşim. Ce contează cu adevărat pentru fiinţa care suntem? Nu lucrurile, pe care azi la avem, mâine nu le mai avem, nu oamenii, care azi ne iubesc, mâine ne părăsesc sau ne uită, cât ceea ce trăim în relaţia cu lucrurile şi cu oamenii. Aceasta-i eroarea umană din care extragem suferinţa, aceasta-i greşeala care ne duce dintr-o umilinţă în alta şi dintr-o pierdere în alta, căci din pricina acestei tragice inversări a valorilor Vieţii devenim dependenţi de lucrurile inconsistente şi pierdem legătura cu iubirea din noi, cu ceea ce contează cu adevărat în această viaţă: sufletul nostru.
Sursa: http://jurnalul.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu