miercuri, 21 noiembrie 2012

Fundaţia Keshe 19 Noiembrie 2012




Stiri: 

1. M. T. Keshe, directorul Fundaţiei Keshe, a anunţat pe 15 noiembrie că ambasada S.U.A. din Bruxelles a acceptat să primească, şi apoi chiar a primit, planurile integrale detaliate pentru construirea unui reactor nuclear plasmatic pentru tehnologia spaţială, oferite gratuit de Fundaţia Keshe. 

S.U.A. se alătură astfel altor state importante care deja au primit şi ele aceste planuri complete. Este vorba despre Brazilia, Rusia, India, China, Japonia, Australia, Iran, şi altele. Italia este singura ţară din Europa care şi-a manifestat interesul pentru această tehnologie inovatoare. 

Fundaţia Keshe şi-a oferit întregul sprijin pentru a dezvolta şi implementa această tehnologie, pentru a aduce pacea în domeniul spaţial, pentru toate naţiunile lumii.





2. Descoperire EPICA facuta de NASA pe Marte! "Va intra in cartile de istorie". Cercetatorii nu pot sa creada!




Oamenii de stiinta vor sa analizeze din nou rezultatele, ca sa fie siguri. .


Oamenii de stiinta de la NASA ar fi facut o descoperire epocala, care ar putea zgudui stiinta. "Aceste date vor intra in cartile de istorie. Arata extraordinar de bine", a declarat pentru WISO.org John Grotzinger, principalul om de stiinta implicat in misiunea roverului Curiosity.


Grotzinger spune ca el si colegii lui trebuie sa verifice din nou datele, si abia apoi pot veni cu un anunt oficial. El a dat, insa, un indiciu. A spus ca descoperirea a fost facuta de SAM, o componenta a robotul Curiosity insarcinata cu studierea solului si aerului de pe Marte. Cercetatorul a fost foarte entuzismat in timpul interviului pe care l-a acordat. 


Grotzinger lucreaza la NASA, la Jet Propulsion Laboratory din Pasadena, locul in care ajung prima data informatiile trimise de roverul Curiosity. 

Componenta SAM este un fel de laborator de chimie in miniatura, care analizeaza rocile martiene, solul si chiar aerul, apoi spune care este compozitia lor chimica.


Cercetatorul sustine ca vor mai trece cateva saptamani pana cand vom afla exact despre ce descoperire este vorba. Amatorii de SF deja speculeaza fie ca pe Marte ar fi existat, la un moment dat viata, fie ca planeta este chiar si acum casa cel putin unor organisme celulare.


Cititi, Analizati, Concluzionati... Cu Totii Suntem Co-creatori In Acest Univers!


http://armadaa.blogspot.ro

Sisteme planetare indepartate

În univers au fost observate discuri gigantice de praf şi gaze, din care se nasc sistemele planetare.
Descoperirea planetelor aflate în jurul stelelor îndepărtate este dificilă, dar explorarea lor a inceput.




Sistemul solar nu este unicul în Univers. în jurul stelelor din multe zone ale galaxiei noastre există planete şi se formează întregi sisteme planetare. Deşi sunt multe detalii care nu au fost pe deplin elucidate, este posibil ca sistemul nostru solar să fi luat naştere dintr-un imens nor de praf şi gaze care s-a comprimat sub propria sa forţă gravitaţională. Atunci când s-a format o stea în centrul lui, norul s-a rotit din ce în ce mai repede, asemenea unui patinator în timpul unei piruete. Zona exterioară a norului de praf s-a aplatizat datorită forţei centrifuge. Discul protoplanetar a luat naştere pe măsură ce coliziunile neelastice dintre particule au format mase de material cu gravitaţie proprie. Astfel s-au format planetele, asteroizii şi alte corpuri.

Chiar şi cu cele mai bune telescoape, fotografierea unei planete extrasolare a fost imposibilă până acum, planetele aflate în apropierea stelelor fiind asemănătoare Soarelui sau altor stele luminoase. Până şi stelele cele mai apropiate de Soare se află la câţiva ani-lumină distanţă.
   La acea distanţă, stelele şi planetele par foarte apropiate una de cealaltă, astfel că nu se poate face delimitarea între ele. Ca şi în cazul unei maşini care se află la o distanţă mare cu farurile aprinse, este foarte dificil să-i distingi luminile. Este foarte greu să distingi două corpuri cereşti, chiar dacă unuia dintre ele străluceşte de un miliard de ori mai putemic decâtcelălalt


Metode de căutare
   Pe lângă astrometrie, planetele extrasolare pot fi depistate prin multe alte metode. In fotometria de tranzit, planeta trece prin faţa stelei centrale, astfel încât propria sa lumină scade. O altă metodă este monitorizarea contracţiilor unui pulsar, care sunt provocate de apropierea unei planete care se roteşte în jurul stelei respective.
   Oamenii de ştiinţă sunt în căutarea unor modalităţi de a obtura strălucirea unei stele pentru a observa planetele extrasolare. Câmpurile gravitaţionale ale galaxiilor pot perturba traiectoria luminii obiectelo rîndepărtate.
   Cu ajutorul telescoapelor de înaltă tehnologie s-au descoperit planete extrasolare mari, care se rotesc în jurul unor stele de masă mică.
   Chiar şi în secolul nostru, poate fi posibil, cu ajutorul unor telescoape spaţiale îmbunătăţite şi al tehnicilor de observare a stelelor, să se descopere sistematic planete extrasolare de mărimea Pământului. Atât timp cat ele vor avea atmosferă, se vor căuta semne de viaţă, ca de exemplu existenţa oxigenului, care este generat de plante şi apare în cazul Pământului.

Sursa: www.cerceteaza.eu

Escrocheria pensiilor private “obligatorii”


De trei ani, în România funcționează o piață destul de puțin cunoscută de marele public, una care, deși privată, a fost creată de la zero de către stat, prin lege. Se numește, pudic, “piața fondurilor de pensii administrate privat”, sau, mai scurt, pilonul II de pensii – termen inventat în laboratoarele Băncii Mondiale, undeva la finalul anilor ‘70.

Cunoscătorii o numesc piața “pensiilor private obligatorii”, ceea ce reprezintă o contradicție flagrantă de termeni, în condițiile în care, într-o democrație demnă de acest nume, nu poate exista ceva “privat” și “obligatoriu” în același timp.

Și totuși, există. Nu numai în România, ci în mai multe state din Europa Centrală și de Est, aceste rude sărace ale blocului occidental.
Modelul inventat de Banca Mondială a fost testat pentru prima dată în Chile, în anii ’80, adică sub dictatura militară a lui Augusto Pinochet, în aceeași perioadă în care studenții sau alți cetățeni ce se opuneau regimului erau torturați și omorâți ca niște animale.

După căderea Cortinei de Fier, experții Băncii Mondiale au încercat să-și plaseze invenția în statele proaspăt convertite la zeul capitalismului sălbatic. Nu au încercat niciodată în statele occidentale, unde cultura civică și democratică și sindicalismul veritabil ar fi blocat orice tentativă de a-i obliga pe cetățeni să acorde o proporție din câștigurile lor unei firme private, lună de lună.
Căci asta înseamnă această piață. Din primăvara anului 2008, statul român mă obligă pe mine, cetățean al acestei țări, să dau 2% din veniturile mele unei companii private, care-mi promite că îmi va calcula o pensie, pe baza sumelor prelevate în mod forțat de la mine, după ce ating vârsta de pensionare.
Iar statul a făcut acest lucru fără să mă fi întrebat vreodată dacă sunt de acord – iau eu NU SUNT DE ACORD – și rupând cele două procente din contribuția deja prelevată de la mine pentru sistemul de pensii de stat (sau pilonul I). Adică trăgându-și singur un glonte în picior, într-un moment în care îmbătrânirea populației face din ce în ce mai problematică sustenabilitatea sistemului public de pensii.
Schema urma să se extindă, planurile inițiale preconizând atingerea, în opt ani, a unei contribuții forțate de 6% din câștigurile brute ale cetățenilor la aceste companii private de pensii.
Și pentru ca delirul politicii românești să fie complet, la puțin timp după lansarea pensiilor private, guvernul Tăriceanu a dat lovitura de grație, mărind iresponsabil pensiile de stat, chiar înainte de alegeri, ceea ce a dus rapid un sistem public de pensii relativ echilibrat sau chiar excedentar la deficite din ce în ce mai mari, nesustenabile.
Ce este cu adevărat șocant este ușurința cu care s-a putut introduce o asemenea schemă financiară în România și în alte state est-europene. Fără nici cea mai mică dezbatere și aproape fără opoziție – în afară de câțiva economiști marginalizați, precum Ilie Șerbănescu sau Liviu Voinea.
Privind în urmă, putem spune că metodele folosite au fost chiar banale: s-au alocat sume importante pentru publicitate, pe lângă cele investite în cumpărarea cotei de piață. Presa, inundată cu bani, a intrat în joc, reporterii au scris articole despre ce minunată este această piață. Au preluat pe nemestecate prezentările frumos colorate în powerpoint în care, într-o romgleză neinteligibilă, se “demonstra” necesitatea acestei piețe.
Ba, mai mult, managerii noilor fonduri nu încetau să acuze România de înapoiere, explicând succesul acestei scheme în dezvoltare piețelor financiare din Kazahstan sau Polonia. Nimeni nu s-a obosit să facă vreo analiză despre efectele reale, despre fața nevăzută a Lunii.
Însă criza a început să aducă puțină lumină, deși nu neapărat în presa românească. Deja unele state au redus contribuțiile către pilonul II, iar Argentina și Ungaria au mers acum chiar mai departe, semi-naționalizând pilonul II de pensii.
“Avem o gaură imensă în sistemul de pensii de stat. Veniturile de la contribuțiile de pensii sunt cu 900 de miliarde de forinți (3,2 miliarde euro) mai mici decât cheltuielile. Este nesustenabil”, a explicat decizia ministrul ungar al Economiei, Gyorgy Matolcsy. *
Hotărârea a fost prezentată sub forma unui ultimatum dat cetățenilor de a alege între pensiile private și cele de stat – cei ce aleg prima variantă pierzând dreptul la pensia de la stat. Și asta pentru că o naționalizare propriu-zisă a pilonului II de pensii ar fi presupus despăgubiri uriașe pentru companiile private, în principal occidentale, ce operează pe această piață. Așa, statul nu se atinge de bani, însă cetățenii își pot lua legal banii de la fondurile private pentru a le muta la sistemul public de pensii.
În presa românească, decizia Ungariei a fost prezentată după modelul Bloomberg, o agenție de presă de business ce prezintă, pe acest caz, viziunea mediului de afaceri din Occident. Care, neputând să se atingă de sistemele publice de pensii occidentale, au prins o super-afacere în căpușarea legală a sistemelor de pensii din Europa de Est.
Nimic despre imoralitatea ab initio a unui sistem conceput prin obligarea prin lege a cetățenilor liberi de a ceda uzul unei părți din veniturile lor unor companii private. În ce măsură un astfel de sistem este compatibil cu valorile unei societăți democratice? Mai există vreo instanță care să protejeze cetățenii teoretic liberi de astfel de abuzuri?
Să vedem puțin cifrele acestui sistem. De când au început să colecteze bani în România, în primăvara lui 2008, fondurile de pe pilonul II de pensii au ajuns la active nete de 4,03 miliarde lei (942 milioane euro), potrivit ultimelor date ale arbitrului pieței, CSSPP, de la finalul lunii octombrie 2010.
De la demararea sistemului, 4,8 milioane de români au contribuit cel puțin o lună la cele nouă fonduri de pe piață, toate străine. Piața din România este controlată de doi mari jucători, ING (Olanda), cu 33% din participanți, și Allianz (Germania) – 25%, ceilalți administratori având cote mult mai mici.
Pilonul II de pensii încasează în prezent de la clienți 130-135 milioane lei lunar, adică în jur de 1,6 miliarde lei anual. În același timp, bugetul public de pensii are un deficit estimat la 11,4 miliarde lei (2,65 miliarde euro) în 2010, adică aproape cât în Ungaria.
Cum gaura numită deficit trebuie acoperită de undeva, banii se iau de la bugetul de stat, cel în care intră contribuțiile din taxe și impozite și din care se fac alocări pentru cheltuieli pe ministere.
Dacă banii de pilonul II ar fi intrat la bugetul public de pensii, deficitul ar fi fost de doar 9,8 miliarde lei (2,28 miliarde euro). O gaură mai mică cu 1,6 miliarde lei ar însemna alocări mai mari pentru învățământ, sănătate, cultură, armată, poliție, mediu, sport etc. Și suntem într-o țară în care 370 milioane de euro chiar contează în bugetul general consolidat – înseamnă cam 1% din veniturile bugetului României într-un an.
Or, un deficit mai mare cu 1,6 miliarde lei decât ar fi fost fără pilonul II de pensii înseamnă împrumuturi de 1,6 miliarde de lei pentru a-l finanța. Iar aici trecem la  partea interesantă a problemei.
Uitându-ne pe structura investițiilor fondurilor de pensii de pe pilonul II, observăm că, la finalul lui octombrie 2010, 63,6% din active – adică 2,56 miliarde lei – sunt plasate în titluri de stat românești.** La acestea, statul român plătește acum în jur de 7% dobândă pe an.
E ca și cum ai avea o livadă și l-ai lăsa pe vecinul mai tânăr să culeagă el fructele din 10 pruni, deoarece ți-a promis că peste 30 de ani o să aibă grijă de tine la bătrânețe. În acest caz, nu trebuie să te mire că faci mai puțină țuică decât anul trecut. Problema e când vine criza și se ieftinește țuica: atunci îți dai seama că până să ajungi la bătrânețe, să aibă grijă vecinul de tine, trebuie să ai cu ce trăi.
Dacă faci ca statul român, îi ceri cu împrumut prunele pe care le-a cules el din cei 10 pruni ai tăi, promițându-i că-i dai înapoi la anul cu 7% mai multe prune decât ți-a dat el cu împrumut. În acest ritm, peste câțiva ani, vecinul o să fie tot mai bogat, iar tu tot mai sărac. Și asta doar pentru că te-ai gândit să îi propui vecinului o schemă de asigurare la bătrânețe.
La lansarea pilonului II de pensii, ni se promitea un viitor luminos: pensii grase pentru populație și dezvoltarea sistemului financiar pentru țară. Vedem acum că banii sunt investiți în proporție covârșitoare în titluri de stat, depozite bancare și plasamente din afara țării.
Și nici măcar nu e vina fondurilor de pensii private: spre deosebire de Polonia, România are o bursă minusculă, nelichidă, lipsită deci de atractivitate pentru astfel de investitori instituționali, care ajung să plaseze banii românilor pe piețele externe de capital – adică în dezvoltarea altor state.
Realitatea e că am fost cu toții escrocați: s-a creat doar o nouă căpușă prosperă în detrimentul interesului public.
          gandeste.org

Dacă vrei să transformi lumea... iubește o femeie!


Dacă vrei să transformi lumea... iubeşte o femeie - iubeşte-o cu adevărat!
Găseşte-o pe cea care îţi cheamă sufletul, nu opţiunea raţională. 
Aruncă-ţi lista de preferinţe, doar aşează-ţi urechea pe inima ei şi ascultă. 
Ascultă numele, rugăciunile, cântecele tuturor creaturilor – 
înaripate, cu blană sau fără, 
de sub pământ sau din apă, înverzite sau înflorite, 
nenăscute încă sau pe moarte… 
Ascultă cântecul lor nostalgic urcând înapoi spre Cel care le-a dat viaţă. 
Dacă încă nu ai auzit şi numele tău, înseamnă că nu ai ascultat suficient.
Dacă ochii tăi nu s-au umplut de lacrimi, dacă nu te-ai închinat la picioarele ei, 
înseamnă că nu te-ai întristat niciodată fiind aproape de a o pierde...



Dacă vrei să transformi lumea... iubeşte o femeie – o singură femeie, 
dincolo de tine însuţi, dincolo de dorinţă şi raţiune, 
dincolo de preferinţele tale masculine pentru tinereţe, frumuseţe şi varietate 
şi dincolo de conceptele tale superficiale despre libertate. 
Ne-au fost date atâtea opţiuni 
încât am uitat că adevărata eliberare 
vine din verticalitatea în chiar centrul ardent al sufletului 
şi din topirea rezistenţei noastre în faţa iubirii. 
Nu există decât unica Zeiţă. 
Priveşte în ochii ei şi vezi - vezi cu adevărat   
dacă ea este cea care te străfulgeră din cap pînă-n picioare. 
Dacă nu, pleacă! Chiar acum. 
Nu pierde timpul “încercând”!
Să ştii că decizia ta nu e din cauza felului în care este ea, 
deoarece în esenţă nu este vorba despre “cu cine”, 
ci “când” alegem să ne abandonăm.  


Dacă vrei să transformi lumea... iubeşte o femeie! 
Iubeşte-o pe viaţă – dincolo de frica ta de moarte, 
dincolo de frica de a fi manipulat 
de Mama din capul tău. 
Nu-i spune că eşti gata să mori pentru ea, 
spune-i că eşti gata să TRĂIEŞTI cu ea, 
să plantezi copaci împreună cu ea şi să-i priviţi crescând. 
Fii eroul ei spunându-i cât de frumoasă este în maiestuoasa ei vulnerabilitate, 
ajutând-o să-şi amintească în fiecare zi că ea ESTE Zeiţă, 
prin adoraţia şi devoţiunea ta.  


Dacă vrei să transformi lumea... iubeşte o femeie 
în toate faţetele ei, prin toate anotimpurile ei, 
iar ea îţi va vindeca schizofrenia – 
dualitatea minţii şi jumătatea de inimă 
care menţin separarea dintre Spiritul şi trupul tău – 
care te menţin un singuratic mereu căutând în afara ta Însuţi, 
ceva care să dea sens vieţii tale. 
Mereu va fi o altă femeie. 
Curând, cea nouă și strălucitoare va deveni cea veche şi plictisitoare 
şi vei fi din nou neliniştit, schimbând femeile ca pe maşini, 
dând Zeiţa la schimb pentru ultimul obiect al dorinţei tale. 
Bărbatul nu mai are nevoie de opţiuni.   
Ceea ce bărbatul are cu adevărat nevoie este Femeia, Calea Femininului,
a Răbdării şi Compasiunii, a non-căutării, a non-acţiunii, 
a respiraţiei într-un singur loc şi a cufundării în adânc a rădăcinilor 
suficient de puternice pentru a ţine laolaltă Pământul  
atunci când planeta albastră îşi scutură cimentul şi oţelul de pe suprafaţa sa.  


Dacă vrei să transformi lumea... iubeşte o femeie, o singură femeie!
Iubeşte-o şi protejeaz-o ca şi cum ea ar fi ultimul potir sacru. 
Iubeşte-o prin frica ei de abandon 
pe care ea o întreţine pentru întreaga umanitate. 
Nu, rana nu este doar a ei să o vindece. 
Nu, ea nu este slabă în codependenţa ei.  


Dacă vrei să transformi lumea... iubeşte o femeie 
până la capăt,
până când ea va crede în tine, 
până când instinctele ei, viziunile ei, vocea ei, arta ei, pasiunea ei, 
sălbăticia ei se reîntorc la ea – 
până când ea devine o adevărată forţă a iubirii, mai puternică 
decât toţi demonii mediei politice care urmăresc să o devalorizeze şi să o distrugă.


Dacă vrei să transformi lumea, 
renunţă la cauzele tale aparent măreţe, la armele şi semnele tale de protest. 
Renunţă la războiul lăuntric, la mânia ta îndreptăţită 
şi iubeşte o femeie, 
dincolo de străduinţa ta pentru măreţie, 
dincolo de căutarea tenace a iluminării. 
Sfântul Graal se află chiar în faţa ta, 
dacă doar ai lua-o în braţe 
şi ai renunţa la căutarea a altceva în afara acestei profunzimi a intimităţii...  

 


Dacă vrei să transformi lumea... iubeşte o femeie 
până în profunzimile umbrei tale, 
până la cele mai înalte tarâmuri ale Fiinţei tale, 
înapoi la Grădina unde ai întâlnit-o prima oară, 
la poarta tărâmului de curcubeu 
unde aţi pătruns împreună ca Lumină, ca Unul, 
până la punctul fără de întoarcere, 
până la sfârşiturile şi începutul unui nou Pământ.  



(tradus dAnca ♥ dupa Lisa Citore)
Sursa:  danielroxin.blogspot.ro

Diferenta intre a-i ghida si a-i controla pe ceilalti


Cand ghidam pe cineva, il sfatuim referitor la modurile in care poate aborda o anumita situatie, pastrand in atentie ceea ce il intereseaza pe el si sperand ca sugestiile noastre sa le fie folositoare. Inainte de a acorda sprijinul cuiva, este important sa ne amintim ca sfatul si sugestiile noastre vor fi apreciate doar daca ne sunt cerute inainte. Se poate intampla uneori sa avem o dorinta foarte mare de a ajuta pe cineva pentru ca suntem convinsi ca ceea ce avem de spus ar putea fi de mare folos pentru acea persoana. Intr-o asemenea situatie, e indicat sa-i spunem dorinta noastra acelei persoane si sa o intrebam daca ar vrea sa auda sfatul nostru. Daca refuza sau ezita, ar fi minunat sa avem puterea sa nu insistam.
Daca insistam sa oferim sugestiile noastre, in ciuda raspunsului celeilalte persoane, asta se intampla pentru ca, la nivel inconstient, vrem sa-l controlam. Vrem sa actioneze in conformitate cu ce este bine sau rau pentru noi in aceasta situatie. Inseamna ca nu suntem in acord cu nevoile celuilalt, ci actionam in functie de credintele noastre. Incercam sa le impunem ceea ce credem ca va fi benefic pentru noi in acea situatie.
Acest tip de control este foarte comun in relatii si se manifesta mai ales cand avem de-a face cu cei apropiati, familie sau prieteni. Cand vrem sa controlam, uitam ca adevarata dragoste este traita prin acceptarea unicitatii fiecarei persoane. Ceea ce este bine pentru noi nu este neaparat bine pentru cei dragi noua!
Sunt doua moduri de a sti daca ii ghidezi pe ceilalti sau ii controlezi. Daca ai sfatuit pe cineva si i-ai oferit propriile sugestii, ti-ai luat timpul necesar pentru a-i pune cateva intrebari despre situatia lor, pentru a afla ce are nevoie cu adevarat? Daca nu ai facut asta, inseamna ca, inconstient, ai incercat sa-l controlezi.
A doua cale este sa te intrebi cum te-ai simti daca cineva ti-ar spune ca nu e de acord cu ghidarea ta, sau daca n-ar spune nimic, sau daca ti-ar multumi, fara sa acorde nicio atentie sfatului tau. Daca simti ca ai fi dezamagit sau ai simtit furie, e pentru ca intentia ta, fie constienta sau inconstienta, a fost sa-l controlezi pe celalalt. Din pacate, multi dintre noi cred ca isi arata dragostea spunandu-le celorlalti cum sa se poarte in anumite situatii si ca ceilalti isi arata dragostea doar atunci cand ne urmeaza sfaturile. Controlul, in orice forma, este un semn de frica, in special frica de a nu fi iubit. Cu cat actionam mai mult din frica, cu atat lucrul de care ne este frica se va manifesta. Si asa suntem prinsi in cercul vicios al controlului.
Persoana care doar ii ghideaza pe ceilalti este constienta ca fiecare om poate decide sa urmeze sau nu sfatul sau. Iar cealalta persoana va fi intotdeauna cea care isi asuma consecintele deciziilor sale.
Incheiem cu urmatoarea sugestie: alege cinci oameni apropiati de tine si cere-le sa citeasca acest articol si sa-ti spuna daca li se pare ca-i controlezi sau ii ghidezi, in interactiunile cu ei. S-ar putea sa nu-ti placa raspunsurile lor, insa acest act de smerenie va avea puterea sa-ti transforme cu adevarat relatiile.”
Lise Bourbeau
Sursa: drumuricatretine.wordpress.com

Italia, scoasa la mezat dupa intalnirea de la Roma a Clubului Builderberg?


bilderberg_romaCei 130 cei mai influenti oameni ai lumii, cei care decid sortii economiei (nu numai) mondiale si-au dat intalnire pe 13 noiembrie 2012, la Roma. Este vorba despre asa-zisul Grup Builderberg, ale carui reuniuni s-au tinut mereu in mare secret. Intalnirea trebuia sa aiba loc la Hotelul Russie, dar, pentru a se desfasura in privat-data fiind coinciderea locatiei cu a Festivalului de Film- locatia a fost mutata in Campodiglio. Cei mai informati credeau ca intalnirea va avea loc incepand cu orele 18 dar a fost mutata cu o ora mai tarziu, cand oaspetii straini au inceput sa apara pe rand in piazza Campodiglio.

LISTA DE PARTICIPANTI ITALIENI SI STRAINI
Printre cei care si-au facut aparitia incepand cu orele 19.45 au fost: Ignazio Visco, guvernatorul Bancii Centrale, Elsa Fornero, ministrul Muncii, Mario Monti, presedintele Consiliului, iar din echipa guvernului tehnocrat mai erau prezenti Corrado Passera (comisar pentru Dezvoltare Economica) si Francesco Profumo, ministru al Educatiei si Cercetarii.
Alti invitati care si-au facut intrarea in piazza Campodiglio sunt: Mauro Moretti, fost sindicalist la CGIL, Angelo Cardani, presedinte Agcom, Fulvio Conti de la Enel, Anna Maria Tarantola, presedintele RAI, Federico Ghizzoni, administrator delegat al Unicredit, Paolo Scaroni, administrator delegat al ENI, Franco Barnabe de la Telecom, Alberto Nagel de la Mediobanca, Enrico Cucchiani de la Mediaintesa si Rodolfo de Benedetti de la Grupul CIR.
Invitatii straini care au fost vazuti la intalnire: Tom Enders, CEO al EADS, Marcus Agius de la Barclays, canadianul Edmund Clark de la TD Bank, Kenneth Jacobs, numarul unu de la Lazard si americanul proprietar al Alcoa Klaus Kleinfeld.
Au mai fost vazuti si francezul Henri Castries, presedintele grupului Axa, germanul Josef Ackermann, presedintele grupului administrativ al Deutsche Bank, americanul Keith Alexander, comandantul US CYBER COMMAND si director al Agentiei pentru Siguranta Nationala, spaniolul Joaquin Almunia, vicepresedintele Comisariatului European pentru Concurenta, americanul Roger Altman, vicepresedintele de la Evercore Partners, portughezul Luis Amado, presedinte al Bancii Internationale do Funchal, norvegianul Johan Andresent, proprietarul si administratorul FERD, finlandezul Matti Apunen, directorul Finnish Businness and Policy Forum Eva, turcul Ali Babacan, vice prim ministru pentru afaceri economice si financiare, portughezul Francisco Pinto Balsemao, presedinte si CEO la Impresa, francezul Nicolas Bavarez, partner al Gibson Dunn & Crutcher LLP, francezul Cristophe Bechu, senator si presedinte al Consiliului General al Mainului si Loirei, turcul Enis Berberoglu, editorul cotidianului Hurriyet.
Toate aceste persoane prezente sint personajele chemate de obicei sa participe la intalnirile Clubului Bilderberg, chiar si atunci cand se tin in alte tari. La acestea se mai adauga si alte persoane ale caror identitate a ramas secreta, in pofida insiderilor cae incearca prin toate modurile sa le afle.
PE ORDINEA DE ZI
Despre ce se vorbeste in acest uragan mondial de guvernanti si bancheri de toate felurile? Despre functionarea economiei mondiale, asta e sigur, chiar daca nu s-au dat publicitatii temele de discutie. Aceasta intalnire, avand loc in Italia, sigur a prilejuit discutii legate de eurozona si despre situatia economica a tarilor care nu reusesc sa tina pasul cu regulile jocului impus de piata. Surse neoficiale sustin insa ideea ca, in afara de problemele legate de eurozona, in timpul intalnirii au fost abordate si teme legate de politica italiana.
In fapt, intrebarea pe care si-o pun italienii este de ce premierul Mario Monti a participat la aceasta intalnire impreuna cu ministrii sai tehnocrati, fiind prezenta majoritatea ministrilor, cu putine exceptii. Monti este un personaj nelipsit de la Bilderberg, se pare ca e adevarata presupunerea despre acesta cum ca ar fi participat in trecut si la alte intalniri impreuna cu Paolo Scaroni de la ENI si Franco Barnabe de la Telecom Italia.
Sursele interne de la Palatul Chigi nu ajung decat zvonuri: se aude ca Mario Monti ar fi prezentat un plan referitor la scoaterea Italiei din criza economica in care s-a afundat, manevre finalizate pentru a urmari obiectivele celor mai mari banci mondiale, care coincid totusi cu acele masuri atat de detestate de austeritate, care saracesc Italia si care au fost aplicate in ultimele 12 luni. Tot din surse neoficiale se aude ca o alta tema ar fi un manadat pe economie in tarile cele mai slabe din zona euro, printre care Grecia, Spania si surpriza, chiar Italia.
De ce oare aceasta intalnire a fost aranjata chiar la Roma si cum de unii ministri ai Guvernului au fost invitati la masa Regelui? Probabil- si acum ne lansam in ipoteze, pentru ca declaratii oficiale nu au parvenit deloc- preaputernicii lumii au cerut garantii politice si economice tocmai bancherilor nostri, in propria casa a italienilor, bancheri mereu disponibili si aserviti.
CONSECINTELE PENTRU ITALIA
Cei mai atenti observatori afirma ca i s-a cerut Italiei sa respecte pactul si sa garanteze, asadar, reducerea datoriei publice prin intermediul taxelor aplicate cetatenilor, iata stabilitatea economica pe care o pretind acesti bancheri. Nu degeaba, marea majoritate a membrilor Bilderberg reprezinta cele mai puternice institutii de credit din lume. Toate astea ar putea produce un dezastru in Italia.
Una dintre ipotezele scoase in fata si de catre jurnalistul rus Daniel Estulin, specialist in influentele Grupului Bilderberg asupra economiei mondiale, care, mentionandu-l pe Mario Monti, a dezvaluit un plan pentru distrugerea Italiei, rezultat din respectarea pactului incheiat cu Grupul Bilderberg.
„Orice guvern care va incerca sa plateasca aceasta datorie isi va distruge propria tara, pentru ca tot ceea ce s-a facut pana acum a fost sa i se impuna cetateanului sa plateasca pentru datoria publica umflata din cauza dobanzilor financiare internationale mari care s-au agravat in zona euro. Din momentul in care nu vom putea plati si nici macar guvernul nu va putea sa plateasca, atunci ne adresam institutiilor financiare internationale. Oricine va incerca sa faca acest lucru, isi va distruge tara.”
E foarte probabil ca lui Mario Monti sa i se fi cerut sa se implice si mai mult in politica italiana, pentru a oferi sansa bancilor sa se infrupte in continuare din economie. Acest lucru nu ar fi putut fi posibil daca in locul „Profesorului” ar fi fost alt premier.
EXISTA O LEGATURA INTRE REUNIUNEA BILDERBERG SI DECLARATIA DIN KUWEIT?
Doar in aceasta cheie se pot explica declaratiile pe are le-a facut chiar Mario Monti in timpul recentei sale vizite in Kuweit, unde, in fata petrolierilor asiatici s-a prezentat drept singurul care poate furniza garantie in vederea unor noi investitii in Italia.
„Nu pot garanta pentru viitor- a declarat Mario Monti oricui il intreaba daca a furnizat in Kuweit garantii referitoare la disponibilitatea Italiei dupa mandatul sau- cine va guverna va trebui sa aiba drept obiectiv garantarea dezvoltarii, justitie, lupta impotriva coruptiei si a evaziunii. Evaluarile sunt foarte proaste si e nevoie de capital pentru cresterea economica. Am explicat potentialilor investitori ca acesta este momentul in care veniturile si antreprenoriatul in Italia sunt la pamant.” In traducere: veniti sa cumparati, vindem la preturi derizorii.
Dupa intalnirea membrilor Bilderberg, acelasi Monti a dat asigurari in privinta „conturilor publice care au un parcurs de imbunatatire, iar reformele sunt pe drumul cel bun: acest lucru va permite tarilor din zona euro sa devina mai solide si mai stabile, individual si/sau impreuna.”
Premierul a mai amintit faptul ca Italia a adoptat toate instrumentele necesare pentru a face tara mai atractiva pentru investitorii din Golf.
„Imediat ce ministrii din guvernul meu au fost inscaunati- a mai sustinut Monti- am aplicat o politica de insanatosire a conturilor in baza legislatiei si a egalitatii, iar asta ne va permite sa ajungem in 2013 la profit.” A declarat acest lucru citand si din reformele structurale adoptate de guvernul sau: sistemul de pensii care face sa devina sustenabil sistemul , reforma pietei muncii si o alta serie de prevederi menite sa augmenteze concurenta si sa favorizeze liberalizarea serviciilor si ale profesiilor.
Iata o serie de pasaje care te fac sa intuiesti ceea ce multe forte politice ar dori sa se faca public. Grupul Bilderberg ii comanda lui Monti sa continue sa guverneze pentru a oferi stabilitate tarii sale. Dar cu ce pret? Cu pretul cetatenilor care vor saraci vazand cu ochii, in timp ce banii platiti din taxele lor vor ajunge doar pentru putin din datoria publica. Urmarea: somaj, saracie si disperare. Si belsug pentru banci, bineinteles.
Autor: Viviana Pizzi
Traducere: Alina Stredie
sursa: infiltrato.it
          gandeste.org

Otrava pe care o mâncăm în fiecare zi: antibiotice (tetraciclina) si pesticide (DDT, endosulfan), fosfor, sare in exces, nitriti si nitrati, alimente expirate sau degradate


Explozia demografică din ultima perioadăpune probleme industriei alimentare, care nu mai poate ţine pasul cu ritmul ameţitor în care creşte populaţia mondială. În cursa frenetică pentru a asigura hrana pentru oamenii planetei, mulţi producători au început să caute scurtături pentru a-şi trimite marfa la vânzare şi a face profit.

Ultimii ani au dovedit că substanţele care îi ajută pe producători nu sunt întotdeauna sănătoase pentru consumatori, pentru oameni, iar legile care reglementează ce se poate pune în produsele alimentare sunt mult prea permisive.

Echipa “În premieră” a realizat un reportaj prin care a trimis la analiză produsele mâncate cel mai mult în România, produse pe care un român obişnuit le mănâncă de câteva ori pe lună: pui, lapte, brânză topită şi cremvuşti.

Antibiotic, pesticide, fosfor şi sare în exces, substanţe care, ingerate în mod regulat vreme de mai mulţi ani, pot conduce la grave probleme de sănătate:
sursa: antena3.ro
         gandeste.org

Teoria Conspiratiei : O noua ipoteza despre moartea lui Eminescu


Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta.
Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti.”
Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă nici un fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei Mari.





„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
„Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară, pe 23 iunie 1883. Em inescu avea 33 de ani. Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care, de altfel, a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu.
„Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rînd, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele“.
Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu. Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară. La fel şi Zamfir C. Arbore, Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare.
Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceiaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica, plini de zel, în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu. De ce era atît de incomod Eminescu? Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina. Judecînd după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu nici un chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici.
Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atît de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cît şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu, de la Societatea Carpaţii. La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta:
„Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire (n.n, după toate probabilităţile, sursa era chiar Titu Maiorescu). S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţămînt din România, pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale, pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari..”. Această notă a dus, în final, la desfiinţarea Societăţii Carpaţii.
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atît mai periculos, cu cît avea şi pîrghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate, în mod magistral, într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional… În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei… În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo, în faţa mulţumii, poezia manifest Doina.
Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfîrşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli. Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea:
În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerîndu-i să o scape de Eminescu. Maiorescu ia o măsură de excepţie. În loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu.
A doua ciudăţenie: Maiorescu, bazîndu-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc. Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunînd că acesta ar fi avut într-adevăr loc), şi îl trimite, la sediul Societăţii Carpaţi, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întîlni, chipurile, cu Simţion, complicele său la internare.
„Numai, de s-ar face asta fără greutate”, scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa.
La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sînt nevoiţi să îşi schimbe planul.
Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare
La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura , Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbîntat, „ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decît un leac.
Să îl împuşc pe rege!”… Semne clare de nebunie! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică.
Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap. Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sînt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sînt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stînga şi dreapta, dar va ezita totuşi să scrie despre el, deşi era ziarist.
Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu, într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”. Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare, din mai multe motive. În primul rînd, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul-verbal încheiat de Poliţie, or numele său nu apare deloc. Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, or în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucît nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase.
Acesta nu poate fi decît Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încît acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspîndit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea. Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris, în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund.
Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de cîteva zile la Sinaia. În procesul-verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi şi, fiind atins de alienaţie mintală, s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”.
La locul faptei ajung Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp, Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hîrtii şi manuscrise, sperînd să descopere ceva compromiţător.
Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întîmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei decît cea în care el era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni..
Omorît lent prin otrăvire cu mercur
De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Nici un alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu, fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi á 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).
În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gîndindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară. Eminescu ştia foarte bine ce i s e înscenase şi o dată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa.
Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspîndit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sînt răspîndite poate cu rea-credinţă, încît şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic .. Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica.”
Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară, cu atît mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rînduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu. Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”.
La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscris ele se află la Bucureşti, la Maiorescu. Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat.
Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lîngă Mînăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plînge lui Gheorghe Bojeicu, de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alienat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 pînă în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi, în cele din urmă, reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac. Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”.
Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 pînă la 7 grame.
Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibă perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice“. sursa
De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mîinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfîrşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice şi, în urma unui articol împotriva guvernului apărut în România Liberă, este internat cu forţa tot la dr. Şuţu, unde va şi muri.
La moartea sa, produsă, din cîte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi si mplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces nu apare semnătura nicunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale ale doi martori analfabeţi din personalul spitalului.
Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria
Eminescu a fost etichetat drept: nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, „sînt roduluneiminţiatacate deboală, în căutarea unei bucăţidepîine“.
„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne,” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sînt vizibile şi astăzi.

Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul 1 al democraţiei şi al statului român.
Nu întîmplător Gh. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian, asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu.
În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gînditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale”. Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie.
Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale.
„O organizare între români”, scria el. „Pretutindenea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc.. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.” Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizînd scoaterea României din sub-istorie.
Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.” Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitîndu-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gîndeşte de mult, o lucrare colosală…” Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decît istoria poporului nostru, trecutul lui…. Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.
„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de ‘nmormîntare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o ‘ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sînt şi dînşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dînsul.

Şi prostatecele nări
şi le umflă orişicine în savante adunări
Cînd de tine se vorbeşte. S-a ‘nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude ‘n cuvinte.
Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale
- Astea toate te apropie de dînşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sînt
Într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit”.

(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)
Sursa: www.2012en.ro


Источник:http://www.2012en.ro/2012/11/teoria-conspiratiei-o-noua-ipoteza-despre-moartea-lui-eminescu/