luni, 28 mai 2012

Ipoteză-şoc: la marginea Sistemului Solar se află o planetă de patru ori cât Terra


O planetă de 4 ori mai mare decât Pământul s-ar putea afla la marginea sistemului nostru solar, dincolo de Pluto, conform unor cercetări recente. Aflată la o distanţă prea mare pentru a putea fi văzută de telescoapele terestre, planeta nevăzută ar putea avea efecte gravitaţionale asupra obiectelor de gheaţă aflate dincolo de Neptun, explicând misterioasele orbite ale acestor obiecte spaţiale.

Cercetătorul care a postulat existenţa acestei planete nevăzute este Rodney Gomes, un astronom de seamă din cadrul Observatorului Naţional al Braziliei, din Rio de Janeiro. Recent, Gomes a prezentat în cadrul unei întruniri a Societăţii Astronomice Americane o serie de simulări computerizate care sugerează existenţa acestei planete nevăzute.
Astronomii care au participat la prezentarea lui Gomes afirmă că argumentele acestuia sunt convingătoare, însă afirmă sunt necesare mai multe dovezi înainte ca planeta ipotetică să fie confirmată ca fiind reală.
De mai mulţi ani, astronomii au observat că o serie de corpuri spaţiale îngheţate ce se găsesc dincolo de orbita lui Neptun, incluzând planeta-pitic Sedna, deviază de la orbitele pe care ar trebui să le aibă în jurul Soarelui atunci când sunt luate în calcul toate obiectele cunoscute din Sistemul Solar. Sedna, de exemplu, are o orbită extrem de alungită în jurul Soarelui, formând un oval foarte lung. „Orbita lui Sedna este cu adevărat ciudată”, a declarat Mike Brown, astronom la Caltech şi totodată liderul echipei care a descoperit-o pe Sedna în 2003.
Sursa:  REALITATEA.NET


Efectele UIMITOARE care apar în jurul avioanelor





Imaginile cu avioane surprinse în timpul zborului sau deasupra norilor sunt întotdeauna interesante, însă cele care imortalizează efectele produse de aerul rece ce circulă în jurul aripilor sau de zgomotul produs atunci când aeronavele depăşesc viteza sunetului sunt de-a dreptul impresionante.

Pe măsură ce numărul avioanelor prezente în aer creşte, imaginile cu efectele create de vaporii de aer au devenit un lucru obişnuit. Numeroase astfel de fotografii se găsesc pe site-ul airteamimages.com.
Săgeata roşie: Nasa a folosit fum de culoare roşie la aterizarea acestui avion, pentru a studia efectele vârtejurilor ce apar în aer în spatele unui avion, scrie Mediafax
Viteza sunetului: Acest efect este creat când un avion depăşeşte viteza sunetului, provocând un "boom sonic" ce condensează rapid aerul din spatele aeronavei.
Tăierea aerului: Pe măsură ce avionul trece prin nori, presiunea aerului desparte norii, aşa cum se vede şi la acest Boeing 767.
Amurg: Vârtejurile formate de aeronave pot avea modele neregulate, aşa cum se poate observa şi din următoarea imagine surprinsă în timpul unui apus de soare.

Sursa:  REALITATEA.NET

Anarhiștii amenință Olimpiada: „Nu vrem turiști bogați: vrem război!”


O grupare Italiană intitulată Federazione Anarchica Informale (FAI) susține că va sabota instituțiile financiare, transportul și paza Jocurilor Olimpice de la Londra. Reprezentanții organizației revendică o serie de distrugeri ale căii ferate britanice, produse în zona localității Bristol la începutul săptămânii trecute, scrie „The Telegraph”.
FAI anunță „atacuri de gherilă” care vor „tulbura pacea socială” în preajma Olimpiadei. Într-o postare pe site-ul anarhist 325.nostate.net, grupul spune: „Într-o Mare Britanie a controlului pe ceas și al domesticirii, suntem printre «ne-patrioții» care consider Olimpiada din 2012 - cu spectacolul bogăției pe care-l presupune, în timp ce atâția oameni se luptă să-și hrănească familiile – de-a dreptul ofensatoare”. „Nu vrem turiști bogați: vrem război!”, mai arată autorii.   
Sursa: Yahoo! News

OMUL CA PRODUS AL CLIMEI MARIA OLARU |

Acest articol apartine blogului Blog Enciclopedic 
Clima este un element omniprezent şi imposibil de evitat. Ea a fost şi este o verigă esenţială pe parcursul evoluţiei noastre şi a întregii lumi. Însă omul se teme de climă, şi pe bună dreptate, căci din când în când natura ne mai dă câte o lecţie, aruncându-ne în ghearele unui uragan sau lăsându-ne pradă unei secete cumplite, unui potop în stare să ruineze un popor sau poate întreaga umanitate. Paradoxal, însă, omul este singura fiinţă care se adaptează la orice tip de climă. Deşi anumite climate sunt mai puţin favorabile decât altele, omul ca specie găseşte întodeauna energia necesară pentru a supravieţui. Oricum ar fi, raportul om-climă este unul strâns, iar în ciuda faptului că omul poate influenţa şi el clima, într-o oarecare măsură (cum arată recentele fenomene provocate de poluare), oamenii sunt supuşi climei.
În cel mai simplu aspect, vorbim aici despre alternanţa zi-noapte şi succesiunea anotimpurilor, cu caracteristicile lor, care înrâuresc ritmul de viaţă şi activităţile sezoniere precum cele agricole. La un alt nivel, chiar şi îmbrăcămintea este dictată de climă şi reflectă o modalitate de adaptare a oamenilor. De la pânzele pe care le purtau aborigenii în jurul taliei, până la costumele alcătuite din mai multe straturi de blană, purtate de oamenii din zonele polare, toate aceste stiluri vestimentare sunt un rezultat al modului în care oamenii încearcă să facă faţă climei.
Multă vreme, clima a fost folosită pentru a explica divesitatea umană. Încă de la începuturi, călătorii erau uimiţi atât de diversitatea geografică, cât şi de cea a oamenilor. Un rol important l-a avut clima şi asupra istoriei. De câte ori o luptă sau un eveniment a fost influenţat de climă? Câte armate au fost favorizate de climă şi câte nu? Se spune că numai frigul năprasnic din Rusia l-a împiedicat pe Napoleon să cucerească întreaga Europă.
Teorii vechi
Desigur că şi clima a fost judecată cu etnocentrismul caracteristic fiecărui popor. Întodeauna clima din alte teritorii era ori prea caldă, ori mult prea rece. Diodor din Sicilia (80 î.Hr – 21 î.Hr.), un erudit care, bazându-se pe diferite surse, alcătuieşte Biblioteca istoricădescria clima din nordul Mării Negre ca fiind asemănătoare cu ceea ce vedem azi doar în documentarele despre Antartica, iar pe cea din Africa – sudul Egiptului – ca pe un loc unde temperaturile sunt atât de mari, încât omul nu poate să bea pentru că ar muri imediat din cauza căldurii care l-ar usca de îndată.
Nu a durat mult până când s-au sugerat analogii între climă şi caracteristicile esenţiale ale popoarelor, constatându-se că oamenii sunt diferiţi pentru că mediile sunt diferite. Evoluţia fiecărui popor este individuală, fiecare scriindu-şi propria istorie. Se pare că acest fapt s-a constat încă din timpul lui Herodot, care a consemnat: “Egiptenii, trăind sub un altfel de cer şi alături de un fluviu atât de deosebit de celelate, şi-au statornicit şi obiceiuri şi legi care, în multe privinţe, se bat cap în cap cu cele ale altor neamuri. ” (Herodot,Istorii,II,35 (trad. Felicia Vanţ-Ştef, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 148 – n.t.).
Hipocrat notează şi el că deosebirile dintre Europa şi Asia nu ţin numai de aspectul climatic. El spune că blândeţea climei din Asia a determinat şi o stare de calm a locuitorilor continentului, la fel cum clima Europei, cu alternanţa ei între anotimpuri şi diferenţele mari de temperatură, a dus la formarea unor caractere diferite ale indivizilor, în funcţie de regiune. El compara locuitorii zonelor muntoase – care sunt înalţi, voinici, harnici şi curajoşi – cu cei din zonele de câmpie, care sunt mărunţi, plinuţi şi mai puţin harnici sau viteji. Analizând relaţia dintre comportament şi climă, grecul a mai observat că vremea preponderent rece de pe parcursul întregului an, îi face pe sciţi să aibă toţi un comportament şi o înfăţişare asemănătoare. Cu alte cuvinte, Hipocrat susţine ideea conform căreia succesiunea antotimpurilor este responsabilă de diversitatea naturii umane. (Hipocrat, Despre aer, ape şi locuri, paragraful 12; în Texte alese, editura Medicală, Bucureşti, 1960, p 136, 140 – n.t.)
Şi în opinia lui Gaius Iulius Solinus, frigul Sciţiei întreţinea “sălbăticia” oamenilor, determinându-i pe locuitori să aibă obiceiuri bizare, chiar macabre, precum băutul sângelui morţilor sau consumarea acestuia în timpul ritualului funebru, în timp ce craniile erau decorate şi folosite ca vase de băut. (Solinus, Polyhistor (De Mirabilibus mundi), Paris 1847, cap. XVI.)
Literatura timpurie, plină de etnocentrism şi prejudecăţi, explică în mod superficial cum comportamentul bizar ar troglodiţilor este dictat de climă, determinându-i să trăiască “la grămadă”, în mod primitiv şi să împartă nu numai mâncarea, ci şi femeile şi copiii.
În Evul Mediu, puţini europeni se încumetau să facă călătorii lungi, mai ales doar de dragul observării “celuilat”. Primii care au început să practice această activitate au fost arabii cărora, pe măsură ce explorau Europa, popoarele le păreau din ce în ce mai ciudate şi mai diferenţiate. Asa se face că, avansând spre nord, ei au întâlnit oameni care, în ţinuturile reci, aveau tenul palid şi ochii albaştri, în armonie cu părul blond. Una dintre concluziile arabilor – tributari concepţiilor vremii şi culturii lor – a fost că specificul climei, pe lânga fizionomie, afectează şi credinţa, considerând că lipsa căldurii a determinat neamurile germanice să nu creadă într-o unică putere divină.
Teoria conform căreia cele 4 anotimpuri dau naştere unor caractere complexe şi diversificate a dus, inevitabil, la rasism, întărit în sec. al XVIII-lea de filosofii care au acceptat împărţirea în patru rase (europenii, asiatiticii, americanii şi africanii).
Secolul XIX se caracterizează prin superioritatea cu care Europa tratează restul culturilor umane. Conform mentalităţii acelei perioade, restul popoarelor erau necivilizate şi inferioare. Un exemplu bun pentru a ne forma o idee despre ceea ce se întâmpla în acea perioadă, sunt grădinile zoologice umane, în care europenii expuneau, pe un teritoriu îngrădit, reprezentanţi ai unor populaţii exotice precum nubienii, somalezii şi inuiţii, pe care îi obligau să îşi reconstituie satele natale şi să le populeze, desfăşurând activităţi zilnice. Smulşi din habitatul lor şi aduşi în Europa, aceşti oameni erau expuşi pentru a satisface curiozităţile occidentalilor.
Geograful german Friedrich Ratzel, unul dintre fondatorii geografiei umane şi autorul cărţiiAntropogeografie, vorbeşte în operele sale despre felul în care clima continuă să influenţeze oamenii, fie direct, prin acţiune asupra organismului uman, fie indirect, prin modelarea mediul vegetal. În opinia lui, ţări precum Franţa, Italia, Germania şi Statele Unite ale Americii sunt mult mai avantajate faţă de restul, prin simplul fapt că au o climă temperată, ce a dat naştere unor caractere variate.
Privind din alt punct de vedere, influenţele climatice devin evidente atunci când ne dăm seama că producţia de căldură metabolică depinde de volumul corporal, ce determină dimensiunile staturii.
De exemplu, populaţiile din regiunile calde (cele subsahariene şi aborigenii australieni) tind să aibă o talie mică, pentru a reduce din cantitatea de căldură metabolică internă care, în condiţiile climatului la care sunt expuşi, poate fi un important factor de stres fiziologic, afectându-le grav capacitatea de efort. În schimb, populaţiile din regiunile mai reci sunt avantajate de o talie mai mare, căci cantitatea suplimentară de căldură metabolică acoperă pierderile energetice de peste zi.
Forma corpului variaza şi ea în funcţie de condiţiile climatice la care s-au adaptat populaţiile de-a lungul timpului. Se consideră că populaţiile din zonele calde au extremităţi lungi pentru a mări suprafaţa de emisie, favorizând disiparea rapidă a căldurii metabolice în exterior, în timp ce populaţiile din zonele reci au extremităţi scurte, menite să ajute la reducerea suprafeţei de emisie.

De la individ la colectivitate
În condiţiile în care fenomenele climatice prezintă cel mai accentuat dinamism dintre toate celelalte elemente ale mediului, omul, conştientizând că resursele sale fiziologice sunt destul de limitate şi nu îi permit decât o lentă adaptare individuală, a fost nevoit să adopte comportamente de prevenire. Pe de o parte, acestea îi permit să regleze limitele potenţialului de supravieţuire în funcţie de intensitatea transformărilor ambientale, iar pe de altă parte, să transmită metodele de adaptare la nivelul întregii colectivităţi, pentru a susţine o armonie colectivă la nivelul comunităţii.
Elementele culturale artifactuale (cum le numeşte Nicoleta Ionac în cartea sa Clima şi comportamentul uman), cele care compun fondul culturii materiale, sunt cele mai observabile trăsături de diferenţiere a tiparelor comportamentale de grup. În această categorie se încadrează dieta, vestimentaţia şi unele obiceiuri.
Dieta este dictată de resursele de hrană disponibilă pe un anumit spaţiu geografic, care la rândul ei depinde de factori climatici precum temperatura aerului şi cantitatea de precipitaţii. Totodată, se poate spune că factorii climatici au determinat diferenţierea corespunzătoare a tiparelor alimentare ale populaţiei globului, controlând structura şi compoziţia calorică a dietei, dar şi tipul strategiilor comportamentale de obţinere şi prelucrare a hranei.
În regiunile ecuatoriale, vremea fiind permanent caldă şi umedă, dezvoltarea faunei şi a florei este favorizată, iar pentru a-şi procura hrana, oamenii culturilor tradiţionale care mai supravieţuiesc aici vânează şi culeg. Un exemplu reprezentativ este tribul Hadza, cu aproximativ 800 de membri, care trăieşte în Africa de Est. Aproximativ jumătate dintre memebrii Hadza duc încă o viaţă de vânători-culegători. Membrii acestui trib au un stil de viaţă simplu. Bărbaţii petrec, în medie, 12-19 ore pe saptămână la vânătoare de mistreţi şi antilope, restul timpului jucându-se împreună. Femeile de aici se duc la cules de rădăcini şi seminţe, timp de maxim 2 ore pe zi, rămânând ca în restul timpului să facă vizite şi să întreţină conversaţii. Prin urmare, modul lor de viaţa este omogen şi extrovertit, principiul dominant în viaţa lor fiind diviziunea muncii, care fiind destul de puţină, le permite să îşi petreaca timpul socializând.
Situaţia se schimbă, însă, atunci când ne îndreptăm atenţia către populaţii din regiunile tropicale aride şi semiaride, unde lupta pentru supravieţuire este acerbă. Locuitorii de aici sunt nevoiţi să accepte mobilitatea pentru a supravieţui. Populaţia Kung, din deşertul Kalahari, de altfel singura care trăieşte în interioriul acestuia (forţată fiind de invaziile inamice din sud să se retragă) a supravieţuit numai datorită unui nomadism primitiv legat de vânătoare şi cules. Aici procurarea hranei este un lucru dificil, determinându-i pe locuitori să ducă o viaţă foarte activă şi să aibă un comportament agitat. Nu este de mirare că, pe lângă faptul că fauna şi flora sunt sărace, boşimanii sunt nevoiţi să schimbe periodic teritoriul pentru a lăsa timp naturii să se regenereze. În ansamblu, tipul de peisaj determină activităţile nomade. Bărbaţii vânează în perechi, în timp ce femeile caută vegetaţie. Carnea obţinută în urma vânătorii – care poate dura zile întregi -, este împărţită tuturor rudelor în funcţie de grad. Prin urmare, cu cât condiţiile de viaţă sunt mai severe, cu atât oamenii sunt mai solidari şi mai altruişti, depinzând foarte mult unul de altul.
Clima a influenţat şi credinţele. Numeroase au fost şi sunt populaţiile care cred că natura este o întruchipare a unei zeităţi care, în funcţie de atitudinile omenirii, pedepseşte sau răsplăteşte. Astfel, comportamentele legate de credinţe din rândul popoarelor care locuiesc în regiuni montane sau polare se deosebesc radical de cele ale popoarelor agricole. Incaşii din Anzii Peruvieni considerau că elementele meteorologice sunt manifestări tangibile ale lui sami (esenţa animatoare a universului), care reprezintă un sistem ce asigură distribuţia spaţială a energiei existenţiale.
În încheiere am ales un exemplu care ilustrează cel mai bine impactul climei asupra omenirii şi care explică, totodată, frica pe care fiecare din noi o purtăm faţă de mânia naturii. Este vorba despre o descoperire relativ recentă, un nucleu de sedimente dintr-un lac din Munţii Anzi, care conţine cea mai detaliată bază de date geochimică a fluctuaţiilor climatului tropical. În urma studiilor, cercetătorii au descoperit că acumularea de sedimente a înregistrat fluctuaţiile regulate de precipitaţii în perioada cuprinsă între anii 300 î.Hr şi 900 d.Hr, în special cu precipitaţii abundente în jurul anului 550. Însă, începând cu anul 900, o secetă severă s-a instalat aici şi a durat aproape trei secole, cea mai uscată perioadă fiind înregistrată între anii 1000 şi 1040, eveniment corelat cu dispariţia populaţiilor native americane, inclusiv Tiwanaku şi Wari care au locuit pe teritoriul pe care astăzi se află Bolivia, Chile şi Peru. Prin urmare, datorită climei trăim, mulţumită ei ne dezvoltăm şi evoluăm, atât fizic, cât şi mental, dar tot ea ne poate distruge.


MARTURISIREA UNEI CITITOARE: SFANTA IMPARTASANIE FACE MINUNI


Acest articol apartine blogului Saccsiv 


Iata comentariul sorei plumoada postat la articolul CE SE INTAMPLA IN TIMPUL SFINTEI LITURGHII? O istorie foarte folositoare:

daca imi ingaduiti, tin sa va spun prin ce am trecut recent:

eu cred ca Sfinta impartasanie face minuni, cu mine a facut:
am fost bolnava, am aflat asta prin toamna lui 2011, de fapt, tot anul ma simtisem rau, dar acum aveam confirmarea;
de cind am aflat, cititnd pe net depre boala, am dat de acatistul Sfintului Nectarie si l-am citit timp de 4 luni, in fiecare noapte, atunci cind rugaciunea este de aur si ajunge la prestolul Domnului;
nu existau medicamente, decit operatia.
din cauza nevredniciei mele, duhovnicul nu m-a impartasit atunci, nu tineam post,si altele mai grele…
intre timp, am facut ecografii, inclusiv inainte de Paste, lucrurile erau la fel;

am tinut post si am vrut sa ma impartasesc din toata inima, lucru care s-a si intimplat; NU TIN MINTE SA IMI FI DORIT VREODATA ASA DE MULT, NEVREDNICA DE MINE, SA GUST DIN TRUPUL DOMNULUI, NU TIN.

dupa Sf. Paste am facut interventia, si am descoperit, cu stupoare ca lucurile incepusera si fie muuuuuuuult mai bune; aveam o formatiune chistica, care scazuse brusc 2 cm, si pe unde se exitinsese, nu mai era, am trecut cu bine, m-am simtit bine, sunt bine.

persoanele care m-au ajutat au purtat nume de apostoli, TOATE si numele Maicii DOmnului.
nu stiti cit m-am rugat, cu cita zdrobire, am ars candela, m-am uns si Domnul m-a ascultat, si sf. Nectarie si Maica Sfinta, puteam sa fiu mult mai rau, dar m-am simtit bine.

ma iertati, am scris mult, dar nu au vrut sa tin lumina sub obroc, cum se spune, stiind ca voi ma veti intelege, desi altora li se pare ca exagerez.

poate inspira si pe altii, macar pe unul

eu, sunt alt om, ce frumoasa e smerenia!

Multumesc Doamne, Maica Domnului si Sf. Nectarie, multumesc!

Cititi va rog si:


Parintele Arsenie Papacioc – SFANTA IMPARTASANIE:

RUGACIUNEA LUI IISUS – SPUSA PE RESPIRATIE. „PENTRU VREMURILE CE NE STAU INAINTE, DACA NU VOM AVEA RUGACIUNE, NU VOM REZISTA”


Acest articol apartine blogului Saccsiv



1. „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, si inspiram;
2. „miluieste-ma pe mine pacatosul”, si expiram.



[...]

Parintele Justin despre rugaciunea launtrica

E o mare pierdere de timp. Nu mai avem alta solutie decat rugaciunea.

E foarte important sa stii sa te rogi. De multe ori si noi, calugarii, stam in manastiri si nu ne rugam, doar ni se pare ca ne rugam. Nu e de ajuns sa mergi la biserica, la slujbe si sa stai acolo ca si cum ti-ai facut datoria, din obligatie. Trebuie sa insistam pe lucrarea launtrica. Degeaba zicem multe rugaciuni cu gura sau cu mintea, daca nu aprofundam, daca nu traim ceea ce ne rugam. Acum si mirenii trebuie sa aprofundeze rugaciunea din inima, pentru ca va fi singura noastra izbavire rugaciunea din inima. Pentru ca in inima este radacina tuturor patimilor si acolo trebuie sa lucram. Pana acum a mai mers cu lucruri superficiale, dar pentru vremurile ce ne stau inainte, nu va fi de ajuns. Daca nu vom avea rugaciune cu strapungerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru ca au metode nevazute de reeducare a mintii. Astazi mi se pare ca nepasarea este cel mai greu pacat. Nu mai simtim nimic la rugaciune, nu avem lacrimi de pocainta. Vor veni vremuri in care numai cei ce vor simti harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rau. Cu mintea omeneasca va fi cu neputinta de ales intre bine si rau. Vor fi mari inselari si numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbavi de ele. Asadar, rugati-va, rugati-va sa nu cadeti in ispita inselarii! Pentru ca numai prin rugaciune putem primi harul lui Dumnezeu. Daca nu ne rugam si perseveram in lenevia si nepasarea noastra fara pocainta, atunci este posibil sa pierdem instinctul indreptarii. Sa ne fereasca Dumnezeu sa pierdem instinctul indreptarii!

Dar nu exista riscul ca in aceste stramtorari si pe fondul unei saracii de proportii, oamenii sa intre in panica si sa se ridice unul impotriva celuilalt si sa nu mai existe bunavointa crestina?

Pai tocmai de aceea vom avea nevoie sa invatam rugaciunea launtrica, sa ne putem stapani in aceste situatii si sa nu ne paraseasca harul lui Dumnezeu. Ei asta si urmaresc instaurarea anarhiei, ca astfel sa ia amploare ura si dezbinarea intre oameni, pana si intre crestini.

Cititi va rog intregul articol pe blogul fratelui Apologeticum:


Studiati va rog si excelentul material scris la Manastirea Rarau:


THERA – VULCANUL CARE A SCHIMBAT CURSUL ISTORIEI / GEORGIANA FEFEA


Acest articol apartine blogului Blog Enciclopedic 


Harta lumii ar fi aratat altfel daca vulcanul grecesc Thera nu ar fi erupt in urma cu 3 500 de ani, in ceea ce geologii numesc cea mai mare eruptie a tuturor timpurilor.

Efectele eruptiei nu au lasat numai urme fizice, materializate astazi printr-un crater imens ininsula Santorini, dar au marcat si sfarsitul civilizatiei minoice, a carei supravietuire 
ne-ar fi prezentat o perspectiva diferita asupra trecutului decat cea pe care o cunoastem astazi.

Istoria omenirii ar putea fi la fel de bine impartita in doua perioade: inainte de eruptia Thereisi dupa aceasta. Consecintele fizice au fost imense si de durata foarte lunga, ajungand pana la a inspira anumite episoade biblice.

Efectele asupra climatului nu s-au resimtit doar pe plan local, ci au acoperit o arie foarte larga, pana in China si probabil Nordul Americii si Antarctica, iar forma bazinului Marii Mediteraneene a fost schimbata definitiv. Analiza cenusei vulcanice depusa in adancurile oceanului a revelat forta extraordinara a exploziei, fara precedent in istoria omenirii. 

Varianta biblica

Asupra datei la care s-a petrecut explozia exista inca controverse, istoricii si arheologii reusind totusi s-o incadreze undeva intre 1645 i.e.n si 1500 i.e.n. Aceasta perioada se apropie de cea aexodului din Egipt, ceea ce i-a facut pe istorici sa considere eruptia vulcanului ca o posibila explicatie pentru anumite scene biblice.

Conform Bibliei, Egiptul a fost lovit de multe nenorociri, printre care transformarea apei in sange, ploaia de broaste si insecte, intunericul si grindina. 
Aceste efecte sunt compatibile oarecum cu efectele unei eruptii. 
Sangele din apa poate fi cenusa vulcanica de culoare rosie, care este deosebit de toxica pentru oameni, ploaia de broaste poate fi o rezultanta a exploziei puternice, care in descompunerea lor au atras o invazie de insecte, iar grindina puternica care s-a abatut asupra populatiei era cauzata de bucatile de materie aruncate de vulcan pe o distanta foarte mare.

Scena in care marea se desparte in doua in fata lui Moise si a insotitorilor sai, poate fi primul efect generat de miscarea puternica a placilor tectonice, in vreme ce armatele egiptene, nu la fel de norocoase, au fost surprinse chiar de efectul imediat urmator:valurile tsunami.
Mentiunea ca oamenii erau ghidati ziua de o coloana de fum, iar noaptea de o coloana de foc pot fi efectele activitatii vulcanice. Insa faptul ca eruptia Therei nu a putut fi datata cu exactitate, face ca aceste analogii sa fie in contextual actual, doar speculatii.

Cand filozoful grec Platon descrie orasul pierdut Atlantida la peste un mileniu de la explozia vulcanului, se poate ca el sa se fi inspirat din folclorul legat de Thera care circula inca in Grecia, transmis din generatie in generatie, bineinteles cu adaugirile de rigoare, deoarece este putin probabil ca trecerea unui timp atat de indelungat sa nu fi deformat adevarul. 


Apusul unei culturi

Absenta ramasitelor umane sau a bunurilor metalice, care ar fi putut fi recuperate, arata ca locuitorii insulei au anticipat aceasta eruptie si insula a fost evacuata inainte ca dezastrul sa se produca. 
Chiar daca migratia pe o insula din apropierea Cretei a salvat de la extinctia imediata civilizatia minoica, ocuparea unui alt teritoriu si renuntarea la toate bunurile materiale care le asigurau o superioritate economica, nu le-a intregit si cultura.

Declinul civilizatiei minoice a inceput la scurt timp dupa explozia vulcanului Thera. Istoricii sunt de parere ca valurile tsunami starnite de eruptie au inghitit atat flota navala, sufletul comertului minoic si principala sursa de venit, cat si toate orasele aflate pe coasta.

Modificarea temperaturii cauzata de cantitatile masive de dioxid de sulf ajunse in atmosfera a dus la aparitia iernilor foarte reci si a verilor foarte ploioase, care nu numai ca distrugeau culturile, dar nici nu ofereau conditiile necesare practicarii agriculturii. Acest cumul de efecte s-a arat a fi fatal chiar si pentru o cultura atat de puternica cum era cea minoica, fiind ulterior foarte usor cucerita de alte civilizatii care abia incepeau sa rasara in peisajul istoric.


Urmasul Therei

Nu au fost pastrate nici un fel de documente referitoare la ceea ce s-a petrecut cu exactitate atunci, insa cercetatorii au incearcat sa obtina mai multe date prin analogia cu eruptia vulcanuluiKrakatoa din Indonesia, care a avut loc in 1883.

Explozia s-a facut simtita pe o distanta de aproximativ 5 000 de kilometri, iar efectele s-au resimtit pentru foarte multi ani. 40 000 de oameni au pierit in numai cateva ore, valurile tsunami au atins pana la 12 metri inaltime, iar cenusa vulcanica a fost raspandita in aproape toata Asia. Timp de trei ani, supravietuitorii catastrofei au avut parte de apusuri in culori foarte stranii, iar conditiile climaterice s-au schimbat.

Geologii sunt de parere ca eruptia vulcanului Thera a fost de patru sau de cinci ori mai mare decat cea a vulcanului Krakatoa, explodand cu energia mai multor bombe atomice in doar o secunda.

Crezi ca o astfel de eruptie vulcanica mai poate avea loc? Spune-ti aici parerea in legatura cu efectele vulcanilor!

CUM A FURAT ELENA UDREA 1,3 MILIARDE EURO…

Acest articol apartine blogului Romanialeaks.org 
Eduard Hellvig s-a asezat pe o bomba cu ceas atunci cand a preluat Ministerul Dezvoltarii Regionale si Turismului. Initial, au existat indicii sau chiar probe, unele mediatizate, conform carora doamna Elena Udrea a sifonat bani publici. Apoi, zilele trecute, a explodat o prima bomba. Lansata, ce-i drept, de procurorii Departamentului pentru Lupta Antifrauda de la Bruxelles.
Acestia au identificat nereguli grave in legatura cu faimoasa “Gala Bute”, folosita de Elena Udrea pentru a-si face campanie. 
Daca semnalele procurorilor de la Bruxelles se confirma, atunci DNA, care a preluat cazul, va fi obligat sa constate ca s-au savarsit infractiuni. Oricum, nu mai plateste UE, ci platim noi cei 1,3 milioane euro. Ceea ce, insa, a descoperit Eduard Hellvig in minister intrece orice imaginatie.

Noul ministru de la Dezvoltare a cerut, de urgenta, sprijinul Ministerului de Interne. O adevarata cutie a Pandorei s-a deschis. Din ea ies fantomele doamnei Elena Udrea. Care au primit contracte de 2 miliarde de euro. Dintre acestea, reporterii de la www.paginaintai.net au identificat operatii extrem de dubioase, savarsite de clientele PDL, in valoare de cel putin 1,3 miliarde euro. Sub ministeriatul lui Vasile Blaga dar mai ales al Elenei Udrea. Aceasta uriasa suma de bani a fost distribuita, in vremuri de criza, clientelei PDL, care, in schimb, a sponsorizat partidul sau i-a imbogatit pe membrii acestuia. Fiecare dintre aceste contracte este supraevaluat. Aproape toate vizeaza constructia sau modernizarea unor sali de sport.

Cine sunt beneficiarii? Asa cum reiese din ampla documentare a colegilor de la Pagina Intai, avem de-a face cu o fauna destul de diversa de personaje. Asfaltatori din “grupul de sprijin” PDL, consilieri ai Palatului Cotroceni, inclusiv directoarea de cabinet a Presedintelui Traian Basescu, reprezentanti ai unor societati comerciale, cu sediul in cladiri apartinand PDL, patroni de ziare, posturi de radio si televiziuni cotroceniste, alte societati, care, fara exceptie, au sponsorizat campaniile politice PDL si ale Presedintelui Romaniei. Dintre acestia, unii sunt anchetati de DNA pentru alte fapte iar, in cazul altora, au fost deja intocmite rechizitorii.

Contractele sunt atat de numeroase, incat Eduard Hellvig nu are alta solutie decat aceea de a constata ca “avem de-a face cu un jaf public” si de a solicita sprijinul autoritatilor. Intre timp, masina de sifonat bani, pusa in functiune si turata la maxim de Elena Udrea, trebuie oprita. Iar cheia de contact ar fi bine sa fie aruncata la canal. Iata unde sunt banii romanilor, pensionari si nepensionari, copii si adulti, in vremuri de cumplita criza. Iata ce a facut unul dintre cei mai importanti ministri ai cabinetelor Boc, in dispretul opiniei publice. Iata de ce tara este confruntata cu atat de multe lipsuri.
Au trecut doar cateva zile de la instalarea Guvernului Ponta iar presa cotrocenista incepe sa se agite, aratandu-i pe ministrii cu degetul si intreband cu candoare: “oare de ce nu sunt scoase la lumina ilegalitatile despre care USL vorbea, in opozitie fiind? Nu cumva USL-ul a mintit?”. Nu a mintit! Ceea ce se intampla la Dezvoltare e doar inceputul!

IN CURAND VA FI GATA SOFTWARE-UL CARE RECUNOASTE EMOTIILE UMANE !!


Acest articol apartine blogului Secretele Sistemului

 Un soft care va putea colecta si identifica emotiile a milioane de oameni la un loc,este aprope finalizat.Acest soft se numeste MindReader si este dezvoltat de cercetatorii Rosalind Picard si Rana el Kaliouby,Massachusetts.In curand,orice PC dotat cu o camera video ,va putea identifica emotiile utilizatorului si trasmise apoi catre un server.
        “Acest soft va putea da o oricui o voce non-verbala“,spune unul dintre inventatorii softului, Rana el Kaliouby.Cu ajutorul acestui soft se va putea inlocui chiar rezultateale unor sondaje.De exemplu,atunci cand vor privi pe ecran imaginea unui candidat pentru presedentie,softul va putea identifica instantaneu expresia faciala a utilizatorului,iar apoi va transmite informatia mai departe.Astfel,colectand expresiile faciale a milioane de oameni ,se va putea trage o concluzie pe baza emotiilor lor.Softul analizeaza 22 de puncte din jurul gurii,ochilor si a nasului si noteaza textura,culoare,forma si miscarea faciala din aceste zone.
       Cercetatorii au folosit tehnici de auto-invatare a computerului pentru a reda softului capacitatea de a face diferenta intre fericire si tristete,plictiseala si interesa,dezgustare sau apreciere.Mai mult decat atat,in urma unor teste s-a descoperit ca softul a devenit capabil sa diferentieze zambetele de bucurie de zambetele de frustare,cu o acuratete mai mare decat subiectii umani.
    
       Picard se teme inca ,ca utilizarea acestui soft poate avea si o fata intunecata.”Ma tem ca dictatorii lumii se vor folosi de aceasta tehnologie pentru a-i identifica pe cei care nu ii plac si a-i elimina..!

Comentariu: Oare ce vom face cand va fi instaurat Guvernul Mondial,care dealtfel este un sistem de tip fascist-dictatorial?? Vom zambi mai mult probabil…

Influenta planetelor asupra destinului - Sri Yukteswar


Va prezint mai jos, doar cateva fragmente edificatoare cu privire la astrologie, aşa cum este ea văzută in viziunea înţeleptului Sri Yukteswar, citat de Paramahansa Yogananda în cartea sa "Autobiografia unui yoghin".


Legea gravitaţiei exista atât înainte cât şi după Newton. Cosmosul s-ar fi transformat în haos dacă legile lui nu ar opera decât cu condiţia să fie admise de către oameni.
Şarlatanii sunt cauza discreditării actuale a ştiinţei astrelor. Câmpul astrologiei este atât de vast, atât matematic cât şi filosofic, încât numai o fiinţă omniscientă l-ar putea îmbrăţişa în totalitate. Dacă cel superficial (ignorantul), incapabil să citească în harta cerului, nu vede acolo decât o mâzgălitură fără înţeles, nu înseamnă că înţeleptul trebuie să o considere astfel aprioric.
Legături invizibile, schimburi de influenţă există între toate obiectele creaţiei. Ritmul armonios al Universului este fondat pe reciprocitate. Omul, în învelişul lui carnal, trebuie să combată 2 grupe de forţe: mai întâi tumultul fiinţei sale, determinat de amestecul elementelor foc, pământ, aer, apa, eter; apoi forţele distructive ale naturii exterioare. Atât timp cât omul luptă cu efemeritatea sa, pământul şi cerul îl vor influenţa profund.
Astrologia studiază răspunsul omului la stimulii planetari. Aştrii înşişi nu sunt nici benefici nici malefici, limitându-se la a emite radiaţii pozitive sau negative. Ei nici nu-l ajuta nici nu-l lezează pe om, ci constituie pur şi simplu un canal prin care se manifestă rapoartele de echilibru între cauzele şi efectele ce au rezultat din acţiunile lui din trecut.




Un copil se naşte la ora si ziua în care influxurile cereşti sunt în armonie cu karma lui individuală. Astrograma lui este un portret provocator, relevă trecutul nealterat precum şi ceea ce este posibil să apară în viitor. Dar harta nativă nu poate fi interpretată corect decât de către oameni cu înţelepciune intuitivă şi aceştia sunt foarte puţini.
Mesajul înscris pe cer la naştere nu are scopul de a pune in evidenţa destinul - rezultatul acţiunilor, bune sau rele, făcute în trecut - ci de a trezi în om voinţa de a evada din închisoarea sa universală. Astfel se poate descătuşa de lanţurile pe care el însuşi şi le-a pus. Nimeni altcineva nu a declanşat seria de cauze care trebuie să se actualizeze progresiv in viaţa sa. Omul poate depăşi orice limitare, pe care el însuşi a creat-o prin acţiunile sale, deoarece el posedă resurse spirituale care nu sunt supuse presiunii planetelor.


Teama superstiţioasă de astrologie transformă omul în automat, în sclav al unui mecanism. Înţeleptul zădărniceşte influenţa planetelor, jurând credinţă nu creaţiei ci Creatorului. Cu cât fiinţa umană îşi dă seama de unitatea sa cu Spiritul, cu atât ea este mai puţin dominată de materie. Spiritul este veşnic liber si nemuritor; el nu poate cădea sub influenţa astrelor.


Omul este spirit ce controlează un corp fizic; când el îşi situează corect simţul său de identitate, lasă în spatele său constrângerea materiei. Cât timp rămâne în starea obişnuită de amnezie spirituală, va suporta lanţurile sclaviei faţă de legile subtile ale mediului înconjurător. Dumnezeu este Armonie; credinciosul care este armonios nu va face niciodată vreo acţiune greşită. Activitatea lui se va conforma în mod natural legilor astrologice. Ruga, meditaţia profundă îi vor permite să comunice cu Conştiinţa Divină şi nici o putere nu este superioară acestei protecţii.


"Numai după ce un călător a ajuns la destinaţie poate renunţa la hărţi; în cursul rătăcirii tale profită şi de cel mai mic ajutor. Înţelepţii antici au descoperit multe mijloace de a scurta durata exilului uman în sânul iluziei cosmice. În aparatul complicat al legilor karmice există angrenaje pe care înţelepciunea le ajustează cu abilitate.



Toate nenorocirile omului provin din faptul că el încalcă legile cosmice. Scripturile afirmă că omul trebuie să se supună legilor naturii în acelaşi timp nediscreditând omnipotenţa divină; el ar trebui să se roage astfel: "Doamne, mă încred în Tine, eu ştiu că poţi să mă ajuţi, si la rândul meu voi face tot ce pot mai bine pentru a repara răul pe care l-am făcut vreodată". O serie de mijloace - ruga, forţa voinţei, meditaţia yoghină, consultarea sfinţilor, utilizarea brăţărilor astrologice - permit îndulcirea sau anularea efectelor nefaste ale acţiunilor rele din trecut."


Noile frontiere ale morţii - viata dupa moarte


Când concepţiile noastre sunt zdruncinate 



Din toate experienţele trăite de fiinţele omeneşti, naşterea şi moartea sunt cele mai comune, fiindcă nici o persoană care trăieşte pe Pământ nu poate scăpa de acestea. Dacă este exclus cazul unei situaţii psihologice dramatice, naşterea unui copil este cel mai adesea sinonimă cu o aşteptare plină de bucurie şi o fericire împărtăşită de cei din jur. În mod invers însă, moartea unei fiinţe dragi, la fel ca şi însăşi gândul la propria noastră moarte, constituie pentru cei mai mulţi dintre noi o necunoscută întunecată, care ne umple de groază.

Cum de s-a putut naşte în noi un astfel de sentiment? De foarte mult timp, devastatorul intelect este stăpânit de diferite credinţe religioase. Viziunea mecanismului evolutiv natural al fiinţelor umane a fost deformată considerabil prin puncte de vedere strict omeneşti, erijate în dogme. Suprimarea cunoaşterii spirituale, a spiritului ca principiu independent şi animator al corpului fizic, a condus în mod inevitabil către un vid psihic, pe care ideologia materialistă s-a grăbit să-l umple, pentru a desăvârşi astfel prăbuşirea interioară a fiinţei omeneşti.

După frica de moarte, orchestrată de diferite religii care au refuzat orice logică naturală a vieţii, înlocuind necunoaşterea lor prin aşa-zisele taine de nepătruns ale lui Dumnezeu şi plasând miracolele deasupra Legilor Creatorului, oroarea de moarte a înlocuit fericirea de a trăi. 

Golite de esenţa lor spirituală, credinţele respective au făcut în final ca întreaga înţelegere umană să fie deviată. Şi astfel, intelectul omenesc a adăugat la scurt timp şi concepţia sa limitată privind spaţiul şi timpul terestru, decretând că spiritul ar fi produsul creierului. 

Persecuţiile şi abuzurile săvârşite împotriva sufletului şi a trupului oamenilor, timp de secole de imperialism şi de despotism religios, au provocat în mod inevitabil reacţii salutare. Graţie descoperirilor ştiinţifice, incredulitatea şi ignoranţa au cedat treptat locul recunoaşterii legilor naturale. Venea în fine un nou impuls care să fie dat omenirii împovărată de secole de înrobire, căci cunoaşterea principiilor care guvernau universul material poate oferi omului ocazia de a intui realitatea forţei divine. Omul posedă în el - dacă vrea - capacitatea de a descifra cartea naturii, în care se află înscrisă Voinţa lui Dumnezeu. Dar aceasta a fost în van, căci descoperind o nouă sursă de putere, intelectul s-a grăbit să distrugă atenţia acordată religiilor, pentru a o înlocui cu dominaţia raţiunii. 

Şi astfel, de această dată, înţelegerea cosmică a fiinţei omeneşti a fost prinsă în jugul pseudo-evidenţelor materialiste. La absurditatea explicaţiilor religioase s-a substituit elocvenţa orgolioasă a ştiinţei, instaurând măsura oricărui lucru. Aceasta a pus stăpânire la rându-i pe dreptul de viaţă şi de moarte, exercitat atât de mult timp asupra oamenilor ca privilegiu exclusiv al religiilor. Fără o reflexie personală, fără o analiză mai atentă, o mulţime de persoane care s-au îndepărtat de religie, s-au refugiat într-o letargie întreţinută cu grijă prin declaraţiile oamenilor de ştiinţă care asigură că, în curând, vor putea dirija viaţa şi moartea. Dar nimic nu poate dura fără forţa spiritului. Fiecare ideologie bazată pe revărsarea intelectului produce, în final, întotdeauna o reacţie în însăşi cadrul propriei organizări. 

Fenomenul morţii este un bun exemplu. Astfel, de circa un secol, lista oamenilor de ştiinţă care au abordat studiul morţii din unghiul spiritualismului - fără a se îndepărta de exigenţele experimentale - nu au încetat să se mărească. Printre aceştia, mai mulţi medici au împărtăşit în mod public convingerile lor asupra vieţii de după moarte, bazându-se pe numeroase observaţii făcute la căpătâiul muribunzilor cât şi pe mărturiile celor scăpaţi de la moarte, fiind „reînviaţi" graţie tehnicii moderne de reanimare. 

Numeroase cărţi care tratează acest subiect au devenit best-sellers. Unii fizicieni propun un nou mod de a privi concepţiile referitoare la lume şi la sensul vieţii. Sunt acum şi psihanalişti care afirmă că de fapt conştiinţa omului trăieşte mai întâi în afara corpului, care nu ar fi decât un suport momentan cu expresie umană. 

Astfel de manifestări angajante şi curajoase pornite din însăşi sânul lumii ştiinţifice introduc totuşi un nou mod de interpretare a omului, făcând ca materialismul să se fisureze încetul cu încetul, dat fiind că cerinţele în acest sens cât şi audienţa publică sunt mari. Studiul morţii, denumit tanatologie, pune în cauză - în mod progresiv - orgolioasele convingeri anterioare ale ştiinţei. 



Întrebări asupra realităţii vieţii de după moarte

Cărţile religioase şi îndeosebi Biblia, conţin contradicţii evidente cu privire la moarte. Analiza acestora nu s-a sfiit să semnaleze anumite contrasensuri din textul biblic şi astfel, să critice însăşi fundamentul religiei. 



În acest mod a fost negată viaţa spirituală şi eternă, arătându-se că ar fi vorba doar de o manifestare de slăbiciune, de o proiecţie a dorinţelor noastre, de o consolare pentru cei oprimaţi, de un refuz de a se asuma riscurile vieţii, sau de o refugiere în ireal. Această altă dimensiune a vieţii ar fi ea numai o dorire, o iluzie, un drog, o lipsă de reflecţie sau o speranţă zadarnică? 

Pătrunderea în cunoaşterea lumii invizibile nu este de loc uşoară, cu creierul nostru al cărui percepere este limitată la cele cinci simţuri. Dar realitatea morţii este prezentă încă înainte de moartea efectivă. Ea este înscrisă în însăşi procesul evoluţiei viului de aici, de pe Pământ. Aceasta înseamnă că fiinţa umană există încă înainte de a fi prezentă pe Pământ. Faptul respectiv indică de la început că ea va continua să evolueze şi după pierderea învelişului material. De altfel, intuiţia poate să ne reveleze această convingere într-o existenţă care domină din plin scurtele etape ale vieţii terestre, fără să diminueze valoarea efectului de înălţare pe care acestea îl au de fiecare dată asupra spiritului uman. 

Moartea părţii pământene este însă foarte banală, întrucât ea nu face decât să confirme unul din aspectele mecanismului viului, care este condus prin legi precise. Ne mai minunăm încă şi astăzi, într-o epocă în care cunoaşterea tehnică este lăudată peste măsură, văzând acest fenomen prezentat permanent ca o manifestare îngrozitoare. Faptul în sine arată cât de mult s-a limitat ştiinţa prin repere stricte, pe care doar sufletul le poate depăşi cu uşurinţă, în timp ce intelectul a ajuns la capătul posibilităţilor sale. Ori, întregul rău provine din această inversiune de valori: intelectul a luat comanda, în timp ce sufletul este îndepărtat pe pianul secund, fiind considerat doar o fantezie acceptabilă. 

Pentru a demonstra prin toate mijloacele posibile că nu există conştiinţă fără prezenţa unui creier activ şi că, drept urmare, spiritul nu există independent de corp, oamenii şi-au îngustat teribil de mult viziunea lor asupra lumii reale. A voi să explici viaţa printr-o interacţiune a forţelor fizico-chimice care ar fi la originea tuturor lucrurilor, nu face decât să complice înţelegerea individuală; aceasta ar fi ca şi cum nu ar fi fost îndeajunse colportarea ignoranţei şi prostirea provocată în alte secole de diferite religii. La înjosirea perfecţiunii lui Dumnezeu - generată de dogme - s-a adăugat sau chiar s-a substituit un materialism excesiv, care paralizează conştiinţa individuală. 

Speranţa într-o viaţă materială fără de moarte este o imensă şi teribilă înşelare, ale cărei fructe sunt veninoase. Această otravă a intoxicat lent sensibilitatea omenească. Drept urmare, intuiţia nu a mai putut juca nici un rol. Aşa-zisul miracol al tehnicii medicale şi reclama care i s-a făcut, combinat cu frecvenţa bolilor nevindecabile care nu încetează să se extindă, conduce la mari aberaţii mentale. Credinţa vie în Dumnezeu şi cunoaşterea perfecţiunii Sale au părăsit inimile oamenilor. Acestora li s-a substituit credinţa în om şi în ştiinţă. 

De fapt, la ce ar putea servi o viaţă terestră din care nu am putea păstra nimic prin moarte? Această întrebare simplă este de natură să facă să fie sfărâmate barierele ignoranţei şi ale fricii. Ea incită să ne întrebăm asupra sensului vieţii şi a locului omului în cadrul minunatei Creaţii materiale. Este puţin probabil ca în cursul vieţii sale, fiecare fiinţă omenească să nu se găsească confruntată cel puţin o dată cu această întrebare crucială: „Cine sunt eu cu adevărat ?" Boala, suferinţa şi moartea sunt de fapt, adeseori mijloace salvatoare pentru trezirea conştiinţei spirituale. Diversele alte teorii asupra vieţii nu mai conving pe nimeni. Multă lume se agaţă totuşi de acestea, în iluzia de a scăpa de necesitatea inevitabilă a înfruntării cu curaj, într-o bună zi, a propriei ignoranţe în acest domeniu, atunci când însăşi ştiinţa are dificultăţi în statuarea unei definiţii a morţii. 



Cum este definită moartea de ştiinţă? 



Dicţionarul francez de medicină şi biologie defineşte moartea astfel: „oprirea completă şi definitivă a funcţiunilor vitale ale unui organism viu, cu dispariţia coerenţei sale funcţionale şi distrugerea progresivă a unităţii tisulare şi celulare" (Masson, 1970). Această definiţie nu rezolvă cu nimic problema morţii şi nu dă nici o precizare cu privire la momentul exact al decesului. Singura certitudine oferită este cea legată direct de descompunerea care angajează corpul într-un proces ireversibil de distrugere totală. Pentru toţi cei care cred - şi îi asigură şi pe alţii - că omul este numai trupul său, este vorba deci de un eveniment devastator, de o catastrofă fiziologică greu de acceptat. 

Se pare însă că ar exista mai multe feluri de morţi, dacă judecăm după numărul denumirilor ştiinţifice care au fost consacrate şi iată în acest sens câteva exemplificări: moartea aparentă, moarte genetică, moarte interfazică, moarte intercinetică, moarte neonatală, moarte organică, moarte parţială, moarte centrală, moarte totală, moarte biologică, moarte clinică... în final, toate acestea nu indică de fapt nimic precis. Noţiunile de respiraţie divizată şi de slăbire a centrilor nervoşi sau a celor cardiaci, sunt artificiale în măsura în care aceste trei sisteme vitale nu pot unele fără celelalte, întrucât o absorbţie insuficientă a oxigenului opreşte inima, iar lipsa irigării sanguine omoară creierul. 

Absenţa bătăilor inimii şi a mişcărilor respiratorii nu mai sunt astăzi suficiente pentru a declara mort un om. Nenumăratele cazuri de înmormântare de viu au dovedit că aceste aspecte nu sunt categorice. La acestea s-a adăugat testul encefalografiei care dovedeşte încetarea curentului cerebral, când traseul specific devine liniar. însă chiar şi cu proba respectivă deşi au fost morţi declaraţi prin aceste trei controale, au existat totuşi cazuri de revenire la viaţă. Tehnicile moderne de reanimare au făcut într-adevăr posibile astfel de reîntoarceri ale conştiinţei în corp. 

Conform dreptului francez, autoritatea medicală este singura care garantează constatarea morţii. Momentul decesului este de fapt un eveniment al naturii şi nu o problemă de drept. Astfel, medicului îi revine să constate decesul şi să îi explice cauzele. Or, chiar organizaţiile medicale internaţionale, cum este şi OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) nu se pot pune de acord asupra unei definiţii comune a morţii. Ele cercetează mereu criteriile precise care să permită stabilirea momentului morţii. în lipsă de ceva mai bun, se pare că americanii s-au fixat la patru criterii care ar determina - după ei - coma ireversibilă: nereceptivitatea şi lipsa de răspuns la stimuli exteriori şi interni, absenţa mişcărilor respiratorii timp de cel puţin o oră pentru un pacient plasat sub un aparat respirator, absenţa reflexelor (pupila fixă, fără reacţie la lumină etc.) şi, în ultimul rând, electroencefalograma plată. De fapt, nici prin aceste criterii momentul morţii nu devine, în realitate, cu nimic mai sigur. Cu toată exclusivitatea acordată parametrilor tehnici şi cu întreaga putere acordată lumii medicale, necunoaşterea noastră este încă departe de a fi depăşită de o informaţie fiabilă privind adevărata viaţă - aceea a conştiinţei - şi a demnităţii umane. O clasă de specialişti în tanatologie s-a născut o dată cu puterea pe care legea şi societatea a acordat-o medicinii. Aceştia definesc însă moartea în mod unilateral, plecând numai de la strictele concepte materiale limitate la cele cinci simţuri. Ei o controlează lipsind-o de dimensiunea ei naturală prin acest comerţ cu piese separate care sunt organele pentru transplanturi, precum şi cu experienţe de tot felul. Se iveşte totuşi o speranţă. Această nouă tutelă dominatoare şi restrictivă nu poate împiedica să apară chiar în sânul ei, precursori ai unui nou mod de a considera moartea. 



Un nou fel de a privi moartea

Doctorul Elisabeth Kubler-Ross, medic şi psihiatru, nu credea în viaţa de după moarte. Felul ei de a vedea moartea s-a schimbat însă pe măsură ce s-a confruntat cu diferiţi muribunzi. Astfel, ea a ajuns să considere că această problemă trebuie studiată în mod deschis. 

Diversitatea contactelor şi a schimburilor de idei cu pacienţii ei i-au permis să identifice şapte etape emoţionale în cursul perioadei - cu durate variabile - de dinaintea decesului. Perioada respectivă poate fi separată de fapt în două părţi principale, cea a focalizării exclusive asupra corpului, căreia îi urmează concentrarea asupra conştiinţei. Cele şapte etape emoţionale, care modulează aceste două părţi principale, sunt următoarele: şocul, tăgăduirea, furia, depresiunea, tocmeala, acceptarea, stadiul final. 

Prima etapă - şocul - este aceea în care este aflat inevitabilul ce rezultă din boala respectivă. Durata ei este variabilă şi provoacă efecte psihologice diferite, în funcţie de fiecare persoană în parte. Este începutul uceniciei morţii în viaţa terestră, în cursul căreia se începe experienţa separării faţă de lumea materială. 

Survine apoi tăgăduirea. Bolnavul traumatizat încearcă să depăşească şocul psihic, căutând în sinea lui raţiunile care să-i permită o infirmare a plecării fatale. El poate chiar să consulte un alt medic sau vindecător, sperând să audă un diagnostic opus. Sfârşeşte totuşi prin a se înclina. 

Aceasta este faza resemnării dureroase şi uneori, revoltate. Lumea înconjurătoare îi devine, deodată, străină, începând să întrevadă treptat momentul despărţirii. Bolnavul se poate arăta agresiv, sau chiar disperat. 

Se intră astfel în faza depresivă. La devenirea conştientă asupra bolii sale şi a plecării din viaţă, se adaugă acum grijile afective şi cele materiale, provocate de culpabilitatea de a lăsa, de exemplu, singuri soţia şi copiii săi. El cade într-un fel de tăcere morocănoasă. Consideră tratamentele medicale inutile şi respinge demonstraţiile afective ca fiind minciuni pentru ascunderea stării sale critice. Energia şi rezistenţa gândită îi revin în mod brutal. Bolnavul angajează un fel de negociere cu conştiinţa sa, îl invocă pe Dumnezeu, face promisiuni, jura că se va face mai bun, face legământ că va fi un alt om. 

Revine calmul. Agonisantul se supune. Este momentul de a-şi lua rămas bun de la cei apropiaţi şi de a-şi reglementa problemele. El ascultă de corpul medical. Lumea materială devine ceva din trecut. Bolnavul îşi priveşte moartea şi poate chiar o aşteaptă cu o anumită curiozitate sau cu nelinişte. El începe să vorbească acum celor care îl aşteaptă dincolo. Vede moartea în faţă şi aşteaptă un nou mod de existenţă; el percepe o lume nouă şi se pregăteşte să treacă peste un prag fără întoarcere. Conştiinţa sa s-a ascuţit. 

Urmează apoi stadiul final, în care bolnavul încă nu a murit în sensul biologic al cuvântului, dar nu mai este posibilă nici o comunicare cu el. Trăieşte acum într-un câmp de conştiinţă cu totul altul. 

În acest moment al vieţii sale el pătrunde într-o stare de conştiinţă în care a încetat orice durere. Nu mai mănâncă şi tot ceea ce îl înconjoară îi este total indiferent. Trecerea către moarte este consumată. 

Nu toţi bolnavii trec în mod sistematic prin aceste diferite etape, care preced moartea. Unele dintre aceste faze sunt extrem de scurte şi se confundă. Felul în care privim existenţa atunci când suntem sănătoşi pe deplin, pare să determine modul în care vom înfrunta propria moarte atunci când ne va veni ceasul. 

Această descriere a primelor faze ale morţii nu este de fapt singurul studiu de care dispunem astăzi. Experienţa morţii a dat loc, de asemenea, la observaţii foarte interesante şi din partea unui alt medic. 



O nouă apropiere de mecanismul morţii 



Raymond Moody - mai întâi profesor de filozofie şi apoi medic - a fost primul care a dat o formă concretă şi transmisibilă unui public larg, a experienţelor trăite de cei care au scăpat cu bine dintr-o moarte clinică. El este cel care a consacrat termenul de NDE (Near Death Experience) pe care îl putem traduce ca „experienţa morţii apropiate". Dr. R. Moody are meritul de a fi propus o descriere simplă şi convingătoare a evenimentelor succesive care constituie ceea ce noi denumim moarte. Din ansamblul experienţelor de moarte clinică, el a putut extrage un model comun al mecanismului morţii. Descrierea sa începe prin ieşirea în afara corpului. Este vorba de proiectarea sinelui în exteriorul corpului fizic din carne şi sânge. Această afirmaţie, cunoscută de spiritualişti încă din cea mai îndepărtată antichitate, avea de ce să surprindă întregul corp medical. Şi totuşi, ieşirea în afara corpului, denumită şi voiaj în astral, este un fenomen similar somnului fiecăruia dintre noi. Visul este manifestarea sa cea mai tangibilă. Evidenţierea acestui fenomen de exteriorizare a sinelui într-o dimensiune materială mai subtilă, vine să confirme cunoaşterile anterioare privind realitatea unei alte lumi, în care evoluăm într-un alt corp ale cărui proprietăţi sunt uimitoare din punct de vedere terestru. 

În primele clipe, aproape în momentul în care medicul anunţă că s-a terminat cu viaţa respectivă, persoana se vede plutind pe deasupra corpului ei, îl vede pe medic, pe infirmieră şi pe reanimator, agitându-se cu toţii în jurul propriului trup. Ea este surprinsă că aude ceea ce discută aceştia. După reîntoarcerea în corp, persoana explică foarte precis ceea ce a văzut de sus şi ce a auzit atunci când creierul se afla de fapt în imposibilitatea de a funcţiona normal. Persoana a rămas uimită constatând că poate traversa plafoanele şi zidurile. Ea a încercat, în zadar, să atragă atenţia persoanelor prezente atingându-le braţul sau umărul, pentru a le informa despre excelenta sa stare de sănătate. 

Ceea ce aparent este extraordinar, este faptul că voiajorul în astral, „mortul", se comportă admirabil de bine. El nu mai resimte nici o suferinţă. Se simte uşor şi fericit, fiind degajat pentru un timp de teribilul său înveliş carnal, care cu câteva minute mai înainte îl chinuia în mod crud. Această senzaţie de bună-stare, de plăcere profundă, este o stare de mare intensitate pentru cel care a trăit-o. 

Vine momentul în care persoana se simte luată cu o viteză de necrezut în ceea ce ea denumeşte ulterior un tunel lung şi întunecat. Uneori, anumite persoane întrevăd totuşi peisaje, care defilează la fel de repede ca atunci când ne aflăm la bordul unui vehicul ce rulează cu mare viteză. Alţii au menţionat senzaţia că au urcat pe o scară în spirală. în cursul acestei deplasări verticale foarte rapide, sunt percepute şuierături şi zgomote asemănătoare unor trosnete. 

Deodată, apare în depărtare o pată de lumină ce pare a se apropia cu repeziciune. Aceasta este doar o impresie, căci mişcarea ascendentă este cea a decedatului. Lumina respectivă se măreşte şi învăluie persoana venită, fără a o jena însă. Strălucirea ei este resimţită ca o stare minunată, părându-i-se că niciodată pe Pământ nu a simţit ceva asemănător. Această lumină înfăşoară persoana, transmiţându-i o neuitată senzaţie de prospeţime şi de mulţumire. Este ca un dar al iubirii. 

Din îmbrăţişarea acestei lumini apare o fiinţă plină de bunătate, care i se adresează. instantaneu, decedatul este pus - printr-un mecanism pe care nu-l ştie deloc - în faţa tuturor faptelor pe care Ie-a făcut în viaţă. Gândurile sale, vorbele şi actele sale, toate defilează fulgerător, ca pe o bandă magnetică. Este înregistrat totul, până în cel mai mic detaliu. Faţă de cele făcute, conştiinţa binelui şi a răului apare dintr-o dată, sfâşiind vălul celor neînţelese. Decedatul ştie în acele momente ceea ce este bun sau rău în fondul său, ceea ce trebuie încă dezvoltat pentru a duce la rezultate frumoase, ceea ce trebuie eliminat imediat pentru a nu-şi mai împiedica evoluţia. O deschidere extraordinară a cunoaşterii sale îl transformă. înţelege acum ceea ce este adevărata sa viaţă şi cum trebuie să se conducă de acum înainte. Îşi face bilanţul vieţii şi acesta este momentul în care, în general, se termină experienţa morţii clinice. 

Reîntoarcerea în trupul bolnav sau rănit este trăită în mod crud. Unii s-au văzut obligaţi de către fiinţa luminoasă să revină în corpul lor, pe când alţii au fost atraşi graţie îngrijirilor medicale care le-au reanimat „maşinăria". Anumiţi „decedaţi" au avut chiar pică pe reanimator din această cauză, pe care şi-au manifestat-o după ce s-au reintegrat în trup. Oricare ar fi fost însă modul de reîntoarcere, viaţa celui care a trăit o astfel de experienţă a rămas marcată pentru totdeauna. Prima consecinţă este suprimarea clară şi simplă a oricărei frici faţă de moarte. Însă o a doua urmare, mult mai importantă, este faptul că în fondul intim al fiecăruia s-a înscris într-o manieră de neşters, recunoaşterea dimensiunii şi a valorii spirituale. Toţi aceştia ştiu de acum înainte că există şi o altă viaţă, că de fapt aceasta există chiar înaintea celei a corpului terestru, care nu este decât un instrument în serviciul maturizării spiritului. 



Despre moartea copiilor 



Se ştie acum că adulţii şi copiii trăiesc moartea clinică în mod diferit. Acest decalaj în percepere ar fi legat direct de faptul că la copil, creierul nu este încă atât de programat cognitiv, ca cel al adultului. 

Oamenii adulţi care trăiesc această experienţă îşi păstrează constantă personalitatea pe toată durata evenimentului. Legătura cu propriul trup fizic constituie un filtru puternic, care modifică sau alterează în mod sensibil bogăţia trăirilor avute. în cazul copiilor, lucrurile se petrec altfel. Dimensiunea infantilă care îi caracterizează în mod normal, este estompată în beneficiul unei atitudini extrem de profunde. Copilul dă impresia de a nu se afla la vârsta sa. După reîntoarcerea în corp, el demonstrează o conştiinţă surprinzătoare.O intensă pace se degajă din el. La revenirea dintr-o astfel de experienţă, copilul devine pentru moment o fiinţă fără vârstă, un individ plin de înţelepciune şi ale cărui vorbe de o seninătate exemplară uimesc prin profunzimea lor. 

Spiritul care este legat de corp arată o maturitate extraordinară. Pe când micul corp este cel al unei fiinţe încă nedezvoltate, individualitatea lui, spiritul viu, arată că este dotat cu o rară potenţialitate, care se exprimă radiind pace şi înţelepciune. Pe pragul morţii, spiritul a depăşit pentru un timp corpul copilului. El este de fapt cel care vorbeşte acum, în baza experienţelor sale anterioare. Este într-adevăr uimitoare această transformare. Vocea sa se exprimă cu o autoritate cu totul naturală, care surprinde în raport cu trupul său tânăr, printr-o astfel de manifestare făcându-l să se asemene unui adult. 

Cercetătorii acordă un interes sporit mărturisirilor copiilor care au trăit o moarte clinică, în măsura în care aceştia nu au fost influenţaţi încă psihic de cultura mediului ambiant şi de fricile formate în cursul vieţii avute. În faţa morţii, copilul apare ca fiind mai autentic. El nu manifestă nici o lipsă de sinceritate, el nu joacă un anume rol. Se mulţumeşte să spună în modul cei mai simplu din lume, ceea ce a trăit în mod real. Adesea, cuvintele lui sunt totuşi limitate atunci când descrie intensitatea şi imaginile evenimentului. Trăirea lui intuitivă nu este dominată încă de instrumentul intelectului. Acest fapt oferă desigur avantajul unei exprimări lipsite de schemele pe care credinţele adulţilor nu le pot elimina. 

În faţa cunoaşterii propriei lor morţi, copiii dau lecţii adulţilor. Ei ştiu acum ce îi aşteaptă după viaţă. Ceea ce spun ei despre lumea de dincolo, despre sensul vieţii, despre reîntoarcerea pe Pământ, este un formidabil mesaj pentru adulţii îngroziţi însăşi de ideea morţii. Cu câtva timp înainte de moartea lor efectivă, copiii experimentează în mod frecvent voiaje în afara corpului. Acest proces de părăsire a trupului îi pregăteşte pentru marea plecare. De cealaltă parte, ei sunt aşteptaţi. Ei ştiu acest lucru şi sunt fericiţi. În cursul perioadei respective, mulţi copii fac dovada unei cunoaşteri a viitorului. Dacă, de exemplu, în cursul unui accident unul dintre părinţi a murit, ei cunosc acest lucru chiar dacă cei din jur caută să îl ascundă. 



Aura muribunzilor 



Există o energie care circulă permanent în întregul nostru corp fizic şi care îl învăluie şi la exterior. Ea acţionează independent de orice credinţă intimă şi de orice concept ştiinţific îngust. Vechile filosofii şi medicinile antice cunoşteau această energie, care este iradiaţia spiritului prin toate învelişurile sale. Cunoaşterea respectivă este şi la originea terapiilor chineze, cum este de exemplu acupunctura. Acum câţiva ani, oamenii de ştiinţă francezi şi chinezi au demonstrat în cursul experienţelor conduse separat, că meridianele de acupunctura există cu adevărat ca fenomene electrofiziologice. Aceştia au întocmit în acest sens o hartă anatomică, care se suprapune în proporţie de 90% celei ştiute prin vechile tradiţii chineze. 

Pentru spiritualişti, această energie este rezultatul radiaţiei spiritului prin învelişurile corporale. Aceasta este cunoscută sub numele de aură. Este un fel de câmp magnetic care, ca atare, se manifestă prin vibraţii colorate şi schimbătoare. Este deci o substanţă care posedă un volum şi o formă. Vechile reprezentări iconografice şi tradiţiile esoterice au menţionat întotdeauna realitatea acestei energii aurice. 

Graţie descoperirii întâmplătoare a fizicianului rus Semion Kirlian - din anul 1939 - a fost făcută posibilă vizualizarea fizică a aurei. Asistând la demonstraţia făcută cu un aparat nou de înaltă frecvenţă pentru electroterapie, el a observat în cursul unui tratament efectuat asupra unui pacient, prezenţa unei fulgerări luminoase între pielea bolnavului şi electrodul aparatului. S-a hotărât atunci să fotografieze fenomenul. Astfel s-a născut imaginea Kirlian. 

Dar ce relaţie poate exista între moarte şi aură? Anunţarea descoperirii respective a provocat pe atunci numeroase reacţii. Unii vedeau în aceasta dovada existenţei sufletului, pe când alţii, în mod opus, contestau prezenţa unei realităţi energetice proprie materiei, necunoscută încă din punct de vedere experimental. Dar de fapt, ce arăta fotografia Kirlian şi la ce poate servi aceasta? Kirlian a demonstrat că era posibil pe această cale să se pună în evidenţă starea afectivă, dispoziţia intimă, neliniştea sau chiar starea de oboseală a unui subiect fotografiat. S-a ridicat deci problema de a şti dacă există, sau nu, vreo relaţie între imaginea acestei energii colorate şi sănătatea fizică. 

Drept urmare, numeroşi savanţi au început să testeze acest mijloc tehnic în vederea completării diagnosticelor medicale. Au putut astfel să stabilească în mod progresiv, o relaţie directă între culorile percepute şi simptomele descrise de pacienţi. Au fost înregistrate astfel numeroase succese în tratamentul bolilor mentale, cum ar fi de exemplu nevrozele. În absenţa unei probe medicale „tradiţionale", imaginea Kirlian arată ameliorarea sau agravarea unei boli. Se ştie acum în mod precis că fiecare boală mentală marchează imaginea respectivă cu o amprentă specifică. Aceste efecte scot în evidenţă extinderea conflictelor care agită personalitatea subiectului. 

Doctorul Thelma Ross a procedat la lucrări de observare a diferitelor cancere de le animale şi plante. Ea a pus în evidenţă diferenţa caracteristică dintre un membru sau un organ atins de această boală şi un membru sau un organ similar de la un subiect sănătos. 

Această nouă apropiere faţă de boală nu s-a oprit însă aici. În fapt, este posibil de asemenea de a stabili un diagnostic de acest gen, chiar înainte de apariţia simptomelor. Acest lucru înseamnă că înainte de manifestarea tangibilă, orice boală ar exista în afara cerului material propriu zis. O astfel de constatare presupune că atunci când o persoană va deceda din cauza unei boli, este previzibilă moartea sa în dimensiunea materială. Din momentul în care un organ este atins, aura sa se modifică în mod treptat, până la generalizarea bolii. Imaginea Kirlian ar fi atunci în măsură să indice însuşi momentul morţii. 

Totuşi, efectul Kirlian nu a fost încă stăpânit în mod complet, atât sub aspectul său tehnic, cât şi ca interpretare a imaginilor obţinute. Vizualizarea fizică a fenomenelor reuneşte trei parametri: termici, electrici şi magnetici. Aparatajul şi materialele utilizate diferă în funcţie de fabricanţi şi nu oferă întotdeauna aceleaşi culori pentru un acelaşi subiect fotografiat. Condiţiile psihice şi fizice modifică la rândul lor, în permanenţă, rezultatul şi, astfel, nu există o repetare1 suficientă a imaginii pentru a determina cu precizie diagnosticul. Însăşi prezenţa operatorilor precum şi condiţiile climatice ambiante pot să afecteze de asemenea fotografiile respective. 

Interesul pentru acest procedeu a crescut totuşi. Laboratoarele specializate posedă acum un aparataj perfecţionat de tip video, care permite înregistrarea fluctuaţiilor aurei precum şi o mai bună înţelegere a acesteia. În viitor, fiecare cabinet medical va fi dotat desigur cu aparate Kirlian. Nu trebuie confundată însă imaginea Kirlian - care arată totul în culori vii, deci naturale - cu scannerul care prezintă imagini reconstituite în mod artificial. Tehnica medicală a diagnosticării prin aură, completată de cunoaşterea meridianelor pentru acupunctura, este fără îndoială baza unei noi medicine în curs de formare. 

În cadrul cercetărilor asupra morţii, fenomenul Kirlian prezintă un interes dublu. Pe de o parte, el permite să fie detectat organul bolnav şi să se aprecieze momentul posibil al morţii. Pe de altă parte, ar trebui de asemenea să permită recunoaşterea precisă a momentului efectiv al morţii, atunci când s-a produs separarea dintre corpul astral şi trupul terestru. Ne aflăm deci în prezenţa unui nou aparat de diagnosticare a vieţii pe Pământ, începând de la naştere, trecând prin deplina sănătate cât şi prin boli, până la moarte. Aşadar, este în curs o revoluţionare a cunoaşterii tanatologice. 



Învăţătura spirituală, cheie a cunoaşterii 



Pentru mulţi sceptici, toate aceste observaţii serioase de fapte incontestabile nu ar dovedi nimic. Materialiştii resping spiritualul, iar credincioşii dogmatici îl deformează. Împreună, aceştia tăgăduiesc orice valoare a evenimentelor trăite de cei care au trecut prin moarte şi au scăpat de ea. O parte din oamenii de ştiinţă care concep lumea ca un tot pur material, contestă această interpretare a faptelor logice. Cei care servesc dogmatic religiile, precum şi credincioşii care sunt ataşaţi speculaţiilor teologice şi rămân închistaţi într-o credinţă oarbă, refuză pur şi simplu să ia în considerare această realitate. Este adevărat că în măsura în care bolnavii şi accidentaţii trecuţi prin moartea clinică au revenit la viaţa pământească, ei nu au fost morţi cu totul. Dar acest argument nu este suficient pentru a o respinge. Să luăm un exemplu. Deşi noi nu rămânem definitiv în stare de visare, suntem totuşi capabili să atestăm realitatea viselor. Interpretările freudiene sau explicaţiile spiritualiste care ne sunt propuse nu anulează cu nimic faptul că noi visăm. 

În acelaşi mod, trăirile celor care au murit clinic nu pot fi respinse. Valoarea lor este cu atât mai mare, cu cât rezultatele respective au fost supuse analizelor riguroase ale unor oameni de ştiinţă reputaţi. Dar, în plus, aceste trăiri coincid în mod exact cu anumite cunoaşteri religioase şi esoterice raportate sub multiple forme de numeroase credinţe din vechime. 

Este deci timpul de a ne deschide către noile frontiere ale morţii cu spiritul lucid, debarasat de concepţii stabilite „a priori" de intelect, pe baza unor idei ştiinţifice sau religioase. Omul trebuie să ajungă să domine cu siguranţă diversitatea modurilor de interpretare, care nu face decât să sublinieze imperfecţiunea felului său de a gândi strâns legat de spaţiu şi de timp. Modul de a concepe cei doi poli ai existenţei sale, naşterea şi moartea, suferă de necunoaşterea sa sau de concepţiile limitate, sau chiar de superstiţii. Pentru a se elimina aceste aspecte, este necesară o trezire salvatoare, care să scape omenirea de greutatea dureroasă a acestei confuzii interioare. 

Moartea şi-a abandonat astfel misterul ei. Fricile s-au estompat, pentru a face loc cunoaşterii şi responsabilităţii. Lui Abd-ru-shin îi datorăm informarea exactă asupra mecanismului morţii. El l-a eliberat de fantezii cât şi de concepţii de diferite feluri, care până acum inhibau lumea. Opera sa „În Lumina Adevărului" a pus în mod definitiv bazele spirituale şi materiale ale cunoaşterii referitoare la moarte. 

lată câteva citate din această operă, care ilustrează mecanismul vieţii şi al morţii: 

„Naşterea terestră nu formează - întotdeauna - decât începutul unei faze deosebite din existenţa globală a unei fiinţe omeneşti, însă nu şi începutul absolut al acesteia." (volumul II, conferinţa 10) 

„Procesul morţii prin el-însuşi nu este nimic altceva decât naşterea în lumea de materie subtilă, fiind analog procesului naşterii în lumea fizică. După separare, corpul din materie subtilă rămâne legat încă un anume timp de trupul fizic, printr-un fel de cordon ombilical. Această legătură este cu atât mai puţin solidă, cu cât fiinţa omenească ce vine să se nască în lumea de materie subtilă şi-a dezvoltat mai mult sufletul către lumea de materie subtilă, atunci când era încă pe Pământ. 

- Cei care stau lângă muribund, să se păzească de a nu se lăsa prinşi de lamentaţii zgomotoase. Este posibil ca fiinţa din materia subtilă în curs de eliberare, sau chiar separată de rămăşiţele sale muritoare şi aflându-se încă lângă ele, să fie impresionată atunci de o manifestare prea vie a durerii şi deci, să audă şi să o resimtă. Şi dacă se întâmplă să fie cuprinsă de milă, sau dacă simte dorinţa de a spune cuvinte de consolare, această dorinţă unită cu necesitatea de a se exprima în mod inteligibil celor care îşi strigă durerea, să reînnoiască iarăşi în mod solid legăturile sale cu materia densă. 

- O astfel de legătură se poate produce uşor atât timp cât corpul fizic nu este răcit complet şi cât mai persistă cordonul de legătură, care adesea, nu se rupe decât după mai multe săptămâni." (volumul II, conferinţa 30) 

Noile frontiere ale morţii au fost depăşite. Înţelegerea noastră s-a lărgit în cele din urmă. Moartea nu mai este marea şi teribila necunoscută. Ea se reintegrează în locul ei de etapă promotoare, necesară şi utilă maturizării spiritului, care este eul nostru adevărat. Naşterea, viaţa şi moartea terestră sunt în fapt, trambulinele devenirii noastre spirituale.