marți, 3 aprilie 2012

LUPTELE INTERNE ȘI CALEA SPRE DEZASTRU (MAZINKERT)


Acest articol apartine blogului Cristian Negrea

La ora actuală, pe arena internațională se petrec lucruri extrem de grave care vor afecta direct și Rmânia. Am expus unele dintre ele în articolul Noul cutremur geopolitic, dar parcă noi, românii, ne comportăm ca niște zombi sedați care ignoră tot ceea ce se întâmplă în jurul lor, fiind profund interesați doar de luptele politice interne fără de sfârșit. Pentru noi, pentru massmedia noastră este mai important cine pleacă dintr-un partid și cum se schimbă echilibrul în parlament, cine și ce mai zice despre bătălia politică internă cu unicul scop electoral. Între timp, pe plan internațional se petrec evenimente majore, se cutremură din temelii vechea ordine și se impun reguli noi despre care nici nu avem habar, dar aceste fapte se întâmplă, fie că ne place sau nu. Dar, ca de obicei, noi stăm deoparte și habar nu avem, stăm pe margine și aplaudăm sau huiduim evoluțiile pe scena politică internă, numărând cu înfrigurare locurile din parlament și viitoarea configurație politică.
Între timp, știe cineva că Rogozin a fost numit responsabil pentru Transnistria din partea Rusiei? Știe cineva ce înseamnă asta sau cine este acest Rogozin? Știe cineva ce a declarat acesta? Și ce implică asta? Știe cineva despre articolele publicate pe Regnum despre poporul român și despre Basarabia, tocmai acum, culmea coincidenţei, şi care insistă pe caracterul rusesc al acestei provincii românești, în ciuda tuturor evidențelor, inclusiv al declarațiilor responsabililor ruși care confirmă caracterul românesc al Basarabiei (vezi Românitatea Basarabiei după autorii ruşi)). Dar nu, massmedia noastră este prea ocupată cu bălăcăreala noastră internă în timp ce Hannibal ante portas! 
Da, așa este, ne merităm soarta, suntem în coada Europei, culmea, noi, care ne-am bătut cu cele mai mari imperii, i-am făcut să muște țărâna pe turci, pe ruși, pe austro-ungari, pe germani, și pe cine mai vreți voi, și am rămas aici ca o insulă latină înconjurată de dușmani care ne doreau dispariția, o enigmă și un miracol, după cum spunea Gheorghe Brătianu, ucis de comuniști în închisoarea de la Sighet. Dar şi acum, tot noi, urmaşii celor care i-au îngenuncheat pe cei susnumiţi, suntem departe de a merita jertfa înaintaşilor noştri. Uitaţi-vă la noi!
Cu atât mai mult pot spune că ne merităm soarta, este suficient să ne uităm pe forumuri, oriunde este vorba de politica internă vom găsi sute de comentarii, pro și contra, înjurături, demonstrații, explicații, despicări ale firului în zeci de bucăți, pasiunea politică internă se manifestă din plin.
Dar când vine vorba de o problemă externă, pauză. Toți acești postaci care luptă cu aplomb pentru o cauză electorală devin muți ca peștii. De parcă nu ar fi important, deși tocmai asta este cel mai important. Am încercat să explic aceste lucruri în articolul Dreptul istoric, starea de fapt şi bătăliile internetului), dacă cineva s-ar obosi să-l citească. Este suficient să comparăm numărul de comentarii de pe forumuri unde se dicută politica internă și cele referitoare la problemele externe. Veți fi siderați de interesul publicului pentru intern, chiar dacă la extern se petrec lucruri majore care vor implica și internul. De parcă am trăi într-o lume absurdă, mi se pare că politicienii noștri ar fi ca și cum s-ar lupta pentru conducerea Titanicului în timp ce acesta se scufundă lovit de aisbergul extern.
Lupta politică internă care duce la căderea statului nu este ceva nou. Doresc doar să exemplific cu un caz din istorie și cred că am ales unul reprezentativ.


Mazinkert (1071) sau cum să pierzi un imperiu 

Nu degeaba se spune că înainte de a fi doborâte de dinafară, marile imperii sunt măcinate din interior. Bizanţul nu a făcut excepţie, deşi s-a menţinut ca o forţă puternică timp de încă o mie de ani de la căderea Imperiului Roman. Dar, în mare măsură, s-a menţinut nu numai prin forţa armelor, ci şi printr-un amestec de diplomaţie şi intrigă, asmuţind duşmanii unii împotriva altora, recurgând la astfel de mijloace din ce în ce mai des. Dar această predilecţie spre intrigă a amorţit spiritul războinic, întreţinerea unei armate puternice, diminuând astfel capacitatea militară a imperiului, care s-a văzut astfel lipsit de baza puterii, deoarece de fiecare dată când nu merge altfel, calea armelor rămâne singura opţiune. Iar imperiul se vedea pus în situaţia de a nu avea această ultimă opţiune. Mai mult, predilecţia spre intrigă şi lupte interne între familiile puternice a devenit regula de bază, tot mai multe resurse consumându-se în lupta politică pentru putere, în timp ce administrarea imperiului rămânea o problemă secundară. Poate dacă am fi trăit pe vremea aceea în Bizanţ, mare diferenţă nu am fi sesizat între luptele politice de atunci şi cele de acum de la noi. Dar pe ei acestea i-au costat un imperiu. Pe noi? Cât ne costă, sau cât ne va costa?
Imperiul bizantin, în cei o mie de ani de existenţă de după căderea Imperiului Roman de Apus (476 AD) a trecut prin mai multe faze, atât de expansiune (sub Iustinian), cât şi declin. Valurile necruţătoare ale Islamului, iscate de Mohamed în Peninsula Arabică, după ce au înecat Arabia, nordul Africii, Spania, fiind oprite de Carol Martel (bunicul lui Carol cel Mare la Poitires, 732), iar în est supunând teritorii până în Asia Centrală, s-au izbit şi de zidurile Constantinopolelui în anii 717-718. Focul grecesc i-a salvat atunci pe bizantini, dar arabii muşcă şi înghit tot mai multe felii din vechiul imperiu. La început, ajungând cu cuceririle în Asia Centrală şi impunând religia islamică, arabii au folosit popoarele turcice ca şi sclavi în propriile lor armate. Dar în timp, după ce au adoptat islamul ca şi religie, aceste popoare au început să-şi ducă politica proprie de expansiune, de asemenea în numele Profetului. În secolele X şi XI, conducători turcici ca şi Mahmud al Gazni au dus expansiunea în India, iar alte popoare s-au extins spre vest, către Anatolia. Aceştia din urmă au fost turcii seleucizi sau selgiucizi.
Ca un val nimicitor au coborât între anii 1028-1038 de la nord de Marea Aral, ocupând cu repeziciune şi instituind un imperiu care a ajuns (în perioada de maximă extindere) din Anatolia până în India, provincia Punjab. În 1055 cuceresc Bagdadul şi se extind tot mai mult spre vest, călcând hotarele şi ducând raiduri în interiorul Imperiului Bizantin.
La conducerea Imperiului Selgiucid ajunge în 1062 Arp Aslan, moștenind tronul de la unchiul său Toghril Beg. Cronicile sunt oarecum neclare asupra personalității sale, unele insistând asupra cruzimii sale, altele asupra eficienței sale ca lider și asupra faptului că era un drept judecător. Un lucru este sigur, a fost un mare lider militar, combinând cu ușurință prudența, șmecheria și voința de neclintit. Datorită acestor calități reușește să cucerească Georgia, Armenia și Anatolia.
De partea cealaltă, în anul 1068, moare Constantin al X-lea Ducas, iar văduva sa, Eudochia, și-a ales ca soț și viitor împărat un tânăr general pe nume Romanus Diogenes. Acesta era un general capabil, curajos, capabil să însuflețească propriile trupe și să înspăimânte dușmanii.
Timp de secole, armata bizantină a stat și apărat frontierele imperiului, în ultima vreme mai ales împotriva puterii tot mai agresive a Islamului. Dar imperiile și obosesc, e suficient ca la tron să se succeadă câțiva despoți care să risipească finanțele văduvind armata de resurse, pentru ca lucrurile să intre într-o spirală greu de controlat. Mai mult, lenevia, luxul care corupea pe oricine în capitala imperială de la Constantinopole, intrigile și disputele interne pentru putere, puteau face pe oricine să se complacă în atmosfera trândavă și coruptă, plină de petreceri din palatele imperiale. Iar când banii au devenit mai puțini, prima care a avut de suferit a fost armata și flota care pe vremuri era stăpâna estului Mediteranei.
Paradoxal, Romanus Diogenus era un adevărat general și luptător, decis readucă imperiului statutul și gloria de odinioară. A început reorganizarea armatei, cheltuind pentru asta sume importante din visteria destul de săracă a imperiului. Cum era și normal la curtea bizantină, împăratul avea și dușmani. În primul rând era dușmănit chiar de familia Ducas, a fostului împărat decedat, care îl privea ca și pe un uzurpator și încerca să-l detroneze. Poate altul i-ar fi ucis pur și simplu, dar Romanus era un împărat cu suflet nobil și care nu dorea să-și înceapă domnia cu o crimă. S-a mulțumit doar să-l exileze pe adversarul cel mai înverșunat, fratele fostului împărat, Ioan Ducas. Concomitent, a încercat sau a fost nevoit să-i apropie pe ceilalți membri ai familiei, în special pe Andronicus Ducas, fiul exilatului Ioan Ducas. A greșit.
A greșit încă o dată atunci când a refuzat o soluție diplomatică, la aflarea veștii distrugerii Armeniei, aliata sa, și a capitalei sale Ani de către selgiucizii lui Arp Aslan. Mizând pe cartea războiului, se pare că s-a pripit, armata nu era încă suficient de organizată, doar superioritatea numerică ar fi putut aduce decizia de partea bizantină. Dar și numărul ridicat al soldaților bizantini era înșelător. Ideea de a servi în armată căzuse în desuetitudine pentru tinerii bizantini, așa că imperiul a angajat o sumedenie de mercenari, pe a căror loialitate, deși plătită cu bani grei, nu se putea conta în momentul în care lucrurile începeau să meargă prost. Mai mult, existența mulțimii de mercenari care nu cunoșteau limba și stilul de luptă al bizantinilor creea majore dificultăți de comunicare și de înțelegere a ordinelor și manevrelor imenselor și multiplelor corpuri de oaste. Mai mult, comandanții bizantini nu puteau conta pe loialitatea unora dintre mercenari, temându-se ca aceștia să nu dezerteze sau să se alăture inamicului.
Totuși, Romanus decide războiul. La începutul lunii martie 1071, el părăsește Constantinopole pentru a se îndrepta spre Sebastea, unde îl aștepta grosul oștirii, peste 100 000 de combatanți. Romanus era hotărât să recucerească cu forța armelor orașele strategice ale Armeniei, chiar dacă golise visteria pentru asta. Ne-au rămas cronicile arabe ce descriau imensele mașini de asediu trase de mai multe atelaje de boi, cavaleria imperială Tagmata, regimentele de cataphracți (cavaleri înzăuați) purtând însemnele funcției lor, pumnul blindat al armatei bizantine. În urma lor, defilând pe străzile Constantinopolelului, mercenarii europeni, normanzi, unii dintre ei veterani ai bătăliei de la Hastings de acum cinci ani, când Wilhelm, ducele Normadiei, cucerește Anglia, ruși cu bărbi roșii, iar la loc de cinste, garda de corp varegă a împăratului, formată din vikingi, care de ani buni, datorită calităților lor de luptători, erau angajați ca și corp de elită. La Sebastea Romanus s-a reunit cu restul armatei, care cuprindea un număr enorm de mercenari asiatici, cumani, khazari, alani, georgieni și armeni, practic o oglindire a lipsei de unitate a armatei imperiului. Mulți dintre mercenari erau recruți prea puțin instruiți și nedisciplinați, pe coeziunea lor neputându-se pune vreo bază.
Dar împăratul nu se putea lipsi de confortul imperial, semn că moravurile generalului devenit împărat au început să se schimbe. Au fost aduși sute de asini încărcați cu vase de argint, candelabre, biblioteca și garderoba personală impresionantă, băi turcești și chiar și o capelă privată cu toate icoanele. Nu este de mirare că Romanus nici nu și-a dat seama că și-a supraextins liniile de comunicații.
De partea cealaltă, Arp Aslan nu plănuia vreun război cu bizantinii, ba chiar se spune că era un admirator al imperiului. Dimpotrivă, el se afla la Alep, pregătind o campanie împotriva fatimizilor egipteni, când a aflat de campania lui Romanus spre Armenia. Împreună cu garda sa de vreo 4 000 de luptători se îndreaptă spre lacul Van, strângându-și armata de pe drum, astfel că ajuns la Khoi (est de lacul Van), armata sa număra cam 40 000 de călăreți, majoritatea luptători încercați în campaniile anterioare sau în raidurile caracteristice selgiucizilor.
Ajuns la Erzurum, Romanus și-a împărțit armata, trimițându-i pe normanzi lui Roussel de Bailleul și infanteria lui Iosif Tarchaniotes să pustiască teritoriul de la vest de lacul Van, cu restul trupelor asediind și ocupând Manzikert. Își trimite mii de oameni în căutare de hrană prin zonele aride din regiune, diminuându-și serios forțele, judecând astfel greșit capacitatea de răspuns a turcilor.
De la Khoi, Arp Aslan îl trimite în recunoaștere pe emirul Sundak cu puternice trupe de cavalerie, care se întâlnesc cu corpul bizantin al lui Roussel și Tarchanoites, pe care îl bate și-l aruncă spre vest. Greu explicabilă această înfrângere, nu este exclusă nici posibilitatea unei trădări. După această luptă, emirul Sundak începe să hărțuiască corpul principal, cel al împăratului. Romanus îl trite pe Nicephorus Bryennius să-i alunge, dar acesta intră într-o ambuscadă și aproape este anihilat. Cererile sale de ajutor îl surprind pe Romanus, care începe să-și dea seama că și-a subapreciat dușmanul. Pe de altă parte, se întreabă dacă nu cumva Bryennius exagerează. Totuși, trimite ca întăriri o formațiune puternică sub ordinele comandantului armean Basiliakos, care nimerește direct într-o ambuscadă, forțele sale sunt anihilate iar el însuși capturat. Totuși, Nicephorus Bryennus, rănit, reușește să să dezangajeze din luptă, și cu ce oșteni îi mai rămăseseră, să se întoarcă în tabără. Moralul bizantinilor începuse să se erodeze deja, iar unii dintre mercenari, precum cei uzi, înrudiți cu selgiucizii, dezertează în masă.
Simțind momentul, turcii hărțuiesc întreaga noapte tabăra bizantină, atacând și retrăgându-se, lansând o ploaie de săgeți, mai mult pentru a-și împiedica inamicul să se odihnească. Dimineața, Arp Aslan era conștient că a câștigat prima rundă, dar era departe să fi câștigat bătălia, cu atât mai puțin războiul. Armata bizantină încă era deosebit de numeroasă, iar Romanus era un general capabil. De aceea a trimis solii de pace, refuzate de Romanus, care nu se putea întoarce fără o victorie, măcar una de compromis, după ce golise visteria, dacă mai dorea să-și mențină tronul. Oferta fiindu-i refuzată, Arp Aslan adună emirii și îi pune să-i jure credință fiului său Malik Shah dacă va cădea în luptă, apoi îmbracă vestmântul alb (dacă va muri îi va servi ca și giulgiu) și se înarmează cu buzduganul (armă pentru lupta corp la corp) semn că va lupta până la ultima suflare.
Vineri, 26 august 1071, în împrejurimile Manzikertului, o zi neagră pentru Imperiul Bizantin. După această zi, imperiul nu va mai fi niciodată ce a fost.
Armata bizantină s-a orânduit pe două linii lungi, fiecare cu o adâncime de câteva rânduri. Centrul cuprindea trupele de gardă, conduse de însuși Romanus, în stânga erau trupele europene conduse de Nicephorus Bryennus, iar dreapta era formată din mercenarii și recruții din Anatolia, comandați de Alyattes. Rezerva era condusă de Andronicus Ducas, dușmanul înverșunat al lui Romanus. Bătălia începe cu atacul centrului, condus de Romanus, spre liniile turce. Acesta încerca să folosească cavaleria grea, cataphracții, pentru a zdrobi centrul liniilor turcești. Centrul turcesc pornește cu strigăte de Allah spre cavaleria grea bizantină, dar în ultimul moment, după ce au lansat o ploaie de săgeți asupra lor, se întorc simulând retragerea, atrăgându-i pe bizantini tot mai departe. Foloseau tactica lor favorită, de hărțuială, apropiindu-se, angajând lupta și retrăgându-se rapid, sau lansând salve de săgeți de la distanțe sigure, provocând pierderi. Toate atacurile bizantine lovesc în gol, turcii neprimind lupta, doar hărțuind corpurile de oaste bizantină. Flancurile imperiale s-au deplasat și ele, pentru a menține legătura cu centrul, expunându-se și ele atacurilor de hărțuială ale cavaleriei ușoare turce. Aceeași tactică de hărțuială, aplicată de călăreții stepelor, începând cu hunii și urmând cu mongolii, care punea în dificultate armatele europene, bazate mai mult pe infanterie și cavalerie grea.
Romanus îi urmărea pe turci prin câmpia largă, încercând să-i silească să primească lupta, dar aceștia evitau orice angajament mai serios, atrăgându-i pe bizantini tot mai departe, spre dealurile înconjurătoare. Atacurile lor de hărțuială provocau pierderi și scădeau tot mai mult moralul trupelor, mai ales că nu le puteau răspunde decât cu șarjele mercenarilor cumani și pecenegi, dar aceștia nu erau capabili de o lovitură puternică. Iar barajele de săgeți continuau să secere rândurile bizantinilor. Romanus a ajuns la tabăra turcă, acum pustie.
Dar soarele se grăbea spre apus, și Romanus a început să se teamă de o ambuscadă, fiind deja la mare distanță de tabăra proprie și zidurile protectoare ale Manzikertului. Începea să se teamă că turcii ar putea să-i jefuiască tabăra. De aceea a decis retragerea în ordine către tabără. O operațiune dificilă, ținând cont de distanța pe care se întindea armata bizantină și dificultățile de comunicare, mai ales cu mercenarii și recruții care nu prea înțelegeau manevrele bizantine. Cert este că Romanus ordonă oprirea și retragerea în ordine, semnalizând cu întoarcerea stindardelor imperiale. Frontul bizantin se îndindea pe o distanță de 8 – 10 km pe ambele laturi, iar în flancuri trupele erau angajate în luptă cu detașamentele de hărțuială turcești. Întoarcerea stindardelor a fost interpretată de către mercenari și recruți ca și o înfrângere a centrului împăratului, așa că panica s-a extins, mai ales la flancul drept bizantin, transformându-se într-o fugă generalizată, fără nicio ordine.
Arp Aslan nu-și putea crede ochilor la ce cadou primea din partea bizantinilor. Fără să piardă vremea, ordonă un atac general care izbește prin golurile lăsate de mercenarii panicați. Flancul drept bizantin se prăbușește, mercenarii fugind și aruncându-și armele doar pentru a fi măcelăriți de cavaleria turcă. Centrul și flancul stâng încearcă să se retragă în ordine, dar sunt izbiți puternic din flanc și spate, tăindu-li-se retragerea. Centrul a fost înconjurat și presat puternic, dar încă totul nu era pierdut. Romanus ordonă rezervei conduse de Andronicus Ducas să avanseze și să vină în ajutor. Dar acesta gândi că sosise clipa răzbunării, așa că împrăștie zvonul că împăratul ar fi fost învins, chiar ucis, și retrage rezerva și trupele din spate în tabără, fără să fie atacat de turci, lăsând centrul și pe împărat să fie anihilați.
Romanus a luptat eroic, înconjurat de garda varegă, prin ploaia de săgeți. Țintele predilecte ale turcilor erau caii, care odată doborâți făceau cavalerii greoi în armuri ținte ușoare, care nu se puteau apăra. Varegii au luptat cu sălbăticie, apărându-se cu scuturile mari și mânuind topoarele de luptă, dar în zadar. Calul împăratului a fost doborât, prinzându-l sub el. Un luptător mameluc l-a scos de acolo, capturând pentru prima oară un împărat bizantin în viață.
Andronicus Ducas se răzbunase, dar cu ce preț! Căștigase o satisfacție personală, dar bizantinii își pierd imperiul. Dar politica ambițiilor marilor familii nu se oprește aici. După capturarea lui Romanus Diogenes, pe tronul Bizanțului ajunge fiul mai mare al Eudochiei și al împăratului decedat Constantin al X-lea Ducas, sub numele de Mihail al VII-lea Ducas. În anul următor, Arp Aslan, generos și din calcul politic, îl eliberează pe Romanus Diogenes. Pe drumul de întoarcere spre Constantinopole este capturat de Andronicus Ducas și îi sunt scoși ochii la 27 iulie 1072, murind la scurtă vreme în urma unei infecții.
Conducerea imperiului sub Mihail al VII-lea se dovedește dezastruoasă. Împăratul se încojoară de lux, slăbind și mai mult armata și flota, incapabilă să facă față dușmanilor externi. În 1073, o nouă expediție împotriva selgiucizilor, condusă de viitorul împărat Alexios I Comenul se încheie cu un nou dezastru, însuși comandantul fiind capturat. În același an, Nestor, guvernatorul unor orașe de la Dunăre se revoltă și el, dar nu are forța de a asedia Constantinopole. După noul eșec împotriva selgiucizilor, conduși de fiul lui Arp Aslan, acesta fiind ucis la un an după victoria de la Manzikert în Persia, Malik Shah I, mercenarii din vestul țării se revoltă, conduși de Roussel de Ballieul, învingându-l și capturându-l pe Ioan Ducas, comandantul expediției împotriva lor. Fiul lui Ioan Ducas, Andronicus, este grav rănit și capturat și el. Andronicus este eliberat pentru a se putea trata la Constantinopole, dar moare bolnav în 1077. Acești mercenari îl susțin pe capturatul Ioan Ducas ca și contracandidat la tronul Constantinopolelului.
Mihail al VII-lea este nevoit să recunoască pierderea Anatoliei către turcii selgiucizi, ba mai mult să și-i facă aliați împotriva răsculaților. O armată bizantină condusă de Alexios împreună cu una selgiucidă condusă de Malik Shah înfrâng răsculații și-l capturează pe Ioan Ducas.
Dar imperiul era la pământ. Pierduse cam un sfert din teritoriu, finanțele erau la pământ, inflația atinsese cote astronomice, iar luptele interne și războaiele civile nu mai conteneau. În 1078, doi generali, Nicephorus Bryennes și Nicephorus Botaneiates, răscoală provinciile din Balcani și ce mai rămăsese din Anatolia și câștigaseră și sprijinul selgiucizilor, deveniți arbitri în disputele din cadrul imperiului. Răsculații ajung la Constantinopole și forțează abdicarea lui Mihail al VII-lea care se retrage la o mănăstire. Succesorul său a fost Nicephorus al III-lea Botaneiates, care moare în 1081, fiind urmat la tron de Alexios I Comenul.
După dezastrul de la Manzikert, Imperiul Bizantin nu și-a mai revenit niciodată. Haosul a continuat, teritorii vaste au fost pierdute, inclusiv Ierusalimul și orașele sfinte sunt ocupate de selgiucizi, fapt care va avea ca și consecință directă apariția cruciadelor. Cruciada I va cuceri Ierusalimul în 1089, apărând un nou concurent în regiune, Imperiul Latin al cruciaților. Cruciada a patra va cuceri Constantinopolele pentru aproape șaptezeci de ani, în anul 1204. Constantinopolele va mai supraviețui cu greutate, pierzând tot mai multe teritorii, până va fi cucerit de turcii otomani conduși de Mahomed al II-lea la 1453.
Malik Shah, fiul lui Arp Aslan, va domni peste Imperiul Selgiucid până la moartea sa, în 1092. Dar încă din timpul domniei sale se vedeau tendințele centrifuge, de fărâmițare. Din fericire pentru Imperiul Bizantin, la moartea sa, imperiul selgiucid se fragmentează între fratele și fii săi, nemaifiind o amenințare militară reală. Dar ascensiunea altui popor turcic, otomanii, va aduce din nou amenințarea islamică la porțile Constantinopolelui și ale Europei, amenințare care se va dovedi fatală.


Ca și concluzii, nu vreau să intru prea mult în comparații, dar mie mi se par cei ce încearcă să destabilizeze România în situația politică externă actuală la fel de iresponsabili, sau orbiți de temele electorale, ca și Andronicus Ducas. Iar rezultatul în mod sigur, va fi identic. Dumnezeu să aibă în pază România! 




PIERDUŢI ÎN PACIFIC: AVENTURA CELOR TREI PESCARI MEXICANI / NICU PÂRLOG


Acest articol apartine blogului Blog Enciclopedic 



Lucio Rendon, Salvador Ordonez şi Jesus Eduardo Vidana sunt trei pescari care au reuşit (fără să-şi propună asta, evident) să intre în manualele de supravieţuire şi în cazuistica naufragiaţilor pe mare. Aventura lor, care era să se termine tragic, i-a făcut celebri peste noapte, fiind subiectul a numeroase articole, talk-show-uri şi editoriale. Celebrul canal de televiziune Discovery Channel le-a dedicat un episod dintr-o serie despre supravieţuirea omului în situaţii extreme. Povestea lor este un exemplu a ceea ce pot face puterea voinţei şi a speranţei, chiar şi atunci când raţiunea spune că totul este pierdut şi inevitabilul este aproape.
Furaţi de Pacific
Aventura care i-a surprins pe neştiute pe cei trei s-a desfăşurat exclusiv într-o modestă barcă pescărească de doar 8 metri lungime. Acolo, în acel spaţiu strâmt şi incomod, cei trei oameni au trebuit să îndure condiţii dure de viaţă. Acolo, în pântecele bărcii din fibră de sticlă, cei trei şi-au petrecut fiecare zi din perioada în care au rătăcit pe mare, ca şi cum ar fi fost ultima din viaţa lor.
Pe data de 28 octombrie 2005, cinci pescari se îmbarcau din portul San Blas, situat pe coasta de vest a Mexicului. Oameni se pregăteau liniştiţi pentru ceea ce părea a fi încă o zi banală de pescuit. Ziua părea promiţătoare: sezonul uraganelor tocmai trecuse, cerul senin avea doar câţiva nori albi, iar apele Golfului Matachen erau calme şi liniştite. Cei cinci ieşiseră la pescuit de rechini, prăzi care le-ar fi adus un câştig mai substanţial. Conform veştilor care circulau repede între pescari, în apele din apropiere fuseseră observate populaţii de rechini, iar eroii noştri nu vroiau să rateze ocazia de a-şi rotunji veniturile modeste.
Precum nişte pescari experimentaţi, oamenii au ieşit în larg şi au pregătit momelile şi cârligele speciale pentru capturarea periculoşilor prădători ai oceanelor. După ce au observat cu bucurie numărul mare de rechini care invadase apele golfului, pescarii au lăsat momelile în apa mării şi s-au îndreptat spre ţărm, cu gândul de a se întoarce a doua zi pentru a recupera captura.
Dezastrul avea să vină, nebănuit de nimeni, odată cu zorii zilei următoare, când pescarii s-au întors la locul unde îşi lăsaseră momelile. Acestea dispăruseră fără urmă în abisul albastru de dedesubt, iar niciun rechin nu se mai vedea prin preajmă.

Greşeala capitală
Atunci, cei cinci au luat o decizie care s-a dovedit a fi cea mai mare greşeală a vieţii lor: au hotărât să caute în larg urmele momelilor, crezând că rechinii s-au încurcat în fire şi ar trebui să înoate cu greu prin apropiere. Astfel, timp de câteva ore, pescarii au brăzdat apele golfului în căutarea rechinilor şi a echipamentului lor special de pescuit. Fără să-şi dea seama, au consumat tot combustibilul din rezervor, iar barca lor nu era echipată suplimentar cu velatura care i-ar fi ajutat într-un astfel de moment, când aveau nevoie de o sursă secundară de energie pentru propulsie. În momentul în care motorul bărcii a rămas fără benzină, erau deja mult prea departe de ţărm sau de alte bărci care să-i fi putut repera şi salva. Cum niciun rău nu vine vreodată singur, curenţii marini şi-au schimbat direcţia şi au început să devină tot mai puternici, împingând barca înspre larg. Nu a durat mult până s-a înteţit şi vântul, iar combinaţia dintre curenţii marini şi vântul puternic a dus rapid barca în largul oceanului. În nici 15 minute de la izbucnirea vântului, cei cinci pescari nu au mai văzut ţărmul.
Pentru ei începea o lungă perioadă de chin. Cum ieşeau în fiecare dimineaţă pe mare, pentru a se întoarce pe înserat, barca lor nu era asigurată cu cantităţi mari de provizii şi apă. În acel moment, proviziile disponibile ajungeau abia pentru 4 zile, dar panica pe cale a se instala în sufletele pescarilor era provocată de lipsa apei de băut. Un om obişnuit poate rezista în mod normal fără hrană circa 2-3 săptămâni, în schimb 3 zile fără apă ucid orice om. După a treia zi de sete, raţiunea i-a părăsit şi au încercat să bea apă de mare, ceea ce i-a făcut să se simtă şi mai rău. Cu ultimele sclipiri de raţiune, pescarii în voia sorţii au încropit un plan care, dacă urma să funcţioneze, ar fi putut să le ofere apa cea dătătoare de viaţă.
Oamenii au tăiat capetele bidoanelor de plastic folosite iniţial la transportul benzinei şi au spălat bidoanele cu apă de mare pentru a înlătura orice urmă de combustibil. După care au început să se roage fierbinte pentru o ploaie care le-ar fi salvat viaţa. Oricum, altceva nu mai puteau face. Cum minunile există, şi se petrec uneori exact la momentul potrivit, în noaptea imediat următoare s-a stârnit o furtună în larg, iar ploaia a început să curgă generos din ceruri. Cele 4 bidoane mari erau pline, iar pescarii însetaţi au reuşit să strângă astfel o generoasă rezervă de aproximativ 200 litri de apă care le-a permis să supravieţuiască până la următoarele ploi. Odată potolită setea, foamea a început şi ea să-şi arate colţii. Conform spuselor lui Lucio Rendon: “Nu am simţit în viaţa mea o senzaţie de foame atât de puternică. Era cumplit, dincolo de imaginaţie; toată luna noiembrie, spre exemplu, am reuşit să mâncăm doar de două ori”.
Chinuiţi de foame, pescarii au petrecut momente de coşamar. Prima lor masă mai substanţială a avut loc în momentul în care au reuşit să prindă o ţestoasă marină. Reptila a fost ridicată în barcă, pescarii i-au tăiat capul şi primul lucru care l-au făcut a fost să-i bea tot sângele. Oamenii sufereau de malnutriţie şi avitaminoză avansată, iar sângele ţestoasei, cu substanţele nutritive şi mineralele din el, i-a salvat de o anemie fatală. Apoi, carnea ţestoasei a fost împărţită frăţeşte în 5 şi consumată crudă, în lipsa oricărei surse de foc.
Cu toate acestea, doi dintre pescari nu au putut rezista asprelor condiţii şi au decedat. Lucio Rendon, Salvador Ordonez şi Jesus Eduardo Vidana, supravieţuitorii, le-au aruncat trupurile peste bord. Conform propriilor declaraţii ulterioare salvării, cei trei au respins orice acuzaţie de canibalism şi au jurat că şi-au aruncat prietenii întregi în apa Oceanului Pacific. Până în momentul în care au fost salvaţi, cei trei supravieţuitori au declarat că au mâncat un număr de 103 ţestoase marine şi, după cele 3 zile de sete, au beneficiat de apă de ploaie din belşug.
“În afară de ţestoase, am mâncat câţiva pescăruşi, raţe şi peşti pe care am reuşit să-i prindem. Toate acestea le-am consumat crude, şi sper ca în viaţa mea să nu mai văd carne crudă. Am băut apă de ploaie, deoarece ploua aproape zilnic; în două rânduri a plouat atât de abundent, încât precipitaţiile erau să ne scufunde barca”, declară Jesus Vidana într-un interviu acordat canalului mexican Televista. Supravieţuitorii au fost mândri să arate lumii întregi cârligele artizanale de pescuit, realizate din cuie, cârlige care le-au salvat viaţa, aducându-le ţestoasele şi peştii necesari pentru hrană.



Dispăruţi în Mexic, salvaţi în Australia
Cu ajutorul apei sărate a mării, cei trei supravieţuitori au sărat surplusul de carne şi au încercat să-l usuce la vânt, dar procedeul nu le-a reuşit, văzându-se nevoiţi să renunţe la el şi să se întoarcă la dieta pe bază de carne crudă. Mai târziu, după ce au fost salvaţi, pescarii au aflat cu surprindere că supravieţuirea lor s-a datorat în mare măsură tocmai consumului de carne crudă. Acesta a fost şi motivul pentru care nu s-au îmbolnăvit de scorbut, o temută maladie provocată de deficitul grav de vitamina C. Cantităţile mari de carne de peşte şi ţestoasă consumată în stare crudă erau surse excelente de vitamina C.
Calvarul lor avea să ia sfârşit după aproximativ 9 luni (!) de derivă dureroasă pe apele Pacificului. Salvarea lor a avut loc în momentul în care cei trei îşi pierduseră orice speranţă. Totuşi, norocul avea să le zâmbească atunci când se aşteptau cel mai puţin.
Pe data de 9 august 2006, barca lor a fost identificată undeva în apele din zona coastelor de nord ale Australiei!
Ambarcaţiunea a fost reperată de radarul unui vas de pescuit aflat sub pavilion taiwanez. Erau salvaţi, după 9 luni de derivă prin Pacific! 9 luni în care barca lor a fost dusă de curenţi şi de vânturi pe o distanţă de peste 8.000 kilometri, din Mexic spre Australia, fiind descoperită la o distanţă de 321 kilometri de coastele marine ale Continentului de la Antipozi. Cei trei erau epuizaţi, subnutriţi, anemici, demoralizaţi, totuşi trăiau, erau perfect conştienţi şi puteau comunica fluent şi coerent.
Pe data de 25 august erau deja în Mexic, unde au urmat tratamente medicale specifice. Rudele, care-i crezuseră morţi de mult, erau acum fericite şi sigure că un miracol s-a întâmplat celor trei, pe care poate nu întâmplător îi chema Jesus, Salvador (salvator, mântuitor), şi Lucio (lumină). Adevărul îl cunosc cu siguranţă doar cei trei supravieţuitori demni de Cartea Recordurilor.




CUM SE DERULEAZĂ AFACERILE FAMILIEI FALCĂ PRIN FIRMELE PROPRII SAU SRL-URI INTERPUSE SI CUM SUNT “ADMINISTRATI” BANII DIN BUGETELE LOCALE


Acest articol apartine blogului Romanialeaks.org 

Vom incepe sa prezentam legaturile dintre familia Falca si multele afaceri derulate prin SC Pro Arhitectura, firma sotiei primarului Falca, Ela, dar si parteneriatele de succes incheiate intre diferite srl-uri de buzunar (fara angajati, cu capital minim de 200 lei, datorii imense de zeci de milioane de lei, unic obiect de activitate “Cumpararea si vanzarea de bunuri imobiliare proprii“, asociati “cetatean austriac“) si: dezvoltarea de noi zone industriale, aprobari de PUZ-uri, incasari de despagubiri din exproprieri, treceri de terenuri din domeniu privat in domeniul public iar nu in ultimul rand cum se poate angaja un credit de 20 milioane europentru un proiect de care nu a auzit nimeni.
Administratia Falca din Arad si disparitia a 88 mil. lei
In “Bugetul local 2012 al Mun. Arad” la pagina 130, Anexa 1T8, se face referire la un credit de angajament in valoare de 88 000 000 lei (20 mil. euro) pentru realizarea de “Instalatii fotovoltaice pentru producerea energiei verzi“!
Sa fie acest proiect rezultatul unui studiu de fezabilitate aprobat prin H O T Ă R Â R E A nr.306 – Centrală electrică fotovoltaică de 3,5 MWe ?
Unde,
Valoarea totală a investiţie : 90.864,093 mii lei (21.634.308 Euro), din care cheltuieli pentru proiectare si asistenta tehnica: 3.528.014 lei (840.003 Euro).
Durata de realizare a investiţiei (luni) : 24 luni.
Finanţarea investiţiei se asigură în conformitate cu legislaţia în vigoare şi constau din fonduri proprii, fonduri de la bugetul de stat/buget local, fonduri externe nerambursabile şi alte surse legal constituite.
Valoarea este confidenţială şi se va actualiza potrivit evoluţiei ulterioare a preţurilor în conformitate cu indicii comunicaţi de Comisia Naţională de Statistică.
Sau, este vorba despre un intreg:
Mecanism de tip mafiot unde afacerile si coruptia institutionalizata sunt cheia “Succesurilor” familiei edilului de Arad, Ghita Falca?
Dar sa revenim putin,
Afacerile sotiei primarului de Arad, Ela Falca
In 2005 sotia primarului, Ela Falca, deschide un salon de infrumusetare prin societatea GUINOT CENTER SRL (unde este asociat 50%). Aceasta societate comerciala, avand obiect de activitate: Coafura si alte activitati de infrumusetare , conform bilanturilor contabile din: 2005 2006 2007 2008 2009 2010 a generat an de an pierderi pana la finele anului 2010 de277 436 lei (63 800 euro), cumuland o datorie totala de 384 516 lei (88 400 euro).
Tot in anul 2005 se constituie si societatea Pro Arhitectura (asociat unic – Ela Falca). Obiectul de activitate: Activitati de arhitectura si inginerie …
Bilanturile contabile SC PRO ARHITECTURA: 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Ce este interesant la aceasta societate de proiectare?
Cu doar un angajat in 2005, 2 angajati in 2006, 6 angajati in 2009 si 8 angajati in 2010, a generat o cifra de afaceri (doar din servicii de proiectare si arhitectura) de 12 497 799 lei (2 873 100 euro) si un profit total de 4 173 120 lei (960 000 euro).
Lista proiecte:
Proiectul unui “Centru de energii neconventionale” si bugetarea unui angajament de credit pentru “Instalatii fotovoltaice pentru producerea energiei verzi”, egal “Happy Family FALCA”?
In 27.01.2011 prin Hotararea nr. 25 din 27.01.2011 a CLM si HOTARAREA 44 din 28.02.2011 se aproba prin extinderea Zonei Industriale de Nord – Arad un PUZ: Planului Urbanistic Zonal „Centru pentru energii neconvenţionale”, Arad DJ 1569/3( Centura nord) şi DJ 709B, beneficiari SC Tempo Invest SCS şi SC Monte Imobiliare SRL, proiect nr.217/2010, elaborat de SC Pro Arhitectura SRL.
Acum sa vedem cine sunt cei doi beneficiari ai acestui proiect elaborat de societatea sotiei primarului Falca, Pro Arhitectura.
Ambele societati comerciale nu au nici un angajat, dar au datorii de zeci de milioane de lei, capitaluri de milioane in minus si poate cel mai important aceeasi persoana ca si administrator si asociat (Steininger Dietmar – cetatean austriac). Surprinzator sau NU, au achizitionat terenuri in zona de nord a orasului, chiar pe locul in care se construieste actuala pasarela peste calea ferata din centura de nord, primind si despagubiri din exproprierile de terenuri, conform HOTARARII Guvernului Romaniei .
Totodata conform PUZ-lui aprobat (la pag. 18 Pct. 3.8.2.Circulatia terenurilor, Primaria Arad se obliga sa treaca in domeniul public o suprafata de 4 000 metri patrati de teren aflat in proprietatea privata a celor doua societati.
Descriere societati:
SC Monte Imobiliare SRL
Infiintata in anul 2007, unic obiect de activitate: Agentii imobiliare.
Asociati:
- Steininger Dietmar Michael – 10%
- Prima Business Consulting & Beteiligungs Gmbh, reprezentata de Coica Cristian – 90%
Monitorul Oficial 01.07.2008, pag. 12:


Date Financiare
Bilant Contabil: 2007 2008 2009 2010
Datorii cumulate: 15 155 448 lei
SC Tempo Invest SCS
Infiintata in 2008, unic obiect de activitate: Cumpararea si vanzarea de bunuri imobiliare proprii.
Asociati:
- Steininger Dietmar Michael – 50%

- SC Monte Imobiliare SRL – 50%
Monitorul Oficial 10.02.2009, pag. 8
Date Financiare
Bilant Contabil: 2008 2009 2010
Datorii cumulate: 11 941 366 lei
Epilog
Cum aceste societati (avand acelasi asociat – cetatean austriac) au ajuns sa cumpere terenuri in zona industriala, sa gaseasca ca si arhitect pe sotia primarului, sa devina beneficiarii unui PUZ aprobat pentru “Centru energii neconventionale” (obiectul lor de activitate fiind doar IMOBILIARE), OARE CUM?
Apropo, cat a costat proiectul realizat de catre arhitectul Ela Falca?
Dar pana la urma de ce s-a bugetat pe 2012 un credit de angajament de 88 000 000 lei pentru “Instalatii fotovoltaice pentru producerea energiei verzi” ?

LA TÎRG CU CALUL MORT


Acest articol apartine blogului Mario Balint 
România seamănă cu un cal mort adus la un concurs de viteză! Faptul că noi turbulenţe ar putea apărea pe pieţele financiare, iar România să re-intre în recesiune după un “tratament” agresiv cu citostaticele FMI, a devenit acceptat de mai toată lumea. Cu toate astea, politicienii PDL se aprind în discuţii privind progresele economice pe care le face România şi negociază cu FMI un moment cît mai propice electoral de a mări salariile bugetarilor şi a creşte pensiile. Premierul Ungureanu dă ieri dovada de independenţă naţională şi alocă 170 de milioane de euro pentru primarii PDL! Actuala criză economică în care ne aflăm reprezintă, pentru România doar o prelungire exagerată a crizei perpetue în care se află din 1989 încoace. Dincolo de cosmeticele aruncate peste cifrele statistice, economia României arată ca după un război! Criza economică din 1929-1933 a dus la scăderea producţiei economice mondiale cu 25%. În România, producţia economică a scăzut sub 50% după 1989, cu toate acestea nici o analiză nu o numeşte CATASTROFICĂ! România a abandonat economia în uraganul pieţelor internaţionale liberale care, aşa cum spune Buzan: “… încearcă să recreeze acel coşmar al subordonării totale a valorilor sociale de către valorile pieţei”! Şi, cel puţin în România, a reuşit deplin! Avem de-a face cu UN CAZ UNIC ÎN ISTORIE, cînd, din punctul de vedere al analizei de securitate, O ÎNTREAGĂ CLASĂ POLITICĂ SE ÎNTOARCE ÎMPOTRIVA PROPRIEI SALE ECONOMII! Exact invers faţă de ceea ce ar fi trebuit să facă! Societăţile în care proiectul modernizării a eşuat devin surse de riscuri la nivel regional.

Dilentantismul şi impostura au invadat întreaga viaţă publică, de la Deconcentrate, la Parlament, Preşedinţie, instituţii de forţă. Din fericire, cunoscînd destul de mulţi români patrioţi, ştiu că marile acte de subminare economică a resurselor de subzistenţă a naţiunii sînt cuantificate şi documentate. Din nefericire, DECIDENTUL POLITIC este DUŞMANUL NAŢIUNII! Numai caracteristicile transpartinice şi transnaţionale ale vinovaţiilor fac ca dosarele să fie blocate. “O mînă spală pe alta şi amîndouă obrazul”, mi-a spus cîndva, dezamăgitor de sincer, un lider marcant al PNŢCD! Această situaţie absolut incredibilă, îmi aminteşte de umorul afgan, ceva asemănător povestirilor cu Nastratin Hogea, mai cunoscute pe la noi, şi de plimbarea lui Nassredin (!) cu calul mort! Dacă România este CALUL MORT, avem cîteva sfaturi utile de a ieşi cu el la plimbare: – CUMPĂRĂ UN BICI MAI PUTERNIC – dacă nici criza, nici imbecilitatea, nici corupţia, nici FMI, nici Băsescu nu seamănă cu “biciul lui Dumnezeu”, e clar că românii au nevoie de un par pe spinare; – SCHIMBAREA JOKEULUI – asta e mai greu, că nu se lasă nici împuşcat, iar explicaţia sondajelor favorabile sună cam aşa: “nu a făcut el nimic bine, dar măcar a întors totul cu curul în sus, de nu le mai pune nici dracu la loc!”; – SCĂDEREA STANDARDULUI – şi aşteptărilor, astfel încît să poată include şi caii morţi; – RECLASIFICAREA CALULUI – de la mort la “viu-depreciat”, care sună mai bine electoral (ascultaţi-l pe Boc şi veţi înţelege esenţa!); – ANGAJAREA UNUI CONSULTATNT EXTERN – care să ne spună cum se plimbă mai bine un cal mort, ceea ce şi face FMI-stul cu pantofii găuriţi; – POMPAREA DE FONDURI PENTRU FORMARE PROFESIONALĂ – cu scopul de a creşte performanţele profesionale ale calului mort, ceva de genul “reformei” educaţiei, sau a programelor de reconversie profesională care au crescut şomajul; – sau, în ultimul rînd – SCHIMBAŢI NUMELE CALULUI MORT şi păstraţi-l de echitaţie – adică un fel de regionalizare care schimbă doar denumiri şi interese, dar nu şi oameni sau concepte!

Amuzante aceste sfaturi afgane pentru România, dar războiul împotriva ţării, purtat de 20 de ani, este o ameninţare perpetuă ce nu poate fi contracarat din cauza unor mari vulnerabilităţi induse sistemului politic, economic şi social de: – guvernarea bazată pe minciună, corupţie şi trădare; – promovarea sistematică a incompetenţei la nivel instituţional; – absenţa unei clase politice responsabile şi imună la tentanţiile asociate puterii; – lipsa clasei economice autohtone cu conştiinţă naţională; – lipsa orizonturilor strategice în relaţiile internaţionale şi incompetenţa în gestionarea relaţiilor cu vecinii, fără excepţie, foşti ori actuali revizionişti; – înstrăinarea în condiţii mai mult decît dubioase a resurselor strategice vitale pentru prezervarea existenţei, independenţei şi suveranităţii naţionale; – nevalorificarea extraordinarelor resurse ale solului şi subsolului ţării. Prima urgenţă ar fi ca în România să nu rămînă parcelă de teren agricol care să nu producă!

Din păcate, ca în bancul acela cu calul fără dinţi adus la tîrg pentru a fi făcut de ruşine, România este, astăzi, o mîrţoagă cu un picior în groapă, scoasă la plimbare în Centru, în dangăt de clopote de la nenumăratele biserici îngrămădite în loc de ateliere de potcovit. O mărţoagă proastă şi fudulă, incapabilă să gîndească în viitor. Dacă acum, îmbătată de sondajele roz-bombon se mai simte în putere, peste cîţiva ani, nu va mai fi decît o epavă scofîlcită, arsă şi trecută, incapabilă să mai impresioneze pe cineva. Să bem o bere pentru asta!

Sursa: MERKAVA

CUM SI DE CE A FOST DECONECTAT ADN-UL NOSTRU ?


Acest articol apartine blogului Biblioteca Secreta 
Inchipuiti-va ca v-ati trezi intr-o dimineata si ca ati realiza ca aveti capacitati supraomenesti in stare latenta care asteaptau sa fie descoperite. Ca odata ce v-ati activat aceste capacitati, ati putea obtine tot ce ati dorit in viata, ati putea trai o viata fara momente dramatice, ati putea avea corpul ideal din punct de vedere fizic, ati deveni imuni in fata oricarei boli si ati putea inversa procesul de imbatranire.

Imaginati-va cum ar fi daca ati realiza ca v-ati putea schimba de fapt amprenta vietii, ADN-ul, care sa va permita marirea potentialului creativ, sa puteti accesa subconstientul devenind intuitiv, clarvazator si sa descoperiti instantaneu scopul vietii dumneavoastra. Exista acum o metoda care va va permite sa faceti toate aceste lucruri si chiar mai mult de atat, proces numit Activarea ADN.

Ce inseamna de fapt Activarea ADN?
Majoritatea stiu ca ADN reprezinta o “amprenta a vietii” care se afla in fiecare celula din corp. In plus la fiecare helix dublu cu 2 catene ale ADN din cromozom, mai sunt adaugate 10 catene eterice de ADN pentru fiecare om, care au fost dezactivate si in stare latenta inca de la inceputul istoriei. Fiecare catena adaugata are capacitatea de a permite persoanei sa aiba realizari mai mari. Oamenii de stiinta au admis faptul ca in momentul de fata folosim doar 3% din ADN-ul cu 2 catene pe care il avem.
Astfel, traim intr-o societate in care oamenii sunt bolnavi, nefericiti, stresati, provoaca razboaie, se indeparteaza de sentimentul iubirii si au interupt legatura cu universul. Cei mai multi trebuie sa mediteze timp indelungat pentru a putea trai experienta mistica – atat de grava este ruptura in momentul de fata.

Imaginati-va ca activati 100% ADN-ul cu 2 catene si inca 10 catene suplimentare. Veti ajunge sa folositi 10% din creierul dumneavoastra, devenind o fiinta cu multiple capacitati psihice, telepatice si cu putere de manifestare dincolo de imaginatie. In plus, veti opri procesul de imbatranire si veti arata si va veti simti mai tineri. Aceasta este amprenta divina initiala, ceea ce omul ERA inainte. S-a scris referitor la faptul ca Iisus a avut 12 catene din ADN activate.

Portiuni din lantul ADN pe care stiinta l-a identificat ca fiind “helix dublu” reprezinta doar portiunile de suprafata din componentele chimice, elementale si electrice ale catenelor ADN active. Totusi, stiinta trebuie sa identifice spectrul multidimensional al comportarii ADN si sa fie constienta de faptul ca in structurile ADN detectabile exista nivele de structura si functie care coordoneaza functionarea intregii amprente genetice care in momentul de fata nu sunt depistabile prin metoda stiintifica moderna.

Amprenta umana de ADN se va infatisa intotdeauna analizei din exterior ca fiind o configuratie cu helix dublu alcatuita din 2 catene. Dar ceea ce scapa intelegerii este faptul ca in interiorul helixului dublu exista si se vor mai dezvolta treptat catene suplimentare cu helix dublu care se unesc si vor adauga codul lor de functionare in structura amprentei ADN active. Pe masura ce stiinta inainteaza in intelegerea spectrului multidimensional, intelegerea structurii arborelui si a functiei ADN se vor dezvolta treptat.

Daca studiati istoria veche a omenirii, veti vedea cum predecesorii nu erau “primitivi” asa cum v-ar face sa credeti anumiti istorici si anumite guverne. De fapt, ei erau mult mai avansati decat noi in ziua de azi. Acestia comunicau telepatic si erau de fapt zei. Deci, dupa cum banuiti, ar fi destul de greu sa controlati o astfel de persoana…

La un moment dat, de-a lungul istoriei, cateva fiinte care s-au autodenumit “zei” nu si-au putut invinge natura umana, prin urmare au decis sa faca o manipulare genetica care a dus la separarea creierului. Acest lucru a insemnat separarea partii analitice din ratiunea persoanei de cea intuitiva si emotionala, iar problemele legate de aceasta intamplare pot fi inca observate si in zilele noastre.

Apoi au deconectat 10 din 12 catene ale ADN, dar le-au lasat acolo. Unele din acestea o reprezinta substanta ADN pe care stiinta o numeste ADN-ul “blocat”, acel ADN care se afla acolo in celule dumneavoastra, celalalt este ADN-ul eteric care exista in vibratii mai inalte, armonioase pe care nu le puteti vedea cu ochiul liber. Imediat ce acele 10 catene eterice de ADN au fost deconectate, oamenii care urmau sa se nasca dupa acest moment descifrau cu greu gandurile. Apoi, aceste fiinte care s-au autonumit zei au introdus limbajul.

Prin urmare, cele 10 catene ale ADN au fost deconectate, iar implanturile au fost puse in corpurile eterice pentru a le impiedica sa se contopeasca din nou. Catenele au fost de asemenea deconectate de la sistemul endocrin din corpul fizic, ceea ce impiedica crearea unei substante chimice care activeaza glanda pituitara, pineala si hipotalamusul. Astfel, aceste glande s-au micsorat din cauza neintrebuintarii lor, iar oamenii de stiinta nu isi dau seama la ce pot fi folosite

Cea mai mare parte a omenirii a fost lasata cu capacitatea de a activa glandele si 10 catene ale ADN, dar doar daca ei s-ar ocupa de acest lucru si daca ar sti cum sa o faca. Si asta este ceea ce face Perfectiunea ADN – reactiveaza aceste catene de ADN, astfel incat persoana respectiva sa isi poata da seama de adevaratul potential genetic si de amprenta originala. Iar activarea ADN-ului va va permite de asemenea sa va intrebuintati in cele din urma creierul in proportie de 100%. Istoria umanitatii este interesanta si va incurajez sa experimentati aceste cunostinte prin cercetarea dumneavoastra plina de sarg. Rasa noastra nu a fost afectata doar de falsificarea genetica si de experimentare, dar a fost aproape in totalitate exterminata datorita distorsiunilor din reteaua planetara.


Pamantul este si el un organism viu si capteaza energie de la Sursa la fel ca orice organism viu sau ca orice structura planetara. Noi, in calitate de fiinte care traim pe Pamant, nu putem decat sa captam in corpurile noastre vibratiile pe care le atrage Pamantul de la Sursa. Daca retelele Pamantului sunt deteriorate, atunci fiecare forma de viata de pe Pamant va avea un sablon ADN deteriorat. Distorsiunile retelei planetare din anul 3470 IH in Masacrul din Babel a cauzat mutatii in sablonul uman ADN, ceea ce a dus la scurtarea perioadei de viata a omului, a blocat perceptia senzoriala superioara, a provocat pierderea memoriei rasei si a amestecat tiparele originale ale limbii care sunt formate pe corespondenta literelor de foc ale ADN. Rasa noastra a suferit de amnezie, a murit tanara si se afla in continuu conflict babilonic inca de atunci. Acest eveniment istoric a fost notat in istorie ca povestea biblica “Turnul Babel”

Se rescriu cartile de istorie. Focul, descoperit cu 300.000 de ani mai devreme


Descoperirea facuta de antropologi intr-o pestera din Africa de Sud schimba un amanunt important din evolutia speciei umane. Unul din momentele cheie din istoria noastra a avut loc cu peste 300.000 de ani mai devreme decat se stia.
Pestera Wonderwerk, de la marginea desertului Kalahari, din Africa de Sud, este o adevarata mina de aur pentru antropologi.
Ei au gasit aici urme de cenusa, oase de animale si unelte vechi depeste un million de ani, care erau folosite de Homo Erectus. Asta inseamna ca oamenii primitivi descoperisera focul cu 300.000 de ani mai devreme decat se credea pana acum, scrie Daily Mail.
Descoperirea, realizata de echipe de cercetatori la Universitatea din Toronto si de la Universitatea din Ierusalim scoate la iveala cele mai vechi urme ale civilizatiei umane: folosirea focului si prepararea mancarii.
"Folosirea focului a fost un punct de cotitura in evolutia speciei umane. Se stie deja importanta consumarii mancarii gatite, dar focul a influentat si alte aspecte ale vietii. Socializarea in jurul focului a fost probabil esentiala in evolutia noastra ca oameni", spune antropologul Michael Chazan, de la Universitatea din Toronto.
Pana acum, cea mai veche dovada a folosirii focului de catre omul primitiv data din Paleoliticul Inferior, in urma cu 790.000 de ani. In situl Gesher Benot Ya'aqov din Israel antropologii au gasit urme de lemn ars si seminte.
Sursa:De Daily Mail / About Archaeology | stirileprotv.ro

CLUBUL NEMURITORILOR – CUM ATINGEM VIATA FARA DE MOARTE?


Acest articol apartine blogului Piatza.Net - 13 Noiembrie, 2011 - 82 accesari


Tinerete fara batranete si viata fara de moarte

La inceput a fost un basm frumos, pe care nu doar un singur popor il are in patrimoniul traditiilor sale culturale. In varianta sa romaneasca se numeste Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Ca orice basm, el vorbeste mai degraba despre visari decat despre realitati. Despre dorinte ascunse, provenite din neimpliniri, despre limite ale vietii pe care omul si le-ar fi vrut dintotdeauna extinse dincolo de “obisnuit”. Despre iluzii si figurari mentale ale imposibilului ca posibil. Prezenta motivului in creatia populara nu face decat sa-i ateste stravechimea.

In ciuda caracterului sau utopic, nemurirea este o obsesie a speciei umane. Si nu doar la modul fictiunilor literare. Alchimistii, care erau, in felul lor, savantii unei epoci prestiintifice, au inclus-o in cautarile si experientele proprii, alaturi de piatra filosofala. In forme mai “decente” si mai rationale, ideea a patruns intrucatva si in medicina moderna, unde geriatria lupta tot cu limitele vietii, straduindu-se sa le impinga in timp pana la ultimele resurse biologice ale omului.


Speranta de viata – o chestiune discutabila

Cand vorbim despre aceste resurse, un termen uzual precum “speranta de viata” nu ne este de folos cata vreme il definim conform unei medii, pentru un grup social sau o epoca. Limitele se testeaza in individ, nu in grupuri, si intotdeauna au existat persoane ajunse la varste exemplare indiferent de durata medie de viata din epoca lor. Este ceea ce se intampla si astazi, cand centenarii devin obiect de curiozitate publica, iar secretul longevitatii lor este cautat ca un mesaj ravnit de toata lumea.

Pana nu demult, se admitea ca omul ar putea sa traiasca 130-140 de ani; ca motorul sau biologic i-ar permite sa functioneze pe o durata reprezentand, asadar, dublul celei pe care o stapaneste acum. E adevarat: omul si-ar atinge aceasta limita maxima de viata in conditii mai degraba de laborator decat in cele de stres si chiar de mizerie in care se traieste azi cam peste tot.


Viata agitata, nesiguranta, tensiunea nervoasa acumulata din conflicte de tot felul, hrana de proasta calitate, aerul poluat si apa contaminata chimic ori bacteriologic, excesele legate de alcool si tutun, ignorarea unui regim corect de refacere fizica si psihica, toate acestea prejudiciaza in mod sistematic organismul, iar prin cumulare devin o piedica majora in atingerea varstei la care omul ar putea spera sa ajunga prin resursele sale genetice.

Traim intr-un mediu parca facut anume sa ne scurteze viata; in plus, exista nenumarate dovezi ca ne si complacem in el. Schimbarea mediului si restructurarea propriilor obisnuinte presupun, bineinteles, preocupare continua si efort, dar ele reprezinta conditii esentiale pentru lansarea intr-o cursa lunga, in varianta optima a destinului individual.

Cursa aceasta, afirma gerontologii, e la indemana oricui. Ramane de vazut cine are dorinta, vointa si puterea de a se antrena in ea, iesind din comoditati tentante si transformandu-si slabiciunile proprii in virtuti. Prin tratamente de specialitate, medicina contribuie si ea, decisiv, la atingerea obiectivului amintit.

Cine sunt imortalistii?

Daca pana nu demult gerontologia, ramura a stiintelor medicale dedicata studiului imbatranirii, putea fi privita ca un domeniu de avangarda, astazi ea a ajuns, in mod surprinzator, sa fie considerata mult prea prudenta si conservatoare.

Viata omului nu are o limita maxima, afirma curentul imortalist, care isi face tot mai simtita prezenta in zona fierbinte a cercetarilor stiintifice de astazi. Deschizatori de noi perspective asupra biologiei senescentei, inventatori cu brevete acceptate in domeniul unor ramuri aproape exotice ale tehnologiei, precum inteligenta artificiala si nanorobotica, savantii acestia refuza sa priveasca procesul imbatranirii ca pe un aspect implacabil al existentei, asumandu-si delicata misiune de a redesena tabloul genetic si, implicit, viitorul speciei noastre.


E ceva de-a dreptul ametitor in teoriile lor: omul poate trai oricat, organismul sau poate intra de nenumarate ori in “reparatii capitale”, in asa fel incat tineretea fara batranete si viata fara de moarte sa-i fie asigurata chiar fara multele si drasticele restrictii pretinse de adeptii caii naturale de prelungire a existentei umane. Omul va trai din ce in ce mai mult intr-o avantajoasa, profitabila si chiar fericita simbioza cu tehnologiile de varf ale prezentului si viitorului.

Asemenea fraze seducatoare si, totodata, pline de promisiuni par preluate din repertoriul alchimistilor de odinioara. Nici nu le-am trata altfel, daca autorii lor n-ar fi, totusi, niste distinse personalitati ale cercetarii contemporane, inventatori eminenti, cu merite recunoscute de juriile unor importante premii rezervate stiintelor si tehnologiilor actuale, oameni ale caror cariere stralucite se pun garantie pentru ideile si cuvintele lor.

Ray Kurzweil, de pilda, si-a vazut recunoscuta calitatea de inventator prin diploma de onoare acordata de Oficiul de Patente al Statelor Unite in anul 2002, prin Premiul Lemelson-MIT (in valoare de 500.000 USD), prin Medalia Nationala pentru Tehnologie, pe care insusi Bill Clinton, pe atunci presedinte al SUA, i-a inmanat-o in 1999, in cadrul unei ceremonii de la Casa Alba. Este doctor honoris causa in cadrul a 12 universitati, iar lista recunoasterii sale internationale ar putea sa continue. Inventiile sale cele mai spectaculoase sunt un dispozitiv care recunoaste textul scris si il sonorizeaza pentru orbi, un sintetizator de sunete capabil sa recreeze instrumentele orchestrale, precum si diverse alte produse tehnice din categoria inteligentei artificiale. A scris o serie de carti cu titluri sugestive pentru asemenea preocupari insolite: Era Masinilor Inteligente, Cand computerele depasesc inteligenta umana, In preajma singularitatii: cand omul transcende biologia, iar impreuna cu Terry Grosmann a publicat incitantul volum Calatorie fantastica: traieste destul incat sa traiesti vesnic. Nu este doar un teoretician, un rafinat al ideilor extravagante, ci si un practician redutabil, numeroasele sale companii ocupandu-se de exploatarea cu succes comercial a inventiilor proprii, toate menite sa sublinieze impactul tehnologiilor asupra societatii.