duminică, 16 decembrie 2012

Paradisul pe Pământ: câţi oameni sunt necesari?

De câţi oameni este nevoie pentru a transforma planeta Pământ într-un Paradis?Şi tu poţi transforma lumea! Cum? În înregistrarea video de mai jos, omul de ştiinţă Gregg Braden explică modul de funcţionare al Legii Atracţiei şi vorbeşte despre existenţa unui câmp care ne înconjoară, a unei conştiinţe colective, la care participăm cu toţii. Această conştiinţă colectivă creează realitatea noastră cotidiană. Noi putem influenţa această conştiinţă prin intermediul propriului nostru ADN, folosind puterea gândurilor şi a inimii noastre.

Putem utiliza această lege atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv, pentru a transforma lumea înconjurătoare. Există chiar şi o formula pentru a determina de câţi participanţi este nevoie pentru a manifesta un anumit efect (de exemplu calmul şi armonia), într-un grup mare de oameni, aspect dovedit în mod ştiinţific, prin experimente. Aşa cum veţi vedea mai jos pentru a transforma întreaga umanitate este nevoie de acţiunea la unison a doar circa 8000 de participanţi.

Puterea de a vizualiza este un dar oferit de Dumnezeu omenirii, pentru ca aceasta să îşi ia soarta în propriile mâini şi pentru a nu rămâne neputincioasă în faţa evenimentelor tulburi pe care le trăieşte. Haideţi să acceptăm acest dar cu recunoştinţă şi să îl folosim cum se cuvine!

Imaginile cu Gregg Braden sunt luate din înregistrarea sa video, "The Science of Miracles".


"Din anul 1887 şi până la începutul anilor 1990, întreaga ştiinţă occidentală s-a bazat pe principiul conform căruia ceea ce se petrece într-un anumit loc nu afectează absolut deloc ceea ce se petrece într-o altă locaţie. Noi ştim astăzi că acest lucru este complet fals. Aş dori să împărtăşesc cu voi trei experimente ce zguduie temelia fizicii vestice.

Primul dintre acestea a fost condus de fizicianul rus, Vladimir Poponin, la începutul anilor 1990. El a venit în Statele Unite pentru a încheia o serie de experimente. Poponin a dorit sa investigheze legătura dintre ADN-ul uman şi materia din care lumea noastră este formată, adică micile particule de energie pe care noi le numim fotoni, mici particule de lumina, dacă doriţi să vă raportaţi la ele în acest mod. Experimentul a constat în a lua un tub, un tub de sticla din care s-a scos tot aerul, obţinându-se ceea ce noi numim astăzi vid, ceea ce implica să nu mai avem nimic altceva în acest tub. Totuşi, azi ştim că ceva a mai rămas: sunt aceste mici particule de lumina.

Poponin a măsurat particulele pentru a vedea cum sunt ele distribuite. Zboară peste tot în spaţiul disponibil din interiorul tubului, au rămas depozitate în partea de jos a tubului sau ce s-a întâmplat mai exact cu ele? Rezultatul acestei părţi a experimentului nu a fost o surpriza. Asta pentru că micile particule de lumina, fotonii, se aflau într-o dispunere cu totul aleatoare. Şi acesta era rezultatul pe care cercetătorii îl aşteptau. Următoarea parte a experimentului devine foarte, foarte interesantă, deoarece ei au plasat ADN uman în interiorul acestui tub. Atunci când au măsurat fotonii, au descoperit că ADN-ul uman i-a determinat pe aceştia să se aranjeze cumva specific. ADN-ul avea un efect direct asupra materiei din care este compusă lumea noastră!

Acelaşi lucru l-au susţinut dintotdeauna şi tradiţiile spirituale străvechi. Mai exact, că ceva din noi înşine are un efect asupra lumii din jurul nostru. (vezi proverbul românesc: “Omul sfinţeşte locul”, n.t.)

Cel de-al doilea experiment este unul fascinant. E un experiment militar. Cercetătorii au luat ADN uman, mostre de ţesut din gura unui donator voluntar şi au plasat acest ADN într-un dispozitiv care putea măsura efectele acestuia în interiorul unei camere dintr-o clădire, în timp ce donatorul de la care provenea ADN-ul se afla intr-o alta camera a aceleiaşi clădiri.

Ei au supus voluntarul la ceea ce ei numeau stimulare emoţionala, menită să provoace răspunsuri emoţionale autentice, de bucurie ori de tristeţe, de supărare ori de furie, într-o anumita parte a clădirii. Şi au măsurat ADN-ul pentru a observa dacă acesta ar fi afectat de emoţiile donatorului. Dar de ce ar face astfel? În prezent, în fizica occidentală nimic nu sugerează că ADN-ul separat este încă în conexiune cu donatorul, pe de o parte. 

Pe de altă parte, ei au realizat aceste experimente şi au găsit exact opusul, adică faptul că donatorul avea creşterile şi scăderile sale emoţionale în una dintre camere, ADN-ul avea creşterile şi scăderile sale emoţionale într-o altă camera şi totul se întâmpla în acelaşi timp. Experimentul a fost repetat cu donatorul aflat la o distanţă de 600 de km de probă iar rezultatele au fost identice.

Cel de-al treilea experiment a fost realizat din nou în anii 1990 de către Institute of HeartMath, o organizaţie pioniera în cercetare, localizată în nordul Californiei, care aprofundează ideea că inima umană ar fi mai mult decât o simpla pompă care ajută sângele să circule prin corpurile noastre. Cu toate că inimile noastre realizează exact acest lucru, acesta ar putea fi cel mai neînsemnat aspect al activităţii lor. Cercetătorii acestui institut au descoperit că inimile noastre au cel mai puternic câmp magnetic înregistrat la nivelul organelor interne, iar câmpul electromagnetic produs de inimile noastre are un efect ce se extinde cu mult în afara trupurilor noastre.

Ei au conceput un experiment pentru a testa cât mai exact această teorie. Nu este nici o surpriză că au luat o mostra de ADN uman şi l-au izolat, cerând anumitor persoane, care erau antrenate, să emită la comandă ceea ce este cunoscut sub numele de ”emoţii umane coerente”, emoţii foarte clare, de iubire, de apreciere, de compasiune, de supărare, de furie si de ura, să aibă aceste emoţii atunci când li se va cere. Şi pe măsură ce persoanele care erau antrenate emiteau emoţii, a fost măsurat modul în care ADN-ul a răspuns. Au ajuns la următorul rezultat: au descoperit că în prezenţa sentimentelor de apreciere, de iubire, de compasiune, de iertare, ADN-ul a devenit extraordinar de relaxat.

Exact opusul este şi el adevărat. În prezenta sentimentelor de supărare, de furie, de ură, de gelozie, ADN-ul era strâns precum un mic nod.

Fiecare dintre aceste trei experimente au fost interesante în felul lor.

Cu toate astea, atunci când sunt analizate împreuna, ele devin mai mult decât interesante, mai mult decât nişte experimente izolate, încep sa spună o poveste. Şi povestea sună cam aşa: primul experiment, cel al lui Vladimir Poponin, susţinea că ADN-ul din trupurile noastre are un efect direct asupra mediului nostru, asupra materiei fizice din care lumea noastră este formată, asupra materiei fizice din care lumea noastră este realizată, asupra nivelului energetic.

Cel de-al treilea experiment arată că emoţiile umane au abilitatea de a schimba structura ADN-ului, care la rândul său are un efect asupra mediului în care ne aflăm. Iar experimentul dintre cele două, cel care a fost condus de către armata Statelor Unite, demonstrează că, fie că te afli în aceeaşi clădire sau la 400 de mile (aproximativ 600 de km) depărtare, efectul rămâne acelaşi. Noi nu suntem limitaţi de spaţiu şi timp. Şi de fapt, rezultatele acestor experimente indică exact acest lucru, că noi toţi avem o putere în interiorul trupurilor noastre, care nu este condiţionată de legile fizicii, aşa cum le înţelegem noi astăzi.

Tradiţiile străvechi nu numai că recunosc această relaţie, ele îl invită pe cel interesat să facă un pas chiar mai departe, lăsând indicaţii precise referitoare la modul în care putem aplica această relaţie în vieţile noastre. În ultima parte a anilor 1980, eram un inginer ce lucra în domeniul apărării, în corporaţiile Aerospaţiale. Am început să explorez aceste concepte prin prisma unui inginer, care observa lumea din jurul meu pentru a înţelege istoria celor care au existat înaintea noastră.

Această gândire e cea care m-a condus în cele mai extraordinare locuri din lume. De la templele din Egipt, la munţii Anzi din Bolivia şi Peru, în India, Nepal, pe înălţimile Chinei centrale şi Tibet, până în partea de sud-vest a deşertului American, pentru a căuta informaţii şi indicii care să ne ajute să înţelegem modul în care interacţionăm cu lumea şi cum putem utiliza aceasta putere a trăirilor interioare, aceasta putere care vorbeşte limbajul lumii din jurul nostru.

Şi asta e exact ceea ce călugărul din Tibet ne-a descris. El descria un mod de rugăciune, care se bazează pe trăirea interioară. El a spus: Trebuie să trăim lăuntric, ca şi cum ruga ne-a fost deja îndeplinita (Acelaşi mod de rugăciune este indicat de către Iisus Hristos în Marcu 11, 24). Şi în acea trăire noi discutam cu forţele creaţiei, care permit universului să ne răspundă, permiţând acestui câmp, hologramei cuantice, Mintea Lui Dumnezeu, să ne răspundă cu ceea ce noi simţim în inimile noastre. Deci, decât să ne rugăm, simţindu-ne lipsiţi de putere într-o situaţie dată – ”Doamne, te rog, fă să fie pace în lume” – acest mod de a ne ruga ne face să ne simţim deja ca participanţi la această pace.

În 1972, douăzeci şi patru de oraşe din Statele Unite au fost angrenate într-un experiment, în care oamenii au fost antrenaţi să simtă o stare de pace, într-o manieră foarte specifică, fiind plasaţi strategic în aceste oraşe. Fiecare oraş avea o populaţie de peste zece mii de persoane, care au fost documentate în unele dintre cele mai cunoscute studii TM (Transcendental Meditation Studies) care au fost realizate la începutul anilor '70. Ceea ce s-a petrecut a fost că, în timp ce oamenii experimentau acele stări de meditative de pace, în comunitatea din jurul acestora, dincolo de clădirile în care aceştia treceau prin acele stări, comunităţile au înregistrat statistic reduceri considerabile ale infracţiunilor. Crimele violente împotriva oamenilor, accidentele din trafic au scăzut. În unele oraşe precum Chicago, unde se afla bursa de valori, piaţa a evoluat pozitiv, în timp ce pacea era la ordinea zilei. Iar când aceştia şi-au încheiat rugăciunile, toate acele statistici s-au inversat, iar ei au făcut acelaşi lucru din nou şi din nou.

Şi totul este atât de precis încât noi ştim acum că cei care au realizat aceste statistici au fost capabili să determine exact numărul de persoane necesar pentru a determina acest tip de efect. Aşa ca voi împărtăşi formula şi apoi voi descrie ce înseamnă această formulă. Efectul apare de îndată ce un anumit număr de persoane participante este atins. Acest număr, numărul minim, este radical dintr-un procent (√1%), al unei populaţii date.

Deci, ce înseamnă asta? Dacă ai un oraş cu o populaţie de un milion de oameni, de exemplu, calculezi 1% dintr-un milion şi apoi extragi radical din valoarea rezultată. Acel număr îţi spune câţi oameni sunt necesari, numărul limită, pentru a se manifesta efectul. Desigur, cu cât mai multe persoane participă, cu atât e efectul mai mare. În cazul unui oraş de un milion de locuitori, numărul necesar e în jur de o sută. Într-o lume de şapte miliarde de oameni, radical din 1% din populaţia dată este doar în jur de opt mii de persoane.

În timpul călătoriei mele, am avut oportunitatea să văd unele înregistrări video care arătau cum era vindecată o tumoră canceroasă, cu un diametru de aproape 7,5 cm, din corpul unei femei, care, după standardele medicale vestice, fusese diagnosticată ca fiind inoperabila. Această femeie a mers, cu ultimele puteri, la un spital fără tratamente medicamentoase în Beijing, China. [care acum a fost închis de către guvernul Chinez]

Filmul prezintă femeia, întinsa în camera de spital. Ea este pe deplin trează, perfect conştienta şi crede în procesul care este pe cale să aibă loc. Înaintea ei se afla un tehnician de ultrasunete care mânuieşte un emiţător de ultrasunete deasupra abdomenului ei inferior, pe care îl putem vedea pe ecranul dublu al unui televizor. În partea stângă a ecranului, se face o poza, o captură video, ca referinţa. Astfel că noi putem vedea care a fost condiţia acesteia la acel moment iniţial. În partea dreapta a ecranului putem vedea, în direct, trei specialişti care se află în spatele ei şi care acţionează energetic asupra trupului ei prin trăirile experimentate de corpurile lor.

Ei încep să facă incantaţii ale unui cuvânt pe care l-au ales împreuna ca fiind un cuvânt ce le întăreşte sentimentul ca ea e deja vindecata. Invocaţia spunea în esenţă, “Deja vindecată”, “Deja realizat”. Şi pe măsură ce ei încep să aibă această trăire şi spun aceste cuvinte împreună, pe ecranul televizorului putem observa, în direct, cum această tumoare cancerigena dispare în timp real, în mai puţin de trei minute. Nu este unul dintre acele cadre de documentar derulate rapid, care arata un trandafir ce se deschide în 30 de secunde, procesul durând, de fapt, zile întregi. Aici, totul se petrece, efectiv, în trei minute. Corpul ei a rezonat cu trăirile specialiştilor, care erau antrenaţi să aibă genul de trăiri resimţite atunci. Şi ei nu simţeau altceva decât că se aflau în prezenţa unei femei deja vindecate, pe deplin revigorată, pe deplin capabilă. Ei nu o vedeau ca pe o femeie care era bolnavă. Ei nu spuneau, “Cancer rău, trebuie să ieşi afară”.

Am avut oportunitatea de a vorbi cu Luke Chan, cel care chiar a realizat acest film. Şi i-am pus o întrebare: “Dar dacă acei trei specialişti nu erau acolo? Putea această femeie să facă singură asta, am putea careva dintre noi să reuşim singuri?” Mi-a zâmbit când i-am pus întrebarea şi a spus, “Gregg, după toate probabilităţile, ea ar fi putut să reuşească şi singură. Totuşi, se întâmplă ceva cu noi oamenii, care ne face să ne simţim mai încrezători şi mai puternici atunci când suntem susţinuţi de alţii în lucrurile în care credem, în lucrurile pe care alegem să le realizăm.”

Mai recent, cercetarea realizată de către omul de ştiinţa Masaru Emoto, cu privire la relaţia dintre emoţiile umane, sentimentele umane şi picăturile de apă, prezintă această relaţie şi mai punctual. Astfel, acest om de ştiinţă, prin proiectele sale speciale de cercetare, a descoperit că picăturile de apă, care oricum reprezintă peste şaptezeci la suta din lumea noastră şi şaptezeci la sută din corpurile noastre, picăturile de apa răspund la emoţiile umane, fie că acestea sunt simţite în corp, ori sunt chiar scrise pe etichete, care sunt plasate pe fiole de apă. Fiolele au fost apoi îngheţate pentru o anumita perioadă de timp, înlăturate din procesul de îngheţare şi pe măsură ce încep să se dezgheţe, cristalizează. Iar forma cristalelor este cea care oferă indicii asupra ceea ce se petrece cu emoţia respectivă.

(În imagine fotografia unui cristal de apă realizat de Dr. Masaru Emoto)

Este un exemplu cu adevărat minunat, un exemplu foarte direct despre cum fiecare dintre noi are şansa de a participa. Nu pentru a controla şi a manipula, ci pentru a participa la evenimentele din lumea în care trăim, la evenimentele din viaţa noastră, ale familiei noastre, ale comunităţii noastre şi ale corpurilor noastre, prin câmpul care uneşte totul în creaţie.”


Sursa: visualizedaily.com

          roaim.de.vu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu