Unde au dispărut strămoşii noştri pe durata a peste o mie de ani?(2)
„Însă nu puţină mirare este la toţi câţi scriu de aceasta, nici la câţi bine vor socoti de aceşti români cum s-au ţinut şi au stătut până astăzi aşa, păzindu-şi şi limba, şi cum au putut şi pot şi pământurile acestea locuiesc, care aceasta la puţine limbi şi neamuri se vede; şi mai vârtos atâtea roduri de oameni străine şi barbare peste dânşii au dat şi au stricat, carii peste alţii aşa dând nici numele, nici alt nimic nu se mai ştie, nici nu se mai pomeneşte de aceia.”
(N. Milescu Spătarul)
„Însă nu puţină mirare este la toţi câţi scriu de aceasta, nici la câţi bine vor socoti de aceşti români cum s-au ţinut şi au stătut până astăzi aşa, păzindu-şi şi limba, şi cum au putut şi pot şi pământurile acestea locuiesc, care aceasta la puţine limbi şi neamuri se vede; şi mai vârtos atâtea roduri de oameni străine şi barbare peste dânşii au dat şi au stricat, carii peste alţii aşa dând nici numele, nici alt nimic nu se mai ştie, nici nu se mai pomeneşte de aceia.”
(N. Milescu Spătarul)
Sunt atâtea argumente forte, care confirmă paternitatea românilor asupra acestor pământuri din cele mai vechi timpuri, continuitatea poporului dac, a culturii dacice pe parcursul acestui mileniu de frământări pe bătrânul continent şi finalizarea procesului de etnogeneză a poporului român. Vom diviza argumentele în patru grupuri distincte: argumente de ordin politic, geografic, cultural şi religios.
Argumente de ordin politic. Să pornim de la momentul părăsirii vechii Dacii de către romani. Ce a rămas în Dacia după plecarea romanilor în a. 272 sub Aurelian? Părerile diferă. Cea mai înrădăcinată opinie este aceea că Dacia depopulată a fost completamente romanizată cu colonişti străini şi dacii rămaşi romanizaţi, ipoteză care nu suportă nici o critică. „Toţi romanii retrăgându-se la sud de Dunăre în 272, Dacia a fost populată exclusiv cu germanici şi cu slavi, dar în mod răzleţ, aşa încât maghiarii ar fi prima populaţie sedentară în acest teritoriu”, declară mai mulţi avocaţi ai ungurilor gen D. Darrell. Ca să vezi miracol. A fost marele popor dac cu o istorie multimilenară şi nu mai e. A dispărut, aşa, fără urme ca să elibereze locul ungurilor şi slavilor. Este lipsită totalmente de sâmburele raţiunii această ipoteză. Un popor sedentar, cu îndeletniciri agricole de milenii (lucru menţionat de numeroşi istorici ai timpului), cu adânci rădăcini în pământul stropit cu sângele strămoşilor, nu putea să părăsească teritoriul Vechii Dacii, cu atât mai mult că la nord-est se aflau fraţii lor – dacii liberi, care constituiau peste 2/3 din toţi dacii. Desigur, cu retragerea legiunilor romane, „…frumoasa alcătuire romană a Vechii Dacii se desface din toate încheieturile ei. Nu mai e ocrotire, nici cârmă, nici povaţă. Cetăţile construite de romani se dărăpănă, oraşele se pustiesc; fruntaşii, neguţătorii, oamenii cu stare, pleacă cu administraţia romană în Daciile noi. Rămâne însă plugarul – talpa ţării, gloata de muncă şi de îndurare, rămâne poporul cel mult şi strâmtorat, pe care porunca împăratului nu-l priveşte, pe care moartea nu-l mai înspăimântă. Săracul n-are unde să plece”, spune reputatul scriitor şi patriot A. Vlahuţă.
Convins că românii sunt urmaşi nu numai ai romanilor, ci şi ai dacilor S.M. Girardin (un jurnalist francez, care a cunoscut foarte bine originile poporului român) constata asemănări între dacii de pe Columna lui Traian şi ţăranii români întâlniţi de el în călătoriile prin România: „Eu am văzut în câmpurile Valahiei şi pe colinele Moldovei figurile, pe care le văzusem pe Columna lui Traian…Această provincie îndepărtată, cucerită ultima de romani, a conservat cel mai mult urmele şederii lor”. Desigur, este indiscutabil şi faptul că poporul român în această perioadă plină de frământări şi mişcări de popoare, aflat în acest spaţiu extrem de vulnerabil, a cunoscut anumite transformări, influenţe. Dar tot atât de indiscutabil este şi faptul că strămoşii noştri au fost mult mai puternici din punct de vedere genetic decât hoardele nomade din est, ei, la rândul lor, asimilându-i pe mulţi nomazi din est.
„Din partea coloniei carea rămas în Dachia veche şi din românii dintre Crum trecuţi peste Dunăre s-au prăsit apoi tot românii cât sunt de-a stânga Dunării, iară din partea coloniei carea s-a trecut Dunărea şi s-au aşezat în Dachia cea nouă, aşijderea şi din românii pre carii i-a adus Marele Constantin în Trachia, Machidonia şi Thesalis, s-au prăsit românii, carii s-au numit după aceea cum vlahi, cum cuzo-vlahi, iară mai apoi comani, paţinachite, mai pre urmă munteni, moldoveni, mocani, ci oricum i-au numit sau se numesc acum, tot de o viţă şi porodiţă sunt adecă români de sânge”. (Gh. Şincai. Cronica Românilor. Ed. Minerva, Bucureşti, 1978,p.36). Cum se leagă cu aceste fapte documentate culese din biblioteca Vaticanului ereziile lui Darrell precum că „După retragerea (romană) nu există în regiune documente despre daci sau români pentru un întreg mileniu”. Iată că există. Merită toată atenţia şi opinia marelui cărturar N. Milescu Spătarul.
Argumente de ordin geografic. „…Europa începe de la munţii Rifiei (Caucaz – n.n) de la fluviul Tanais (Don - n.n.) şi de la lacul Meotic (marea Azov – n.n.), care se afla spre răsărit…La răsărit se găseşte Alania, la Mijloc Dacia unde e şi Gothia, apoi se află Germania…”(Orosius. Autohtoni şi migratori. Istoria din sec. IV şi V). În sec. V, până la venirea slavilor şi cu mult înainte de venirea ungurilor, încă se ştia de Dacia. Ea nu dispăruse după plecarea Romanilor din Dacia Veche, cum încearcă să ne convingă unii de alde Darell. „Sciţii de dincolo de Istru, pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi”, spune Philostorgios (368-425) în „Istoria bisericească”. Cel mai argumentat şi convingător în acest sens este chiar istoricul got Iordanes. „…despre care geţi am arătat mai sus că sunt goţi” (Getica). „ …Cei vechi i-au numit mai mult geţi decât goţi, neam tare şi foarte puternic, înalt prin statura corpurilor, îngrozitor prin felul armelor” spune Isidor din Sevilla (op. cit., p. 575). “Deprinderea statornică cu agricultura cere însă ca poporul român să fi avut în stăpânirea sa un teritoriu, pe care s-o fi putut pune în aplicare. Cum să se explice deci aceasta, dacă el ar fi venit mai târziu în ţara sa, când aceasta era acum ocupată de alte popoare, slavoni şi unguri ş.a., fără ca el s-o fi cucerit, pentru a putea deveni proprietar de pământ şi agricultor”, demonstrează destul de argumentat paternitatea poporului român asupra acestui pământ strămoşesc cunoscutul istoric Dm. Onciul. Scrieri istorice. Ed. Ştiinţa, 1968.
Savanţii români şi străini au mai descoperit:
- în cea mai veche cronică turcească, intitulată „Ogusnam”, adusă în actualitate de istoricul român de naţionalitate turcă Ali Ekrem, tipărită în germană, franceză şi rusă, se menţionează existenţa, în anul 839, a unei Ţări a Românilor la nord de Dunăre, până spre Nipru. Se mai menţionează că „Ţara Românilor” s-a confruntat cu cumanii (deci ţara avea o armată şi o administraţie bine pusă la punct. Despre această cronică istoricii şi specialiştii noştri nu au ştiut că există! ;
- în Atlasul german din 1826, pe o hartă care ilustrează popoarele Europei din răsărit în anul 900 (la momentul venirii ungurilor!!!) se specifică „Wahalen oder Rumumy”, pe teritoriul ce se întindea din Panonia până la Nipru. Totodată, se menţionează şi existenţa a cinci voievodate româneşti, adică a unor ţărişoare locale;
- descoperirea scrisorii unui conducător hazar, referitoare la secolul al VII-lea e.n. din care rezultă existenţa în Transilvania a „ţării Ardil”, adică a ţării Ardealului, termen curat românesc, apărut cu două secole înainte de invazia triburilor migratoare războinice ungare în Bazinul mijlociu al Dunării. Descoperirea a fost făcută în Biblioteca naţională din Budapesta în lucrarea lui Lukacs Karoly, preot romano-catolic şi arheolog, care a păstorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a făcut cercetări arheologice, identificând urme materiale ale unor castele, biserici şi cetăţi voievodale româneşti în sec. al X-lea. Lucrarea a apărut în anul 1937 la Tipografia Episcopatului romano-catolic din Oradea, unde, preotul a fost mutat. Cartea respectivă nu a fost găsită în nici o bibliotecă din România!;
- a fost descoperită cronica împăratului german Friederic al II-lea Barbarossa. Pentru anul 1189 în ea se stipulează existenţa unei ţări româneşti numită „Walahia” între Dunăre şi Munţii Carpaţi, condusă de un principe. Sunt descrise cu lux de amănunte graniţele, iar principele ţării, într-un dialog cu împăratul, şi-a afirmat suveranitatea;
- au fost descoperite sursele documentare ale lucrării „Cosmographie”, scrisă în limba română cu alfabet geto-dac, de către Aeticus Dunăreanu, ilustru cărturar şi explorator român din sec. al IV-lea.
Argumente de ordin politic. Să pornim de la momentul părăsirii vechii Dacii de către romani. Ce a rămas în Dacia după plecarea romanilor în a. 272 sub Aurelian? Părerile diferă. Cea mai înrădăcinată opinie este aceea că Dacia depopulată a fost completamente romanizată cu colonişti străini şi dacii rămaşi romanizaţi, ipoteză care nu suportă nici o critică. „Toţi romanii retrăgându-se la sud de Dunăre în 272, Dacia a fost populată exclusiv cu germanici şi cu slavi, dar în mod răzleţ, aşa încât maghiarii ar fi prima populaţie sedentară în acest teritoriu”, declară mai mulţi avocaţi ai ungurilor gen D. Darrell. Ca să vezi miracol. A fost marele popor dac cu o istorie multimilenară şi nu mai e. A dispărut, aşa, fără urme ca să elibereze locul ungurilor şi slavilor. Este lipsită totalmente de sâmburele raţiunii această ipoteză. Un popor sedentar, cu îndeletniciri agricole de milenii (lucru menţionat de numeroşi istorici ai timpului), cu adânci rădăcini în pământul stropit cu sângele strămoşilor, nu putea să părăsească teritoriul Vechii Dacii, cu atât mai mult că la nord-est se aflau fraţii lor – dacii liberi, care constituiau peste 2/3 din toţi dacii. Desigur, cu retragerea legiunilor romane, „…frumoasa alcătuire romană a Vechii Dacii se desface din toate încheieturile ei. Nu mai e ocrotire, nici cârmă, nici povaţă. Cetăţile construite de romani se dărăpănă, oraşele se pustiesc; fruntaşii, neguţătorii, oamenii cu stare, pleacă cu administraţia romană în Daciile noi. Rămâne însă plugarul – talpa ţării, gloata de muncă şi de îndurare, rămâne poporul cel mult şi strâmtorat, pe care porunca împăratului nu-l priveşte, pe care moartea nu-l mai înspăimântă. Săracul n-are unde să plece”, spune reputatul scriitor şi patriot A. Vlahuţă.
Convins că românii sunt urmaşi nu numai ai romanilor, ci şi ai dacilor S.M. Girardin (un jurnalist francez, care a cunoscut foarte bine originile poporului român) constata asemănări între dacii de pe Columna lui Traian şi ţăranii români întâlniţi de el în călătoriile prin România: „Eu am văzut în câmpurile Valahiei şi pe colinele Moldovei figurile, pe care le văzusem pe Columna lui Traian…Această provincie îndepărtată, cucerită ultima de romani, a conservat cel mai mult urmele şederii lor”. Desigur, este indiscutabil şi faptul că poporul român în această perioadă plină de frământări şi mişcări de popoare, aflat în acest spaţiu extrem de vulnerabil, a cunoscut anumite transformări, influenţe. Dar tot atât de indiscutabil este şi faptul că strămoşii noştri au fost mult mai puternici din punct de vedere genetic decât hoardele nomade din est, ei, la rândul lor, asimilându-i pe mulţi nomazi din est.
„Din partea coloniei carea rămas în Dachia veche şi din românii dintre Crum trecuţi peste Dunăre s-au prăsit apoi tot românii cât sunt de-a stânga Dunării, iară din partea coloniei carea s-a trecut Dunărea şi s-au aşezat în Dachia cea nouă, aşijderea şi din românii pre carii i-a adus Marele Constantin în Trachia, Machidonia şi Thesalis, s-au prăsit românii, carii s-au numit după aceea cum vlahi, cum cuzo-vlahi, iară mai apoi comani, paţinachite, mai pre urmă munteni, moldoveni, mocani, ci oricum i-au numit sau se numesc acum, tot de o viţă şi porodiţă sunt adecă români de sânge”. (Gh. Şincai. Cronica Românilor. Ed. Minerva, Bucureşti, 1978,p.36). Cum se leagă cu aceste fapte documentate culese din biblioteca Vaticanului ereziile lui Darrell precum că „După retragerea (romană) nu există în regiune documente despre daci sau români pentru un întreg mileniu”. Iată că există. Merită toată atenţia şi opinia marelui cărturar N. Milescu Spătarul.
Argumente de ordin geografic. „…Europa începe de la munţii Rifiei (Caucaz – n.n) de la fluviul Tanais (Don - n.n.) şi de la lacul Meotic (marea Azov – n.n.), care se afla spre răsărit…La răsărit se găseşte Alania, la Mijloc Dacia unde e şi Gothia, apoi se află Germania…”(Orosius. Autohtoni şi migratori. Istoria din sec. IV şi V). În sec. V, până la venirea slavilor şi cu mult înainte de venirea ungurilor, încă se ştia de Dacia. Ea nu dispăruse după plecarea Romanilor din Dacia Veche, cum încearcă să ne convingă unii de alde Darell. „Sciţii de dincolo de Istru, pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi”, spune Philostorgios (368-425) în „Istoria bisericească”. Cel mai argumentat şi convingător în acest sens este chiar istoricul got Iordanes. „…despre care geţi am arătat mai sus că sunt goţi” (Getica). „ …Cei vechi i-au numit mai mult geţi decât goţi, neam tare şi foarte puternic, înalt prin statura corpurilor, îngrozitor prin felul armelor” spune Isidor din Sevilla (op. cit., p. 575). “Deprinderea statornică cu agricultura cere însă ca poporul român să fi avut în stăpânirea sa un teritoriu, pe care s-o fi putut pune în aplicare. Cum să se explice deci aceasta, dacă el ar fi venit mai târziu în ţara sa, când aceasta era acum ocupată de alte popoare, slavoni şi unguri ş.a., fără ca el s-o fi cucerit, pentru a putea deveni proprietar de pământ şi agricultor”, demonstrează destul de argumentat paternitatea poporului român asupra acestui pământ strămoşesc cunoscutul istoric Dm. Onciul. Scrieri istorice. Ed. Ştiinţa, 1968.
Savanţii români şi străini au mai descoperit:
- în cea mai veche cronică turcească, intitulată „Ogusnam”, adusă în actualitate de istoricul român de naţionalitate turcă Ali Ekrem, tipărită în germană, franceză şi rusă, se menţionează existenţa, în anul 839, a unei Ţări a Românilor la nord de Dunăre, până spre Nipru. Se mai menţionează că „Ţara Românilor” s-a confruntat cu cumanii (deci ţara avea o armată şi o administraţie bine pusă la punct. Despre această cronică istoricii şi specialiştii noştri nu au ştiut că există! ;
- în Atlasul german din 1826, pe o hartă care ilustrează popoarele Europei din răsărit în anul 900 (la momentul venirii ungurilor!!!) se specifică „Wahalen oder Rumumy”, pe teritoriul ce se întindea din Panonia până la Nipru. Totodată, se menţionează şi existenţa a cinci voievodate româneşti, adică a unor ţărişoare locale;
- descoperirea scrisorii unui conducător hazar, referitoare la secolul al VII-lea e.n. din care rezultă existenţa în Transilvania a „ţării Ardil”, adică a ţării Ardealului, termen curat românesc, apărut cu două secole înainte de invazia triburilor migratoare războinice ungare în Bazinul mijlociu al Dunării. Descoperirea a fost făcută în Biblioteca naţională din Budapesta în lucrarea lui Lukacs Karoly, preot romano-catolic şi arheolog, care a păstorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a făcut cercetări arheologice, identificând urme materiale ale unor castele, biserici şi cetăţi voievodale româneşti în sec. al X-lea. Lucrarea a apărut în anul 1937 la Tipografia Episcopatului romano-catolic din Oradea, unde, preotul a fost mutat. Cartea respectivă nu a fost găsită în nici o bibliotecă din România!;
- a fost descoperită cronica împăratului german Friederic al II-lea Barbarossa. Pentru anul 1189 în ea se stipulează existenţa unei ţări româneşti numită „Walahia” între Dunăre şi Munţii Carpaţi, condusă de un principe. Sunt descrise cu lux de amănunte graniţele, iar principele ţării, într-un dialog cu împăratul, şi-a afirmat suveranitatea;
- au fost descoperite sursele documentare ale lucrării „Cosmographie”, scrisă în limba română cu alfabet geto-dac, de către Aeticus Dunăreanu, ilustru cărturar şi explorator român din sec. al IV-lea.
Valeriu DULGHERU
Sursa: basarabialiterara.com.md
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu