CEAUŞESCU ŞI MAREA FINANŢĂ

Teodor Filip

NEGOCIERI LA SÂNGE…(SE POATE SI ASA!)

Şi în perioada cât Nicolae Ceauşescu a fost preşedintele României, ţara noastră a avut relaţii cu cele două organisme financiare internaţionale – Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială -, precum şi cu zeci de alte bănci de renume. A prezenta aceste relaţii din toată perioada socialistă ar necesita foarte mult spaţiu tipografic, fapt ce nu-mi pot permite. Ca urmare, voi prezenta adevărul despre relaţiile României cu Marea Finanţă Mondială doar din perioada 1981-1986, când ministru de Finanţe era dl. Petre Gigea. Şi vom vedea de ce a început să se înrăutăţească nivelul de trai al populaţiei. Sunt sigur că multe probleme pe care le voi prezenta vor şoca cititorii, dar nu şi pe cei avizaţi. Aceasta nu înseamnă că sunt un nostalgic, un neo sau cripto-comunist. Sunt un om lucid, care prezintă realitatea. Aceasta având în vedere şi faptul că, în perioada la care mă voi referi, am avut contacte cu unele personalităţi politice, am avut acces la destule documente, relaţii de colaborare cu celelalte instituţii ale Ministerului de Interne, şi nu numai, unde se ştia realitatea.
Dl. Petre Gigea a fost numit ministru de Finanţe în martie 1981. Datoria externă a României, la acea dată, era de 13,9 miliarde dolari, sumă la care se adăugau dobânzile aferente perioadei de plată, de încă aproape 6 miliarde dolari. Este absolut necesar să subliniez că, în perioada anterioară, când România a beneficiat de împrumuturile respective, a înregistrat şi cel mai mare avânt economic. Însă, în 1981, era deja prinsă în chingile necesităţii rambursării acestor împrumuturi. Dacă până în 1980, România putea obţine uşor credite pe termen scurt, de 300-400 milioane dolari pe săptămână, începând din 1981, nu mai avea acces la noi credite dacă nu erau plătite imediat cele ajunse la scadenţă. Mai rău, în al doilea semestru al anului 1980, ţara noastră intrase în „încetarea parţială de plăţi”. Drept urmare, disponibilităţile valutare ale României, aflate în conturi bancare din ţările creditoare, au fost blocate de acestea. La aceasta s-a adăugat şi faptul că şi Polonia intrase în încetare de plăţi. Băncile occidentale au apreciat că toate ţările socialiste, una câte una, vor intra în aceeaşi situaţie. Aceasta a determinat ca toate plăţile în exterior să se facă cash. Cunosc foarte bine situaţia, deoarece am asistat la plecarea mai multor delegaţii cu valize pline cu valută, care plăteau în numerar kerosenul, benzina, motorina sau alţi combustibili pentru navele companiei TAROM, pentru vasele româneşti care navigau pe toate mările şi oceanele lumii, ori pentru nevoile ambasadelor noastre din străinătate. Chiar unele mici importuri erau plătite în numerar..
Dl. ministru Petre Gigea a început să străbată lumea în lung şi lat pentru negocieri cu FMI, Banca Mondială, Clubul de la Paris şi conducerea a 320 de bănci occidentale, respectiv 15 guverne creditoare. Şi-a format o echipă stabilă şi permanentă de negociatori, condusă de el, din care făceau parte: Nicolae Eremia, Marin Stelian, Ion Tocitu, Theodor Ştefan, Petre Mada, Petre Dima, Răzvan Temeşan, Dan Pascariu, Vlad Soare, Ion Ruşinaru, Ion Popescu, Florea Dumitrescu, Nicolae Văcăroiu, Gheorghe Nicolescu şi Mihai Micu. Această echipă de negociatori şi-a desfăşurat activitatea, fără întrerupere, timp de 5 ani, lucru foarte apreciat de partenerii externi, între ei stabilindu-se o atmosferă de încredere reciprocă, de parteneriat. Mai trebuie subliniat că, din 1978, România era singura ţară socialistă cu drepturi depline la Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, dispunând de un capital social depus la FMI de peste 500 milioane dolari.
Prin acest capital depus, ocupa locul 31 sin 145 ţări membre. Ungaria a aderat abia în 1986, iar după 1990, celelalte foste ţări socialiste.
În anul 1981, dl. Petre Gigea a devenit Guvernator al României la cele două organisme financiare internaţionale. A făcut parte din Consiliul acestor două organisme timp de 6 ani, participând la toate şedinţele lor ordinare.Trebuie accentuat că a primit mână liberă şi mandat verbal din partea lui Nicolae Ceauşescu (lucru nemaiîntâlnit) în ceea ce priveşte purtarea negocierilor. A primit chiar aprobarea să fie de acord cu unele măsuri impuse de cele două organisme financiare internaţionale, cu o singură excepţie: să nu accepte devalorizarea monedei naţionale nici măcar cu un ban. Ceauşescu i-a subliniat expres: „Eu vreau ca suta de lei din anul acesta să aibă aceeaşi valoare şi anul viitor. Dacă vei semna modificarea cursului de schimb, să nu te mai întorci în ţară. Ţi-o spun foarte serios”.
Negocierile au fost deosebit de îndelungate şi dure. Prima dată cu FMI, la nivel de şefi de misiuni şi directori executivi, fiecare negociere ţinându-se în câte 15-20 de reprize. Apoi, de 7 ori, grupul de negociatori români a purtat discuţii cu directorul general al FMI. Timp de 3 ani, pe timpul acestor negocieri, FMI a făcut, de cel puţin 20 de ori, presiuni asupra părţii române pentru devalorizarea leului. Dar partea română, de fiecare dată, a spus ferm NU. SI ASA A RAMAS!!!
Paralel s-au purtat negocieri cu cele 15 guverne occidentale creditoare: Austria, R.F.Germania, Belgia, Olanda, Japonia, Spania, Statele Unite ale Americii, Finlanda, Franţa, Italia, Norvegia, Anglia, Suedia şi Elveţia, precum şi cu conducerile celor 320 de bănci creditoare. Partea română i-a tratat cu foarte multă seriozitate pe toţi cu cei care a negociat, reglementând plata tuturor obligaţiilor la noile termene negociate. Datorită acestei seriozităţi, precum şi a stabilităţii politice şi economice, România a devenit din nou un partener agreat. Documentele cu FMI („Aranjamentul stand-by”, „Scrisoarea de intenţii” şi „Memorandumul economic” au fost semnate numai de ministrul de Finanţe al României, în numele Guvernului Român, şi de Jacques de Larosiere, directorul general FMI. În urma negocierilor au fost semnate 3 acorduri favorabile de rescadenţare a datoriei României pentru o perioadă de 6 ani şi jumătate. Toate guvernele şi conducerile băncilor cu care s-au purtat negocieri au afirmat, de mai multe ori, că „românii sunt negociatori imposibili”, prea „naţionalişti”. Cu toate acestea, revista de specialitate engleză „Euromoney” i-a acordat ministrului Petre Gigea, la finele anului 1984, calificativul de „Cel mai bun negociator al anului” Echipa de negociatori români a obţinut rezultate notabile pentru economia naţională şi pentru populaţie:
- La fel ca pentru toate ţările care solicitau împrumuturi, Fondul Monetar Internaţional a cerut ca România să stabilească preţurile la materiile prime (petrol, gaze, cărbune), ca şi la energia electrică, la nivelul preţurilor mondiale. După îndelungate discuţii, părţii române i s-a făcut o concesie: aceste majorări să se facă numai în sectorul de stat, populaţia să nu fie afectată. Aşa ceva FMI-ul nu mai făcuse până atunci.
- Partea română a mai obţinut acordul subvenţionării în continuare a agriculturii.

- Cele mai lungi şi dure negocieri au fost cele cu reprezentanţii Canadei. Aceasta acordase României un credit de un miliard de dolari, pentru Centrala atomo-electrică de la Cernavodă, din care până în 1981, a acordat doar 300 milioane. Canada garantase acest credit pentru o perioadă de 33 ani, cu o dobândă de 3,5% pe an. Era cel mai avantajos împrumut pe care Românie îl obţinuse, nici o ţară nebeneficiind de o dobândă atât de mică şi pe un asemenea termen. Însă, în 1981, canadienii au sistat acest împrumut. După încheierea negocierilor cu FMI, Banca Mondială şi celelalte bănci occidentale, tratativele cu partea canadiană s-au purtat la Otawa şi la Bucureşti, timp de 10 luni. Până la urmă, partea română a obţinut câştig de cauză. Cunosc foarte bine acest aspect, confirmat de la prieteni mei de la Centrala din Cernavodă, pe care am vizitat-o încă de la începutul lucrărilor. Unul dintre ei a participat la aceste negocieri…
Am prezentat cele de mai sus, nu cu intenţia de a face comparaţii, ori să mă întorc cu faţa la trecut. Însă, am considerat că este bine ca cititorii să fie informaţi şi, de ce nu, să-şi schimbe mentalităţile. Pentru că trăim într-o lume dură, în care se încearcă instaurarea Noii Ordini Mondiale. Iar acum, mai mult ca oricând, solidaritatea socială a românilor trebuie să aibă la bază un program ambiţios de dezvoltare strategică a economiei naţionale. Şi nu trebuie să acceptăm aşa de uşor „terapii de şoc” Mai este timp. Încă nu este totul pierdut. Mă simt solidar cu cei care nu mai au locuri de muncă, cu cei care nu au siguranţa zilei de mâine. Guvernanţii noştri nu au ştiut să gestioneze corect împrumuturile care ne-au fost acordate, ele nu s-au reflectat, pozitiv, în nivelul nostru de trai. Au fost folosite doar în interese de partid şi personale. Cred că nici unul dintre dumneavoastră nu mai doreşte să trăiască într-un regim care s-a încheiat în decembrie 1989. Dar, de la denunţarea acelui regim politic, până la ignorarea completă a sănătăţii naţiunii, a învăţământului, culturii şi protecţiei sociale, ca să dau numai câteva exemple, este o distanţă foarte mare…

VISUL DE BANCHER AL LUI CEAUSECU
Dacă în majoritatea lucrurilor Nicolae Ceauşescu nu excela, era recunoscut pentru viclenia-i proverbială, calitate de „băgător de seamă” în toate sferele viaţii economice, culturale şi militare din ţară şi „mediator internaţional”, cum îi plăcea să fie numit. Cu aceste calităţi a reuşit să câştige lumea arabă, devenind un fel de idol pentru popoarele din această zonă. Câştigându-le încrederea, s-a gândit să-i folosească. În mintea lui încolţise, de mult timp, o idee care nu-i dădea pace: crearea în România a unei bănci prin care să concureze Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi alte instituţii de prim rang ale lumii. Banca urma să aibă sediul la Bucureşti şi să acorde împrumuturi unor state, pretinzând de la acestea dobânzi mult mai mici decât cele practicate pe piaţa financiară mondială. Pentru aceasta, i-a atras pe arabi de partea sa, speculând adversitatea acestora faţă de americani, în special, şi faţă de capitalul financiar al lumii occidental în general. Cel mai mult se baza pe Libia şi Irak. În vederea realizării acestui scop, a scăpat cât mai repede de datoria externă a României. Însă, aceasta s-a făcut prin înfometarea pur şi simplu a poporului român. Şi prin nenumărate sacrificii pe care le-a impus: raţionalizarea energiei termice şi a apei calde, precum şi a curentului electric.
În perioada dinaintea evenimentelor din decembrie 1989, deja totul era stabilit. Pentru definitivarea amănuntelor legate de Bancă, a avut mai multe întâlniri cu liderii unor ţări arabe. Vizita din Iran, din
decembrie 1989, făcea parte din acest plan. Deşi evenimentele luaseră o turnură neaşteptată în ţară, crezându-se „cel mai iubit fiu al poporului”, Ceauşescu nu a renunţat la vizita în această ţară. Deci, nu a plecat să aducă comando-uri care să-l apere, cum s-a vehiculat, ori pentru a-şi pregătii fuga din ţară. Ci să-şi realizeze visul: Banca Internaţională a României…

„JOS LABA DE PE ROMANIA!”
În august 1968, după invadarea Cehoslovaciei de către armatele participante la Tratatul de la Varşovia (mai puţin România), URSS se pregătea să invadeze ţara noastră. Atunci, o voce fermă, a rostit cuvintele care au răsunat în toată lumea:”Dacă ruşii vor ocupa România, noi vom elibera această ţară frăţească trecând prin Moscova!”. Era vocea premierului Chinei, Ciu-En-Lai. Marele om de stat nu s-a sfiit şi nu i-a fost teamă să înfrunte colosul sovietic. Şi formarea şi înarmarea urgentă a gărzilor patriotice a dovedit că poporul român este hotărât să-şi apere independenţa şi suveranitatea.
După „Lambada” în versiunea românească, din decembrie 1989, am întors spatele acestui prieten de nădejde. Iar guvernanţii noştri au început să facă sluj în faţa Occidentului. După ce visteria ţării a fost golită (Doamne, ce moştenire lăsase Ceauşescu în ea!), au început să cerşească la Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. Cu toate acestea, relaţiile noastre îndelungate cu „Marele Dragon”, din anii ’50 şi-au spus cuvântul, prietena China întinzându-ne o mână de ajutor. Cum? Ne-a împrumutat cu 108 milioane dolari, fără condiţii înrobitoare, şi fără ca noi să ne milogim. Acest gest prietenesc nu a fost pomenit de mass-media din ţara noastră, el înfuriind Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi celelalte bănci private din lume. Dar se puteau pune cu „Marele Dragon”? Care doreşte să spargă monopolul de super-putere al „Jandarmului lumii” – SUA, împinse în faţă de cele două organisme financiare internaţionale şi de Oculta Mondială.
Această mână prietenească întinsă de China trebuia strânsă cu putere de România. Preşedintele ţării, Guvernul şi Parlamentul ar fi trebuit să-şi întoarcă faţa spre prietenii noştri tradiţionali, care nu ne lasă la greu, şi să dea cu tifla condiţiilor înrobitoare impuse de cele două organisme financiare internaţionale, să se zbată să recuperăm datoriile pe care multe state au a ni le da. Dar, guvernanţii noştri, NU! Deşi muritori de foame, trebuie să respectăm criminalele embargouri impuse, cu arma, de către Statele Unite ale Americii, care se cred stăpânii lumii. Avem de recuperat miliarde de dolari şi ne căciulim în faţa Caracatiţei Financiare Mondiale. Oare s-a uitat că „săraca” Suedia ne-a cerut peste 3 miliarde dolari, în contul unei datorii dinaintea celui de Al Doilea Război Mondial, iar dl. Ciumara, cu un zâmbet sec sub mustaţă a declarat că vom căuta un stat sau o firmă internaţională, care să medieze această cerere şi că, până la urmă, vom plăti, dar nu 3 miliarde, ci „doar” 600 milioane dolari. Halal politică financiară!

Sursa: www.edituraobiectiv.ro 
 basarabialiterara.com.md