joi, 14 iulie 2011

SUA: După Moody's, şi S&P ameninţă cu retrogradarea

Standard & Poor's (S&P) a avertizat în particular politicienii americani şi marile companii că ar putea reduce ratingul de credit al Statelor Unite chiar dacă guvernul reuşeşte să-şi plătească datoriile, în cazul în care ar rămâne în urmă, spre exemplu, cu plăţile sociale, potrivit WSJ.
Surse apropiate discuţiilor au declarat pentru Wall Street Journal că S&P ar putea reduce ratingul de top "AAA" al SUA în cazul în care guvernul nu va reuşi să se achite de orice fel de obligaţie financiară, nu numai de plata obligaţiunilor şi a altor datorii ajunse la scadenţă, transmite Reuters, citat de MEDIAFAX.

Agenţia de rating include astfel ajutoarele sociale şi alte beneficii plătite de stat, precum pensiile, în categoria obligaţiilor financiare pe care guvernul trebuie să le respecte pentru a-şi păstra ratingul "AAA".

Presedintele Barack Obama a avertizat marti ca nu poate garanta plata pensiilor si a asigurarilor sociale incepand cu data de 3 august daca democratii si republicanii nu ajung la un acord asupra ridicarii plafonului de indatorare a Statelor Unite.

Moody's, care a produs indignare în Europa după ce a redus ratingurile Portugaliei şi Irlandei până la categoria "junk" (nerecomandat pentru investiţii),a avertizat că ar putea reduce şi ratingul maxim AAA acordat Statelor Unite, din cauza posibilităţii de eşec în ridicarea plafonului de îndatorare.
Sursa: Mediafax
Sursa: Money.ro

Elenii: Grecia este victima unei conspiraţii internaţionale - COVER STORY: Muncile Olimpului

Grecia a adoptat un nou plan de austeritate şi a scăpat de sabia lui Damocles. Deocamdată. Trei greci implicaţi în business şi diplomaţie în România ies la rampă cu o explicaţie controversată a unei crize care ar putea lăsa Grecia fără suveranitate fiscală o bună bucată de vreme.
Dar dacă Grecia este victima unei conspiraţii inter­naţionale? Dacă tot ce vedem nu este decât o punere în scenă în vederea unui alt scop, care ne scapă la prima privire? Este un scenariu pe care din ce mai mulţi greci par dispuşi să‑l îmbrăţişeze – atât oameni simpli, cât şi oameni de afaceri sau politicieni. Însuşi prim‑ministrul ţării, George Papandreou, făcea anul trecut unele declaraţii care duceau cu gândul la o astfel de ipoteză. „Acesta este un atac asupra zonei euro dus de alte interese politice şi financiare (...). Noi suntem ţinta, dar scopul este altul“, a declarat Papandreou, citat de „The Economist“, în mai 2010, când a avut loc prima criză a datoriilor Greciei care a reizbucnit şi mai puternic anul acesta.

Sunt întemeiate aceste credinţe sau ilustrează doar tentaţia umană de a da vina pe alţii pentru propriile greşeli? Exact în zilele în care Parlamentul elen vota al doilea plan de austeritate pentru Grecia, MONEY EXPRESS s‑a întâlnit cu trei oameni de afaceri şi diplomaţi greci din România care au vorbit deschis despre cum interpretează ei criza prin care trece ţara lor.

„NU PLĂTIM!“ „Datoriile acestea nu pot fi justificate şi nu ar trebui să fie plătite“, o spune relaxat, într‑o română cu accent elen, Athanase Dakas, în timp ce rotocoalele de fum din trabucul său proaspăt aprins se înalţă uşor către tavanul sălii de conferinţe a hotelului Hilton din Capitală.
Omul de afaceri grec rosteşte cu nonşalanţă o idee care cu siguranţă le‑ar da fiori reci pe şira spinării tuturor bancherilor din Europa de Vest. În principiu, oricine ia bani cu împrumut trebuie să‑i plătească înapoi, dar Dakas crede că nu este moral ca poporul grec să plătească nişte datorii făcute de politicieni corupţi care au cedat lobby‑ului internaţional făcut de marile instituţii financiare.

Dakas susţine că ţările dezvoltate au avut tot interesul să finanţeze excesiv această ţară pentru că banii daţi cu împrumut se întorceau în ultimă instanţă înapoi. „Dacă o guvernare grecească a acceptat un împrumut de câteva miliarde de euro de la Germania, iar din aceşti bani o parte au fost cheltuiţi pe avioane militare şi fregate achiziţionate de la marile companii producătoare de arme din Germania, ceva nu este în regulă aici. De ce să vină acum Germania la mine să‑mi ceară bani?“, se întreabă retoric Dakas.

Cu studii la Bucureşti şi în SUA, Dakas (56 de ani) este un grec autentic căruia îi plac şi businessul, şi filosofia pentru că „în orice se întâmplă există o filosofie, nu‑i aşa?!“, spune el zâmbind. Potrivit propriilor declaraţii, are investiţii de circa 10 milioane de euro în România, fiind acţionar la mai multe firme – Analko Invest (vopseluri), Novoplast (mase plastice), Sacconi Invest (real estate) sau Ana Aslan (medicină) –, iar recent a mai început o investiţie, de 20 de milioane de euro, într‑o fabrică de hârtie şi detergenţi la Jilava.

Nu îi este deloc teamă să‑şi expună ideile, oricât de radicale ar părea. „Germanii ne‑au pus să vindem toată Grecia, să tăiem cheltuielile de sănătate şi de educaţie, dar dacă puteţi să vă imaginaţi, niciodată nu au spus să tăiem nici un euro din bugetul de achiziţii militare pentru că aici au interese mari fabricile din Germania“, afirmă el. Poate că afirmaţiile sale sunt exagerate, dar un sâmbure de adevăr tot pare să existe.

TEORII ŞI TEORII. Grecia cheltuieşte pe armament aproximativ 3,6% din PIB, mai mult decât orice altă ţară din Uniunea Europeană, mai ales din cauza tensiunilor cu vecinul său mai mare, Turcia. Dar tot Dakas spune: noi de fapt nu avem nici o problemă cu Turcia. Cu toate acestea, un stat cu o populaţie de aproximativ 11 milioane de locuitori, Grecia a fost cel de‑al cincilea mare importator de arme al lumii între 2005 şi 2009, potrivit Stockholm International Peace Research Institute (SPIRI). Chiar şi în 2009, în toiul crizei financiare mondiale, bugetul de apărare al Greciei a crescut nominal de la 5,81 miliarde de euro la 6,24 miliarde de euro.

Cu aceste cifre în faţă, se ridică o întrebare legitimă: cât de corect este ca populaţia Greciei să sufere pentru a plăti datoriile făcute de statul elen pentru achiziţia de arme? Dakas propune înfiinţarea unei comisii internaţionale care să auditeze toate împrumuturile contractate de Grecia în ultimii 30 de ani, iar sumele cheltuite pe achiziţia de bunuri inutile – precum echipamentele militare – să fie şterse din valoarea totală a datoriei. „Poporul grec nu are nici o vină. Ce putem să facem? Să murim toţi ca să plătim datoria?“, exclamă Dakas, foarte intrigat de faptul că Grecia este practic forţată să renunţe la suveranitatea sa fiscală.

Şi nu este singurul care gândeşte aşa. Mulţi greci încep să acrediteze teorii care susţin că ţara lor nu este decât o victimă a unor comploturi internaţionale. Ioannis Paschalis, consilierul economic al Ambasadei Greciei la Bucureşti, avea cu el la interviul cu MONEY EXPRESS o carte de business care detaliază astfel de teorii. Este vorba de cartea „La Banque. Comment Goldman Sachs dirige le monde“ (Banca. Cum conduce Goldman Sachs lumea – n.r.), scrisă de jurnalistul belgian Marc Roche şi publicată în 2010. Pe scurt, cartea devoalează faptul că Goldman Sachs – cea mai mare bancă de investiţii americană – controlează lumea prin diverse practici mai mult sau mai puţin ortodoxe, iar Grecia – alături de alte state periferice ale UE – nu este decât o simplă victimă a acestui gigant financiar cu active de peste 900.000 mld. dolari. Teoria este cu atât mai seducătoare cu cât în cazul Greciei Goldman Sachs a avut o implicare directă. Presa internaţională a dezvăluit încă de anul trecut că Goldman Sachs a ajutat în mod sistematic guvernul Greciei să cosmetizeze statisticile reale legate de datoria suverană cumulată între 1998 şi 2009, prin intermediul unor instrumente financiare sofisticate numite CDS (Credit Default Swap). De fapt, crede Paschalis, aceste instrumente financiare sunt foarte toxice pentru că permit speculatorilor să câştige foarte mulţi bani din intrarea în faliment a unor state. Simplificând, CDS‑ul este ca un fel de asigurare de viaţă pentru state: creditorii (în general bănci) primesc o asigurare dacă statele împrumutate intră în incapacitate de plată. Diferenţa faţă de poliţele de asigurare tradiţionale este că aceste CDS pot fi cumpărate de instituţii care nu au nici un interes direct în rambursarea creditului şi care pot câşiga foarte mulţi bani dacă creditul respectiv nu mai poate fi rambursat. Şi teoriile conspiraţiei merg până acolo încât spun că speculatorii pot chiar „ajuta“ statul îndatorat să intre în faliment. „Este ca şi cum tu ai da cuiva un măr care este otrăvit. Ştii sigur că cel care a luat mărul va muri şi te duci la cea mai apropiată casă de pariuri şi pariezi un milion de dolari că respectivul va muri“, descrie mai plastic Ioannis Paschalis impactul negativ al acestor instrumente perverse asupra economiilor mondiale. Athanase Dakas duce raţionamentul şi mai departe, spunând că adevărata cauză a problemelor lumii este sistemul capitalist, mai ales forma sa extremă din ultimii zece ani: neoliberalismul. „În capitalism, cel mai important este profitul, iar profitul distruge totul pentru că nu ţine cont nici de democraţie, nici de ideologie, de nimic“, spune omul de afaceri. Nu este întâmplător, crede el, că această criză a Europei a început în Grecia, locul de unde a luat fiinţă civilizaţia occidentală. Capitalismul şi‑a atins limitele şi este nevoie de un nou sistem de organizare economică şi socială.

O CHESTIUNE DE MENTALITATE. Dincolo de toate aceste filosofii, nimeni nu poate nega că Grecia are o serie de probleme cât se poate de concrete şi palpabile, cea mai importantă fiind evaziunea fiscală la scară largă. O recunosc şi interlocutorii MONEY EXPRESS. Aproximativ un sfert din economie nu plăteşte deloc taxe, potrivit unor estimări recente ale ministrului elen al Muncii. Salariile grecilor s‑au dublat în medie în ultimul deceniu, ceea ce nu se poate spune despre productivitatea muncii în această ţară. Iată o mostră: potrivit „The Economist“, în 2009, căile ferate greceşti au strâns doar 174 de milioane de euro din vânzarea de bilete de călătorie şi alte venituri. Au cheltuit în schimb 246 de milioane de euro cu salariile şi au pierdut în total 937 de milioane de euro. Explozia cheltuielilor publice a culminat cu organizarea Olimpiadei de la Atena din 2004. Yorgos Kossyvakis, om de afaceri grec şi fost funcţionar la Comisia Europeană timp de aproape 20 ani, bănuieşte că una din cauze este şi mentalitatea acestui popor. „Trebuie să o recunoaştem: grecii, ca şi românii, au o mentalitate balcanică. (...) În Grecia, familia are un rol foarte mare. Mulţi tineri nu muncesc şi preferă să stea cu părinţii până la vârstă înaintată. În Belgia, la 20 de ani pleacă de acasă să muncească. Aici şi religia are un rol...“, crede Kossyvakis, care îşi împarte timpul între Grecia, România şi Belgia, având investiţii importante pe bursele din cele trei ţări. Kossyvakis are o viziune optimistă legată de viitorul ţării sale. Grecia, spune el, va fi susţinută de Uniunea Europeană cu orice preţ, „chiar dacă va fie nevoie de 20 de ani de reforme“. „Vor fi reforme importante, se vor face privatizări masive“, spune el.

Cât despre scenariul ieşirii Greciei din zona euro, Kossyvakis nici nu vrea să audă. „Niciodată să nu spuneţi asta. Nu se poate să te întorci înapoi. În ziua de azi nu este de conceput pentru mine ca o ţară să iasă din zona euro“, afirmă categoric omul de afaceri. El crede că politicienii europeni „sunt mult prea deştepţi“ pentru a lăsa moneda euro să se piardă, deoarece asta ar însemna ca dolarul să devină din nou valuta‑vedetă a lumii. Un faliment al Greciei ar fi o catastrofă şi o umilinţă pentru Uniunea Europeană care în 1999 a lansat euro – cel mai ambiţios proiect al său şi un simbol al unităţii bătrânului continent. Kossyvakis este însă un european convins şi susţine că Uniunea Europeană va ieşi mai puternică din această încercare. „Trebuie să devenim mai europeni. Nu ne mai putem permite să cheltuim mai mulţi bani decât putem produce“, spune Kossyvakis despre conaţionalii săi.

Din păcate eforturile lor s‑ar putea să fie până la urmă inutile. Există voci avizate care spun că actuala criza grecească reflectă de fapt o slăbiciune inerentă zonei euro – o zonă monetară cu o rată a dobânzii făcută pe „mărime universală“ şi aplicată unui set de 17 economii extrem de diferite, fiecare cu propria politică fiscală.

Oameni de afaceri de alte naţiona­li­tăţi – şi deci mai puţin implicaţi emo­ţio­nal – cred că ieşirea Greciei din zona euro este inevitabilă. „Cred că grecii vor ieşi până la urmă din zona euro şi cu cât mai repede cu atât mai bine pentru ei“, spune Doru Lionăchescu, fondatorul casei de investiţii Capital Partners. Pe aceeaşi linie, omul de afaceri de origine israeliană Eli Davidai a comentat pentru MONEY EXPRESS că Grecia ar trebui să se întoarcă la drahmă cât mai repede. „Când a început totul acum doi ani, am spus că Grecia a intrat în zona euro pe baza unor statistici false şi că prin urmare ar trebui să se întoarcă la drahmă. Nu s‑a întâmplat acest lucru din motive politice. Acum, lucrurile s‑au agravat şi au de ales între întoarcerea la drahmă şi restructurarea datoriilor. Orice altceva înseamnă doar amânare“, a comentat Davidai. Pentru cât timp?
O dramă, mai multe scenarii

De mai bine de o lună au fost vehiculate mai toate scenariile posibile. Default, faliment controlat, restructurarea datoriei suverane, ştergerea unei părţi a datoriei sau chiar ieşirea din zona euro. Nici unul nu va fi uşor de digerat de poporul grec.



Update 09:16Grecia, cel mai mic rating din lume
Agenţia de evaluare Fitch Ratings retrogradat cu trei trepte ratingul Greciei. Ratingul Greciei a fost retrogradat de la "B+" până la "CCC", cel mai mic rating atribuit unei ţări. Un rating mai mic este "DDD", atribuit creditorilor aflaţi în incapacitate de plată.

Autor: Georgiana Stavarache, Mimi Noel
Sursa: Money Express
          Money.ro

Cum va arata Pamantul fara oameni?

Cum va arata Pamantul fara oameni?
Oare cum va arata Terra daca oamenii ar disparea brusc? Este intrebarea la care au incercat sa raspunda mai multi cercetatori americani in cadrul documentarului „Viata de dupa oameni”, un film promovat in cadrul A&E Television Networks.
Conform specialistilor, daca umanitatea ar disparea brusc, intreaga planeta va fi cufundata in intuneric in numai cateva ore. Centralele electrice, pur si simplu, nu vor putea genera lumina si caldura fara combustibili. Apa va navali in tunelurile de metrou in numai cateva saptamani, iar acestea se vor transforma in veritabile rauri subterane. Animalele de companie vor muri de foame dupa circa 10 zile, asta daca nu vor invata sa vaneze. Pavajele si strazile asfaltate vor ceda sub presiunea plantelor. Cladirile vor fi acoperite de plante agatatoare si vor incepe sa se prabuseasca in maxim 40-50 de ani.
Constructiile moderne sunt proiectate sa reziste pentru aproximativ 60 de ani (podurile pentru 120 de ani, iar barajele pentru 250 de ani). Cu toate acestea, in lipsa unei ingrijiri din partea oamenilor, ele se vor prabusi mult mai devreme, fenomen accentuat si de intemperiile naturii. Absolut toate constructiile realizate de oameni vor disparea complet in cateva mii de ani. Cele 430 de centrale nucleare care functioneaza in prezent vor exploda, desi urmarile unor asemenea explozii nu vor fi atat de catastrofale pe cat se crede. Cel mai bun exemplu este orasul Pripyat din Ucraina, care a fost abandonat dupa dezastrul de la Cernobil. Atunci, oamenii de stiinta au prezis ca locul se va transforma intr-un desert. Astazi, natura si-a intrat in drepturi si Pripyat este asaltat de animale salbatice si de vegetatie abundenta.
Padurile vor acoperi circa 80% din suprafata uscata a Terrei in circa 50 de ani. Vegetatia va cuceri complet Terra in maxim 200 de ani. Aerul va deveni mult mai curat in doar 2-3 saptamani, desi dioxidul de carbon din atmosfera nu va disparea decat dupa un mileniu.
Ultimele vestigii ale umanitatii vor disparea complet in circa 100.000 de ani. Nu va ramane decat plasticul, asta in conditiile in care nu va aparea o forma de viata care sa il poata procesa.
Sursa:Pravda
Sursa: Misterele Lumii

Inteleptii mayasi ne anunta ca s-a amanat Sfarsitul Lumii

Inteleptii mayasi ne anunta ca s-a amanat Sfarsitul Lumii
Cu toate ca previziunile sumbre din calendarul mayas anunta anul 2012 drept sfarsitul lumii, un batran lider mayas ne linisteste in privinta datei fatidice de 21 decembrie 2012.
Apolinario Chile Pixum, un mayas din Guatemala contrazice tot curentul actual de opinie declarand ca teoria apocalipsei mayase este o idee catastrofala occidentala care nu ar avea acoperire totala in stravechile surse ale civilizatiei maya. Entuziastii pro-apocalipsa sunt insa convinsi ca alinierea planetelor din anul 2012 se va concretiza intr-o catastrofa de proportii gigantice care se manifesta ciclic pe Terra o data la 25.800 ani.
Batranul mayas declara ca este singur in fata avalansei de filozofi New Age, astronomi Pop, anunturi ultimative care impanzesc Internetul si producatori de televiziune care in cautare de senzational amesteca in mod voit predictiile lui Nostradamus cu textele mayase. “In plus, mult anuntatul film “2012″ nu face decat sa sporeasca isteria mondiala”, comenteaza Chile Pixum.
De aceeasi parte a baricadei cu inteleptul mayas se situeaza numerosi specialisti care se declara ingrijorati de proportiile isteriei in masa care cresc pe masura ce ne apropiem de asa zisa data fatidica.
“Situatia este foarte grava, deoarece primim din ce in ce mai multe e-mailuri de la copii de 7-10 ani care ne scriu ca sunt prea mici sa moara, ca nu au facut pacate si ca le este frica de viitor. Dramele personale ale oamenilor nu se opresc aici, am avut spre exemplu cazul emotionant al unei mame cu doi copii mici care se declara sfasiata la gandul ca nu va trai sa-si vada copiii crescuti mari”, anunta Ann Martin, cercetatoare in cadrul Cornell University din Statele Unite. Descoperite in anul 1960, in mijlocul unor ruine obscure din sudul Mexicului, textele cu pricina descriu ca se va intampla ceva anume in anul 2012, un eveniment care il va avea in prim plan pe Bolon Yotke, un misterios zeu mayas al razboiului si creatiei. Din nefericire, eroziunea si unele crapaturi in pietrele pe care erau gravate textile, fac ca ultimul pasaj sa fie imposibil de descifrat.
Arheologul mexican Guillermo Bernal este de parere ca fragmentul erodat contine mesajul: “El va veni din Cer”.
Sursa : TheTelegraph
Sursa: Misterele Lumii

10 mistere ale stiintei.Ce a fost inainte de Big Bang

Intrebarile care urmeaza au devenit prin repetitie banale, adesea retorice. Adevarul e insa ca ele nu si-au gasit raspunsurile nici pana azi. Cu toate progresele facute in descifrarea bosonului Higgs, bunaoara, stiinta bajbaie in continuare in cautarea lor, iar curiozitatea orisicui este teribil de departe de a fi satisfacuta…
1. Ce s-a intamplat inainte de Big Bang? 
A existat ceva inainte de Inceput? Chiar daca, in curand, va rodi proiectul Large Hadron Collider, prin care, gratie celui mai mare accelerator de protoni, savantii isi vor vedea confirmate (sau nu?) teoriile legate de ivirea „particulei lui Dumnezeu“ in primele miimi de secunda de dupa Facerea Lumii, enigma secundelor sau a eternitatii de dinainte de Big Bang persista.
Asadar, cum au conlucrat atat de bine temperatura, densitatea si curbura modelului spatio-temporal pentru ca spatiul-timp sa vina din si sa genereze Infinitul? Este, altminteri spus, Universul reversibil? Fiindca, in caz contrar, daca nu se admite aceasta varianta, oricum dificil de demonstrat, nu ne mai ramane la dispozitie decat cea biblica, prin care mitul creationist a fost implementat ex nihilo! (O gluma care circula printre universitari spune ca Dumnezeu a fost inventat atunci cand fizicienii au ajuns la concluzia ca nu pot da o explicatie satisfacatoare acestei enigme.) Unii au conchis, e drept, ca, anterior exploziei fundamentale, Universul a evoluat perfect simetric fata de ceea ce a facut dupa Big Bang: „Viitorul si trecutul sunt a filei doua fete“ spunea, vizionar, Mihai Eminescu, insa ceea ce suna sclipitor intr-un vers se dovedeste elucubrant atunci cand se cauta argumente pertinente in sprijinul uneiteorii stiintifice revolutionare. Carcotasii s-ar putea chiar sa-si aminteasca faptul tulburator ca nu am progresat deloc fata de Aristotel, care ajunsese la o concluzie oarecum similara celei a experimentului de curand performat fara a cheltui patru miliarde de euro si fara a pune la treaba cateva mii de specialisti…
O alta simetrie fortata este cea a raportului materie/antimaterie. Cel mai simplu ar fi sa se considere ca, anterior momentului zero, materia si antimateria coexistau in cantitati egale, iar in momentul in care au intrat in contact, s-au dezintegrat reciproc, generand fotonii primordiali. Suna seducator, dar, se pare, doar o singura particula de materie dintr-un miliard reuseste sa supravietuiasca ciocnirii cu antimateria. Desigur, va veti intreba cum s-a ajuns la precizia acestei statistici: cunoscatorii raspund, simplu, prin… extrapolare! De fapt, pentru a evita stanjeneala provocata de propria neputinta conceptuala, oamenii de stiinta incearca sa deturneze aceasta intrebare, impingand granitele cercetarii dincolo de un reper temporal conventional sau altul. Practic, „Ce a fost inainte de X?“ devine, dupa caz, „Ce a fost inainte de X minus 1?“ sau de „…X plus 1?“ Ori, cu cuvintele matematicianului si filosofului german Leibniz, reamintite de o recenta ancheta a revistei Science & Vie, „De ce va fi existat, totusi, ceva in loc de nimic?“
2. Si, totusi, cum a aparut viata? 
Un gest atotputernic, o suflare divina sau un complicat lant de accidente (mai mult sau mai putin) genetice, cu inca destule verigi lipsa, din care s-a intrupat viata pe Pamant?
Ceea ce descumpaneste este faptul ca, macar din punct de vedere chimic, viata se poate naste inclusiv din materie inerta. Daca planeta noastra s-a format in urma cu aproximativ 4,6 miliarde de ani, primele forme de viata detectabile au trebuit sa astepte vreo 800 de milioane de ani. Acestea sunt, de fapt, mici fosile calcaroaseale unor bacterii primitive, iar explicatia unei asa de lente evolutii este ca viul a fost generat de nonviu. Mediul acestei Creatii poate sa fi fost „supa primordiala“ imaginata, la inceputul deceniului trei al secolului trecut, de catre biochimistii Aleksandr Oparin si John Haldane. Viata, adica acele bacterii arhaice, ar fi putut aparea in conditii de temperatura si presiune extrem de ridicate, un veritabil Iad agrementat cu frecvente descarcari electrice. In 1953, chimistul american Stanley Miller a validat, in linii mari, aceasta supozitie, amestecand, intr-un balon de sticla speciala supraincalzita, apa, amoniac, hidrogen si metan. In prezenta unui arc electric, au aparut, pe aceasta cale, molecule organice! Adica niste aminoacizi care stau la baza formarii proteinelor. Recent, rafinandu-se metoda experimentala, s-au putut obtine glucide, lipide, azotati si zaharuri.
Totul suna extrem de promitator, nu? Numai ca obtinerea aminoacizilor nu lamureste cum si de ce s-a facut saltul la acizii nucleici, ARN si faimosul ADN. Si mai ales nu reuseste sa ne ajute sa evadam dintr-un faimos cerc vicios: la toate fiintele vii cunoscute, e nevoie de proteine pentru a copia secventele decisive de ADN care duc la nasterea… proteinelor. Care dintre proteine au aparut, de fapt, intai si-ntai? Chimistul britanic Leslie Orgela lansat, in anii ’60, supozitia ca un soi de ARN primitiv, avand atat capacitatea de a cataliza reactii chimice (adica de a produce proteine), cat si pe cea de a transmite caractere genetice prin autoreplicare, a stat la bazaaparitiei vietii. Si, intr-adevar, in 1982, au fost descoperite ribozimele, cu aptitudini de reduplicare dovedite… Numai ca, ulterior, Julius Rebek a remarcat ca poate exista un mecanism de reduplicare organica nebazat peacizi nucleici. De aici, probabil, si validarea Haosului: peste 300 de definitii ale vietii coexista actualmente pe piata Genezei! „Din haos, Doamne, am aparut/ Si m-as intoarce-n haos“…
3. Ce a fost mai intai: oul sau gaina? 
Pare o simpla butada rasuflata, una chiar de prost-gust. Numai ca ea ascunde o teribila nedumerire stiintifica, veche de pe vremea lui Aristotel: in ou se afla puiul integral preformat, ori numai o structura informa, pe cale de a se desavarsi in timp (teoria epigenezei)?
E posibil ca o singura celula sa dea nastere altor 100.000 de miliarde (cate numara, in medie, corpul uman), repartizate in 350 de categorii distincte, corespunzatoare organelor cu functii complementare? Primele raspunsuri au inceput sa apara pe la jumatatea secolului al XIX-lea, cand, folosind o noua generatie de microscoape, elvetianul Wilhelm His, un pionier al embriologiei, si-a inceput studiile asupra tesuturilor. S-a putut, chiar, stabili o cronologie a evenimentelor: intai, are loc segmentarea, in cadrul careia oul se divide conform celor trei axe de simetrie fundamentale (sus-jos, fata-spate, dreapta-stanga), apoi, se petrece gastrularea, in embrion putand fi distinse trei „incubatoare“ de celule care vor incepe sa dea nastere organelor. Aceste doua faze sunt comune tuturor speciilor de animale, avand un procentaj de reusita uimitor, apropiat de perfectiune. De aici, insa, o prima enigma: cine si cum regleaza acest mecanism care, evident, nu este lasat in voia hazardului?
Secolul XX a adus raspunsul: genele, in fapt niste proteine cu cifru, sunt arhitectii responsabili cu aceste foarte precise manevre. Numai ca, dintr-o aparenta solutionare a problemei, se naste un alt mister: cum e posibil ca numai 25.000 de gene sa poata coordona milioanele de operatiuni prin care se formeaza organele? Si cum reusesc sa se coordoneze aceste gene intre ele, actionand ca o veritabila retea de microcomputere? Sa nu uitam ca ele schimba informatii nu doar cu omoloagele lor, ci si cu mediul inconjurator, o simpla modificare de temperatura putand, de pilda, decide sexul unui embrion de broasca. S-a vorbit, desigur, despre selectia naturala, care face sa supravietuiasca doar organismele perfect sincronizate, deopotriva in interior si in exterior, dar asta nu poate explica totul. Cel mai probabil, gaina stie ceva important si stie cum sa comunice acest ceva embrionului care se dezvolta in ou. Sau embrionul din ou preselecteaza caracteristicile viitoarelor gaini? Noi nu am aflat inca despre ce este vorba, care e secretul codurilor chimice, fizice, mecanice care interactioneaza atat de precis…
4. Suntem singuri in Univers? 
Peliculele science-fiction nu mai sunt de ajuns. Sau, de fapt, nu mai contin de multa vreme raspunsurile pe care noi le asteptam cu adevarat, mai ales dupa ce, de pilda, controversa legata de Cazul Roswell nu a putut fi lamurita multumitor, atat fanii OZN, cat si autoritatile americane producand (adesea, deliberat?) o suita de enormitati.
Cert este ca posibilitatea existentei altor tipuri de viata in Univers (sau in universuri paralele) a fost luata foarte serios in calcul inca de pe vremea lui Anaximandru, secolul al VII-lea inainte de Hristos. La inceputul secolului al XVIII-lea d.Hr., francezul Bernard le Bouyer de Fontenelle relua teza unei „pluralitati de lumi“, care, azi, este acreditata de nu putini cosmologi. Astronomia si fizica teoretica si-au depasit constant limitele, atat pe cele conceptuale, cat si pe cele practice (telescopul Hubble e doar un exemplu), astfel incat au fortat, la randul lor, surclasarea limitelor cunoscute ale Universului. Se vorbeste, acum, in special din perspectiva feluritelor dezvoltari ale mecanicii cuantice, de universuri ascunse, de universuri alternative, de universuri in oglinda, de universuri dedublate, de universuri aflate intr-o continua expansiune, de universuri care basculeaza dintr-o stare fundamentala in alta.
Mai mult, se ia in considerare ipoteza calatoriei in spatiu-timp, ceea ce ar facilita investigarea acestor lumi plurale. Este clar, lumea pe care o cunoastem, cu marginile ei mult prea friabile, nu ne mai satisface. Teoria relativitatii a acreditat deja, de aproape un secol, ideea ca Universul este infinit, ceea ce presupune, cu vorbele specialistilor, ca, in fapt, „Universul, asa cum il cunoastem noi, nu e decat o insulita derizorie si ca orice eveniment de probabilitate nenula este susceptibil sa se actualizeze in orice alta parte a acestui continuum spatio-temporal“ (Aurelien Barrau, cercetator la Laboratorul de Fizica Subatomica si de Cosmologie de la Grenoble, citat de Science & Vie). Mai simplu spus, asta inseamna ca, daca Viata a fost posibila pe Pamant, ea a fost, este si va fi posibila oricand si oriunde altundeva in imensitatea spatiului si in eternitatea timpului. Sau: tot ceea ce este posibil probabil ca s-a si intamplat deja! Suntem, simultan, martorii si actantii unui trecut care a fost deja viitor sau viceversa. Ca sa verificam asta, ar trebui ca, prin intermediul „gravitatiei cuantice in bucle“, sa putem folosi faimoasele gauri negre ca pe niste veritabile porti de intrare in universurile paralele…
5. Traim intr-o lume cuantica? 
Chiar nu putem fi prezenti in doua sau mai multe locuri deodata? Sau ubicuitatea exista, dar trebuie recunoscuta si inteleasa? Multa vreme, am acceptat aceasta insusire ca fiind una de natura strict divina, rezervata doar lui Dumnezeu. El era, nu-i asa, acel cerc (sau halou) cu centrul pretutindeni si circumferinta nicaieri, dupa cum ne indica metafora geometrica a lui Blaise Pascal.
Daca se poate justifica omniprezenta Sa, am putea, oare, construi macar un model teoretic al acestei omniprezente, care sa ne duca de pe taramul sacralitatii pe cel al cuanticii? Savantii care au studiat particulele elementare sustin ca da, ele poseda aceasta insusire! Intr-un atom, bunaoara, un electron ocupa un loc efectiv nedeterminat la o distanta de… o zecime de milionime de milimetru fata de centru. Mecanica cuantica numeste aceasta virtualitate a pozitionarii unei particule elementare „suprapunere de stare“, preferand sa inlocuiasca „se afla“ cu „se distribuie“. Practic, asta se traduce prin aceea ca orice stare a materiei este o pozitionare conform unui nivel de energie. Unor nivele diferite de energie le corespund pozitionari spatiale diferite. La scara inversata a materiei, ubicuitatea devine, deodata, posibila, ba chiar probabila.
Intr-o lume cuantica, nu mai exista o realitate unica, ale carei alterari de stare presupun o succesiune. Nu, aici realitatea devine concomitent multipla. Scapa, cumva, lucrurile de sub control? Evident, afirmatia de mai sus nu inseamna ca, teoretic, am putea trece prin ziduri, ci ca, mai degraba, teleportarea nu ar mai fi neaparat o fictiune sau nu cel putin cata vreme acceptam, pe urmele lui Einstein, Planck si Heinseberg, ca particulele sunt, in acelasi timp, corpuscul si unda.
Mai mult decat atat, spatiul in care evolueaza aceste particule, de pilda electronii, este multidimensional, presupunand un numar necunoscut de asa-numite impaturiri. Fiecarui pliu de acest tip ii corespunde o alta realitate, iar evolutia intr-o realitate plurala conduce, pe cale de consecinta, la ubicuitate. Toata lumea este de acord cel putin cu varianta spatiului tridimensional impaturit in doua, in care revenirea la starea initiala a unui element presupune o dubla rotatie in jurul axei, de 720 de grade, fapt ce explica deopotriva de ce doi electroni se gasesc aparent pe aceeasi pozitie sau de ce acelasi electron se poate afla simultan in doua pozitii diferite. Iar „calatoria“ unei particule intre aceste doua pozitii intr-un timp nul tot ubicuitate se numeste. Extrapoland teza de la spatiu la timp (adica la acel continuum construit pe baza teoriei relativitatii), una dintre consecintele ubicuitatii ar putea fi insasi disparitia (sau reformularea) conceptului de Moarte, dar asta e deja alta poveste…

6.Ce este Timpul? 
Se spune ca metafora cea mai inspirata in legatura cu timpul este aceea a unui fluviu maiestuos… Numai ca, intrand in detaliile figurii de stil, dai intr-o serie de nedeterminari: „De unde curge?“, „Cu ce viteza?“, „Ce-l pune in miscare?“, „In ce se varsa?“ etc.
Asa cum observa Marc Lachieze-Rey, de la Centre National de la Recherche Scientifique din Paris, „fizica nu a reusit inca sa produca o definitie multumitoare a timpului. Exista mai multe teorii cu idei si definitii extrem de diferite, greu de pus de acord intre ele.“ Secole de-a randul, stiinta a folosit notiunea de „timp absolut“ introdusa de Isaac Newton, insa teoria relativitatii restranse elaborata de Einstein a bulversat-o total. Ideea ca timpul s-ar scurge uniform a fost desfiintata in favoarea uneia mult mai elastice, potrivit careia timpul, in cadrul continuumului spatio-temporal, isi poate inclusiv schimba dimensiunile intr-un sens sau in celalalt. Brusc, notiuni universale atat de familiare limbajului cotidian, precum „acum“ sau „aici“, se trezesc vidate de insasi universalitatea lor. Practic, timpul nemaicurgand deloc (oricum, nu in sensul newtonian), termeni ca „trecut“, „prezent“ sau „viitor“ raman fara sens intrinsec, cel care le confera o valoare sau alta fiind insusi observatorul lor sau, mai exact, miscarea acestuia. Din ceva imanent, timpul devine ceva maleabil si controlabil, asa incat asupra lui se poate interveni ca asupra unei plastiline.
Potrivit mecanicii cuantice, insa, nici nu mai vorbim de un viitor generic, ci de o multitudine de posibilitati de actualizare a viitorului. Ambele teorii, cea relativista si cea cuantica, au, totusi, in comun un element: in fiecare caz, se converge catre disparitia notiunii de timp la nivel fundamental. Cu alte cuvinte, nu putem avea o definitie a ceea ce este timpul, ci doar putem spera la o interpretare cat de cat satisfacatoare a ceea ce a fost timpul! Singurul lucru cert este faptul ca il putem masura din ce in ce mai precis: proiectul orologiului atomic spatial Pharao duce acuratetea la cote inimaginabile. Cu acesta, „efectul Einstein“ poate fi dovedit cu o mare usurinta. Nu se mai pune problema folosirii unor supercronometre pentru a demonstra ca timpul curge mai repede in varful Turnului Eiffel decat la baza lui, ci a utilizarii dispozitivului Pharao in spatiu, pe orbita circumterestra: acesta castiga 40 de microsecunde in fiecare zi comparativ cu cele mai performante ceasuri ramase pe Pamant…
7.Cum se naste constiinta? 
„Cogito ergo sum“: Descartes a lamurit problema existentei constiintei, de fapt a existentei sub tutela constiintei. Cata vreme te intrebi daca existi, existi. Existi si ai o constiinta! Insa putem oare afirma ca existenta in sine este o consecinta a puterii de a gandi?
Impreuna, filosofii si oamenii de stiinta au tot incercat sa dea un raspuns, dar nu au reusit sa gaseasca unul categoric, definitiv. Filosoful si lingvistul american John Searle, care a dezvoltat – alaturi de inaintasul sau britanic John L. Austin – teoria actelor de vorbire („pragmatismul lingvistic“), a dat o definitie a elementelor care compun sau conduc la aparitia constiintei: „Acele stari subiective ale atentiei care debuteaza in momentul trezirii, dimineata, pentru a se prelungi pana in perioada de veghe de dinaintea somnului, noaptea, adesea si in timpul unui somn fara vise sau chiar al unei stari de coma, ajungand, astfel, inconstiente.“
Initial, psihologii din secolul al XIX-lea au incercat sa mizeze pe capacitatea de introspectie a individului. A rezultat, insa, doar o colectie de detalii disparate provenind din viata psihica a unor indivizi, detalii subiective imposibil de articulat coerent in cadrul unei teorii verificabile stiintific a constiintei. Incepand cu anii ’60 ai secolului trecut, s-a mers pe o alta pista: identificarea proceselor mentale care stau la originea acelor „stari subiective de atentie“ de care vorbea Searle.
Ideea era sa scanezi creierul pentru a vedea cand, cum si de ce acesta reactioneaza diferit la o emotie, un moment de reflexie sau o simpla modificare a peisajului. Ce se intampla atunci cand creierul primeste un stimul, de orice natura ar fi el? Prin 1998, s-a ajuns la concluzia ca retelele noastre neuronale se organizeaza in doua spatii distincte: pe de o parte, cel rezervat micilor circuite cerebrale, procesoarele specializate care pot genera in orice moment reprezentari mentale inconstiente; pe de alta parte, un „spatiu al travaliului global constient“, in fapt o vasta retea neuronala al carei continut corespunde permanent unei reprezentari mentale constiente. Practic, este vorba de o relatie de interconectare complexa a tuturor procesorilor periferici, care conlucreaza cu spatiul de travaliu global constient. Problema este ca acest spatiu, neputand fi ocupat in fiecare clipa de o singura reprezentare constienta, procesoarele duc o adevarata lupta de gherila pentru a-si impune propriile informatii si, implicit, reprezentari.
8. Dar ideile? De unde vin ele? 
Ce e o idee? Un concept, o teorie sau o simpla gluma: fiecare dintre noi se afla, in fiecare clipa, in mijlocul unei tornade de idei de toate felurile. Pot fi ganduri importante sau pot fi banalitati. Pot fi geniale sau ridicole. Pot fitruisme sau inventii sclipitoare. Pot fi oricum. OK, dar de unde (ne) vin ele?
Filosofii secolului al XVII-lea credeau ca ideile se datoreaza exclusiv senzatiilor primite de receptori: „A gandi inseamna a simti.“ Evident, nu putea fi chiar asa de simplu, iar teoria senzualista a fost drastic amendata. S-a ajuns pana la anularea ei, considerandu-se ca ideile nu au nimic de a face cu senzatiile, totul fiind, de fapt, „inventat“ in si de catre creier. Cele doua pozitii extreme au fost conciliate pana la urma. Pentru psihologia cognitiva contemporana, ideile reprezinta un amestec aleatoriu de senzatii provenite din exterior si de fructe ale proceselor cognitive dezvoltate de creier. Todd Lubbart, specialist in psihologia creativitatii, e de parere ca lucrurile sunt departe de a fi lamurite: „La nivelul creierului, ideile circula haotic, intr-o maniera inconstienta. Apoi, unele dintre aceste elemente de gandire se pot combina precum doua sau mai multe piese de Lego, ajungand sa produca idei noi.“ Dar nimeni nu a descifrat inca regulile acestui Lego cerebral, iar ipoteza ca aceste reguli nici nu ar exista este, pur si simplu, de neacceptat. Cum toate informatiile trec pe la cortexul prefrontal, sistemul integrator al creierului, acesta poate fi considerat un fel de sef de orchestra.
Spre el converg toate sistemele cerebrale, inclusiv cele care regleaza memoria. Aceasta conectivitate privilegiata il upgradeaza permanent, permitandu-i inclusiv saltul spre gandirea abstracta, spre planificarea evenimentelor sau spre gandirea creativa. Cum combinatii de idei au loc aleatoriu, intr-o succesiune foarte rapida, cortexul are rolul de a le evalua, clasa, sorta, apoi de a le refolosi in contextele cele mai potrivite. Actioneaza, practic, asemenea procesorului unui computer, explorand virtualitatile meniului principal, folosind toate tastele (inclusiv Delete), dar nesfiindu-se sa apeleze, dupa caz, si la Recycle Bin. Numai ca un computer este programat de un om. Cine programeaza creierul uman? Cum reusesc retelele neuronale sa genereze si apoi sa jongleze cu „combinatiile conceptuale aleatorii“? Cum se fac sofisticatele selectii ale pieselor de Lego? Lista intrebarilor fara de raspuns mai poate continua. Singura certitudine e ca stim ca gandim (altfel, n-am exista), insa nu stim cum gandim.
9. Prin ce se deosebeste omul de alte vietuitoare? 
Specificitatea omului in Arca lui Noe este mai mult decat evidenta,  insa savantii au avut intotdeauna ezitari in a o dovedi. Mai bine zis, nu au stiut cum sa dea prioritate metodelor de actiune sau reperelor alese, de la anatomiela ADN sau de la cultura la idealuri.
Culmea, de cele mai multe ori s-a ajuns la a se demonstra nu diferenta specifica, ci genul proxim, adica ceea ce ne apropie – paradoxal sau nu – de alte specii animale. S-a crezut, de pilda, ca doar omul e capabil de edificarea si, apoi, de pervertirea moralei, dar am regasit atat de multe dintre comportamentele deviante umane in „perversiunile“ lumii animale incat bietul Sade ar trebui rescris in cheie zoologica (un soi de Planeta Maimutelor revizitata de Lolo Ferrari sau Cicciolina). Apoi, accesul aspirational la Divinitate a fost considerat propriu numai omului, dar s-a constatat ca animalele au sentimente de natura similireligioasa pentru alte animale si, cel mai adesea, pentru om. Una peste alta, tragand linie, omul a ramas incadrat in regnul animal, singura lui nota distinctiva fiind aceea ca se numara printre putinele specii care au reprezentanti unici (Homo sapiens l-a pierdut pe drum pe Homo erectus sau Homo neanderthalis). Nici teza conform careia omul este specia care se deosebeste radical de celelalte prin specificul evolutiei sale nu pare sa tina la o examinare atenta: nu suntem deloc singurii de pe Pamant care au trecut prin stadii succesive de evolutie, ajungand inclusiv la o evolutie de grup in cadrul unei comunitati.
Etologii au constatat ca grupurile de cimpanzei din jungla desfasoara activitati complexe, coordonate pe baza unei strategii in cadrul careia fiecare actant are rolul si atributiunile sale precise. Ba chiar, uneori, actioneaza empatic, ceea ce s-a crezut ca este un atribut al sofisticarii actului de comunicare uman. Dar nu: empatia, ca simorala, de altfel, este un dat biologic, nu unul cultural…O data cu revolutia din genetica anilor ’60, s-a sperat ca se va gasi o rezolvare multumitoare pentru aceasta dilema. S-a constatat ca exista de zece ori mai multe diferente intre genomul unui cimpanzeu si genomul unui om, decat intre genomul unui om si genomul altui om. Totusi, semnificatia acestei diferente a fost mult diminuata de faptul ca, oricum, omul are comune cu cimpanzeul 99% dintre genele sale! Iar, adesea, in raporturile cu alte animale, o maimuta poate fi mai „umana“ decat noi: s-a semnalat cazul unei pasari ranite cu prastia de un om, pasare pe care un cimpanzeu a salvat-o, dupa care i-a desfacut aripile de mai multe ori, pentru a o reinvata sa zboare.
10. Pana la urma, cum va fi Sfarsitul Lumii? 
Pentru a inchide cercul istoriei universale, Big Bang-ului initial, generator de viata, ii va corespunde, oare, unul de final? Pentru astronomi, care au vazut deja cum se nasc si, apoi, mor stelele, raspunsul este foarte clar: Pamantul, dimpreuna cu intreg sistemul solar, va muri peste 7,5 miliarde de ani, impreuna cu Soarele sau.
Destinul pare unul implacabil. Se aplica, prin extrapolare, aceasta teorie si Universului in sine? Se va rasuci o noua bucla intr-o spirala a Infinitului? Cand? Cum? De ce? Religiile, mitologia in sens maximal, au descris in mod obligatoriu Apocalipsa. Stiinta o face si ea, deplasand accentul de pe latura morala, punitiva, pe cea termodinamica, dedusa din fizica relativista. Incepand din anii ’30, s-a remarcat ca galaxiile tind sa se indeparteze tot mai mult unele de altele. Acest lucru le-a inspirat astrofizicienilor mai multe tipuri de necroloage. Unul dintre ele presupune ca unei epoci de teribila  expansiune a Universului ii va corespunde una de contractare, Big Crunch. Totusi, in 1998, s-a determinat faptul ca supernovele, de pilda, nici gand sa-si incetineasca sau sa-si inverseze tendinta de expansiune, ele aflandu-se intr-o faza de accelerare progresiva care dureaza cam de sase milioane de ani. Un alt scenariu vorbeste de Big Chill, un fel de glaciatiune universala, care va anula orice forma de energie, Universul ajungand sa se dilueze progresiv pana cand nu va ramane altceva decat o baie de fotoni reci. Materia se va evapora, iar din tot ceea ce stiam ca este ea nu se vor mai alege decat niste impresionante gauri negre. In fine, cel de-al treilea scenariu dezolant este cunoscut ca Big Rip (Marea Desirare), potrivit lui Cosmosul urmand sa se destructureze violent, dezintegrandu-se sub forma unei supe de particule subatomice. Dincolo de acest pesimism extins la scara miliardelor de ani, ramane o intrebare imposibil de solutionat: de unde provine si cum poate fi, eventual, controlata teribila forma de energie, opusa gravitatiei, care influenteaza accelerarea expansiunii Universului? Nu cumva ea actioneaza conform unor legi implacabile in urma carora Sfarsitul deja a inceput?!? Bine ati venit in Haos!

Viata a supravietuit impactului asteroizilor

Viata a supravietuit impactului asteroizilor
Efectele impactului unui asteroid sau cometa care s-a prabusit in apropierea golfului Chesapeake in urma cu 35 milioane ani, au fost pentru prima data examinate detaliat de o echipa de cercetatori americani. Rezultatele sunt surprinzatoare: analizele releva supravietuirea unor forme de viata din zona, chiar si dupa devastatorul impact.
Craterul care este situat la adancimea de 120-365 metri sub un strat compus din aluviuni, nisipuri si argile, are un diametru de doua ori mai mare decat Manhattanul.
“Cred ca trebuie sa facem excavatii in centrul craterului pentru a intelege modul in care fortele geologice au aranjat straturile de nisip si argila in dispunerea pe care noi am descoperit-o in prezent”, declara Gregory Gohn, geologul-sef al expeditiei.
Forta impactului a format o cavitate colosala si a produs temperaturi care au transformat rocile in lava.
Caldura extrema a ucis majoritatea formelor de viata, conform opiniilor cercetatorilor. Pe masura ce studiul a continuat, spre surpriza acestora, membrii expeditiei au descoperit o microfauna abundenta, formata din diferite specii de bacterii care vietuiau in cele mai adanci zone ale craterului. Unele dintre stravechile forme de bacterii au supravietuit impactului catastrofal, pur si simplu pentru ca nu au simtit in nici un fel temperaturile extrem de ridicate degajate in urma impactului. Se pare ca restul microfaunei abundente a recolonizat craterul, odata ce temperaturile au scazut indeajuns de mult pentru a permite acest lucru.

Sursa: MSNBC
Sursa: Misterele Lumii

Ultima Era Glaciara s-a instalat in numai sase luni

ImageHost.org
Contrar teoriilor care afirmau ca ultima Era Glaciara – survenita in urma cu cca. 13.000 de ani – a avut nevoie de aproximativ un deceniu pentru a se instala in Europa, un studiu geologic recent sugereaza ca lucrurile s-au intamplat, de fapt, de 20 de ori mai rapid.
Ipoteza se bazeaza pe studiul depozitelor de mal dintr-un lac irlandez, Lough Monreagh, mal renumit prin faptul ca a pastrat cu fidelitate indicii asupra conditiilor climatice din trecutul Pamantului, putand furniza astfel informatii precise cercetatorilor care studiaza paleoclima planetei.
Cu ajutorul unui bisturiu robotic de mare precizie, profesorul William Patterson, autorul studiului publicat in revista New Scientist, a desprins straturi foarte subtiri – de numai 0,5 mm grosime, – din malul fosil; fiecare strat reprezinta 3 luni de depunere sedimentara, deci, studiind aceste straturi, se pot observa schimbarile petrecute in ecosistemul lacului (la randul lui, influentat de clima) intr-o perioada scurta de timp.
Studiind straturile, cercetatorul a ajuns la concluzia ca racirea climei, petrecuta in urma cu 13.000 de ani (ultima era glaciara) a fost extrem de rapida.
In numai 6 luni, datorita unei schimbari bruste a caracteristicilor curentului oceanic cald Gulf Stream, ghetarii s-a intins peste Europa.
Evenimentul care a declansat schimbarea ar fi putut fi revarsarea brusca a lacului Agassiz din Canada; marea cantitate de apa foarte rece ajunsa in ocean a racit brusc apele Gulf Stream-ului, iar temperatura din nordul Europei – regiune incalzita de Curentul Golfului – a scazut dramatic.
Studiul sprijina teoria conform careia clima Terrei este instabila si poate suferi schimbari foarte mari intr-un timp foarte scurt, cu consecinte neasteptate.
Sursa: Descopera-Terra

Ce au fotografiat rusii in 1989 pe Marte?


In pofida unei intregi istorii de defectiuni mecanicemisterioase aparute la toate expeditiile sale fara echipaj uman,in afara deuna,spre Planeta Rosie,fosta Uniune Sovietica a facut o noua incercare lasfarsitul aniilor ’80.Doua vehicule spatiale fara echipaj uman au fost lansatecu intentia de a fotografia suprafata Planetei rosii si a uneia dintre luniileei Phobos.
Phobos a suferito defectiune mecanica in drumul sau spe Marte.In 1989 Phobos ajunge ladestinatie si a realizat fotografii extinse ale suprafetei martiene,inainte dea ajunge la luna Phobos.Apoi si el ‘’a cedat’’,cum s-au exprimat rusii. In unadintre fotografiile transmise spre pamant de Phobos 2 ,inainte de a sucomba,sepoate vedea o umbra in forma de trabuc conturandu-se pe suprafata lui Marte
O serie decercetari din domeniul conspiratiilor pretind ca aceasta umbra a fost aruncatade o nava spatiala extraterestra chiar inainte de a spulbera sonda spatialaruseasca.
Sursa: ……Astro……