sâmbătă, 2 iulie 2011


ROMANIA si AFGANISTAN sunt singurele puteri ale lumii in domeniul materialelor strategice
Trimiteti si altora – sa stie toti ai nostri si nu numai !
De la KHANDAHAR la ROSIA MONTANA, intre SUA si RUSIA Intre CRIZA SI TERORISM, ROMANIA si AFGANISTAN sunt singurele puteri ale lumii in domeniul materialelor strategice !

AMERICA nu are zacaminte de URANIU. Tot asa cum RUSIA nu detine zacaminte de WOLFRAM. Fara aceste doua elemente, SUA si RUSIA sunt ZERO! Sunt niste neica-nimeni in materie de suprematie MILITARA. Wolframul, un metal mai scump decat aurul si mult mai pretios, greu de gasit, este foarte necesar in industria militara si spatiala, iar uraniul in industria nucleara. Primul se afla, in cantitati INEPUIZABILE si in starea cea mai pura (nemaifiind necesare procedee industriale costisitoare de decantare a lui) doar in ROMANIA. La ROSIA MONTANA ! Zbaterea de a pune gheara pe minele de aur de la Rosia Montana are acum o miza periculoasa,puterea mondiala. Zacaminte de wolfram, neexplorate niciodata, se gasesc insa, in cantitati uriase, si in muntii Retezat (zona Gugu Sureanu, axa care le uneste trecand prin Varful Peleaga, ca punct de reper.
Exact zona in care a cazut, in urma cu cateva luni, avionul militar israelian – posibil neintimplator in misiune in acea zona !) si, inainte de 1989, au fost pazite cu strasnicie, de catre DEPARTAMENTUL ZERO. Cel care le-a detectat, extrasenzorial, era sa plateasca cu viata, in urma unui atentat psihotronic al rusilor, curajul de a dezvalui adevarul, in cadrul unor cursuri speciale, destinate profesionistilor din serviciile secrete militare ale Romaniei. Numele lui este Vasile RUDAN, cel care, dealtminteri, este si parintele legendarului Departament In aceeasi zi in care profesorul RUDAN era gasit aproape mort in apartamentul sau din Bucuresti (cu cateva zile inainte, el dezvaluise unor apropiati din SRI si DGIA ca fusese de doua ori amenintat cu moartea de un anume rus FONAREFF, fost ofiter KGB), generalul David H. Petraeus, comandantul fortelor americane din Afganistan, avea aproape aceeasi soarta cu a profesorului roman. Generalului american i se intimpla asta deoarece, intr-o conferinta de presa, scapase un alt adevar: motivul prezentei NATO in AFGANISTAN nu erau teroristii?!!! Ci uriasele zacaminte de URANIU pur! In Muntii Khwaja Rawash, situati la nord de Kabul, dar si in Koh Mir Daoud, langa Herat si Kharkiz, in provincia Khandahar, exista cele mai mari zacaminte de uraniu din lume, la fel cum, in materie de wolfram, Romania detine suprematia mondiala.
sursa
http://sarmis-e-getu-za.blogspot.com/2011/04/socant-adevarul-despre-rosia-montana.html
Sursa: 2012 – Mit şi Adevăr — sfârşit şi / sau început -? DE LA LUME ADUNATE !!! PAX Et LUX !

CE USOR CADEM IN MANDRIE SI CE PUTIN FACEM SA NE INDREPTAM!

Parintele Nicolae Steinhardt, despre trufia succesului si inchipuirea elevarii.
“Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.
Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.
Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.
Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.
Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.
Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart … este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie strica totul. Acum stiu, am aflat si eu… “
Nicolae Steinhardt
Sursa: LUPTA PENTRU ORTODOXIE

Povestea coloniei americane Transylvania

În interacţiunile turiştilor străini cu românii sunt doar câteva repere cunoscute la care aceştia apelează pentru a identifica România interlocutorului: Hagi, Nadia Comăneci, Ilie Năstase. Chiar dacă nu vor recunoaşte toate aceste nume, mulţi americani au auzit de Transilvania (despre care cred, de multe ori, că este o ţară distinctă) şi despre mitul lui Dracula. Însă puţină lume cunoaşte povestea Transylvaniei din SUA, o colonie ce a existat pe teritoriul american pentru doar 18 luni, între anii 1775 şi 1776.
Cum a luat fiinţă Transylvania
Un specialist în drept originar din Virginia, Richard Henderson, este personajul cheie al acestei poveşti. După o carieră de succes ca şerif, el a fost numit în 1768 judecător la curtea de apel a Carolinei de Nord, poziţie pe care a deţinut-o până la dizolvarea acesteia, în 1773. Henderson a fondat în 1774 compania Louisa, cu scopul de a cumpăra de la triburile indiene un teritoriu mare pe care să poată întemeia o colonie proprie. A reorganizat compania pe 6 ianuarie 1775, adăugând noi membri în componenţa sa şi redenumind-o Transylvania Company. Cu această ocazie, Henderson a ajuns la un acord cu ceilalţi acţionari în privinţa guvernării noului teritoriu, odată achiziţionat.
În ciuda faptului că guvernatorului statului Carolina de Nord i-a interzis să negocieze fără mandat cu triburile Cherokee din zonă, Henderson a insistat şi a semnat în cele din urmă un tratat cu aceştia la Sycamore Shoals pe data de 17 martie 1775. Ca urmare a acestui acord, indienii Cherokee cedau pentru aur, argint şi bunuri în valoare de 10.000 de lire sterline o întindere de 81.000 de kilometri pătraţi, care devenea noua colonie Transylvania. Spre comparaţie, regiunea omonimă din România acoperă 99.837 de kilometri pătraţi.
Teritoriul coloniei de atunci este cuprins astăzi în bună măsură în statul Kentucky şi în zona de nord şi de centru a statului Tennessee. Chiar dacă preţul plătit a fost mic, tranzacţia este considerată de către unii istorici una dintre cele mai corecte înţelegeri agreate de colonişti în relaţiile cu amerindienii.
Transylvania, a 14-a colonie americană?
Henderson nu a aşteptat mult şi a ţinut pe 23 martie prima adunare generală în noul teritoriu, în noua capitală Boonesborough (numită după Daniel Boone, cel care a negociat cu indienii Cherokee cedarea teritoriului). El a cerut delegaţilor în discursul său inaugural să elaboreze legi care să atragă populaţie pe noul teritoriu şi care să îi încurajeze pe nou-veniţi să respecte autoritatea conducerii coloniei Transylvania. Pentru ca noua colonie să fie recunoscută de către Congres, reprezentanţii companiei au decis ca sistemul de guvernământ al Transylvaniei să fie unul democratic, în care cei 8 proprietari ar fi avut, totuşi, drept de veto.
Viziunea lui Henderson a fost expusă într-un discurs pe 23 mai 1775 în faţa delegaţilor reprezentând patru forturi, cărora le-a prezentat Transylvania ca “un imperiu al libertăţii”. Legislatura Transylvaniei, convenită pe 23 mai, este considerată de istorici primul corp legislativ format de cetăţeni americani nesupuşi Coroanei britanice.
Proprietarii noului teritoriu au ales pe 25 septembrie un reprezentant care să pledeze în faţa Congresului pentru recunoaşterea Transylvaniei drept a 14-a colonie. Efortul lor a eşuat, însă, Congresul refuzând să recunoască Transylvania atâta timp atât Virginia şi Carolina de Nord aveau pretenţii asupra unor părţi din teritoriul său.
Pe 9 noiembrie 1775, legislatura statului Virginia a anulat tratatul de la Sycamore Shoals, motivându-şi decizia prin argumentul că o parte a teritoriului Transylvaniei îi aparţinea. Nici Carolina de Nord nu a văzut cu ochi buni independenţa Transylvaniei, proclamându-şi jurisdicţia asupra unei părţi din teritoriul noii colonii.
Încercarea lui Henderson a picat într-unul din cele mai proaste momente: în ajunul revoluţiei americane. În acele vremuri, când coloniile erau din ce în ce mai puţin dispuse să cedeze pretenţiilor Marii Britanii, era puţin probabil ca acestea să accepte pretenţiile unui cuceritor neautorizat precum Henderson.
Chiar dacă Transylvania a pierdut teritoriul reclamat de cele două state, acestea au despăgubit proprietarii companiei cu câte 200.000 de acri de pământ (circa 810 kilometri pătraţi). Suprafaţa de 400.000 de acri (aproximativ 1.600 de kilometri pătraţi) reprezenta doar o mică porţiune din suprafaţa deţinută iniţial de Transylvania (2%). O parte din acest teritoriu constituie azi comitatul Henderson, parte a statului Kentucky, iar o altă parte reprezintă comitatul Transylvania, parte a statului Carolina de Nord. Transylvania de azi este supranumită de către localnici «tărâmul cascadelor», pentru că pe teritoriul său pot fi găsite peste 250 de cataracte, printre care şi Cascada Whitewater, una dintre cele mai mari căderi de apă din estul SUA.
De ce “Transylvania”?
Numele coloniei visate de Henderson, ca şi în cazul regiunii Transilvania din România, vine din latină: trans înseamnă “peste”, iar silvam este forma în acuzativ a singularului de la silva, ce înseamnă “pădure”. Prin urmare, numele acesta reprezintă regiunea aflată “dincolo de pădure”.
Richard Henderson a studiat dreptul, fiind admis în barou în 1763. De formaţie umanistă, el era un bun cunoscător al istoriei şi al limbii latine şi cunoştea astfel etimologia numelui regiunii din Europa de Est. Dacă în acea perioadă Transilvania era sub dominaţie habsburgică, în imaginaţia lui Henderson colonia Transylvania urma să fie un tărâm al făgăduinţei, dincolo de pădurile munţilor Allegheny şi departe de dominaţia Coroanei Britanice.
În mod inedit, încercarea lui Henderson apare în jurnalele lui John Adams, unul din principalii artizani ai revoluţiei americani şi al doilea preşedinte al SUA. Cu toate acestea, în octombrie 1775, cu doar câteva luni înaintea declaraţiei de independenţă a SUA, acesta nota în jurnalul său că proprietarii Transylvaniei au noţiuni republicane şi scheme utopice, deţinând acel teritoriu fără acordul Coroanei sau al vreunei colonii.
Delegatul Transylvaniei în Congresul Continental, James Hogg, care avea misiunea de a obţine recunoaşterea teritorului coloniei, menţiona în ianuarie 1776 scepticismul lui Adams, care încerca să aducă relaţiile cu Marea Britanie pe un făgaş bun. Hogg relata că a fost avertizat de John Adams că recunoaşterea Transylvaniei de către Congres ar însemna protejarea unor oameni care au încălcat voinţa regelui, “confirmând astfel spiritul independent de care suntem acuzaţi în fiecare zi”. Astfel, Transylvania a rămas doar un vis.
Transylvania nu a fost uitată
Chiar dacă colonia Transylvania nu a dăinuit mult, existenţa sa nu a fost uitată de localnici. În Carolina de Nord, tranzacţia lui Henderson cu indienii Cherokee este reeditată în fiecare an de către un grup pasionaţi. Aceştia se costumează în ţinute specifice secolului al XVII-lea, incluzând muschete şi flinte din perioada respectivă, pentru a reedita atmosfera din timpul coloniei Transylvania. Organizatorii acestui eveniment declară că retrăirea momentelor cheie din istoria statului permite oamenilor să le memoreze mai uşor decât dacă le-ar citi într-o carte.
“Prin aceste puneri în scenă facem oamenii să vorbească despre istoria noastră, asigurându-ne astfel că lumea nu o va uita. Ne bucurăm să vedem copii la aceste evenimente, pentru că ei vor duce mai departe povestea acestui loc generaţiilor viitoare”, a declarat într-un ziar local Chad Bogart, unul dintre organizatorii acestei ceremonii.
Povestea coloniei Transylvania nu e evocată în zilele noastre doar prin aceste evenimente. În statul Kentucky există Universitatea Transylvania, fondată în 1780. Pentru cei ce nu cunosc originea numelui instituţiei de învăţământ, acesta este explicat pe pagina sa oficială: “numele nostru poate evoca imagini cu vampiri şi lilieci, însă Transylvania nu vine de la regiunea din România cunoscută datorită contelui Dracula, ci de la numele dat acestei regiuni de pionierii care au fondat-o în secolul al XVIII-lea”.
Chiar dacă a existat doar 18 luni, Transylvania şi-a lăsat amprenta asupra istoriei americane şi constituie şi astăzi o influenţă notabilă în Kentucky şi împrejurimi. Nu toţi americanii cunosc însă povestea acestui proiect îndrăzneţ din istoria SUA, Transylvania reprezentând pentru aceştia mai degrabă un loc îndepărtat, pentru vecie legat de Dracula. Astfel, nu ezitaţi să menţionaţi grandiosul proiect al lui Richard Henderson în cazul în care sunteţi confruntat cu stereotipul Transilvaniei – ţară a vampirilor. Dărâmând aceste clişee, veţi reuşi totodată să scoateţi din umbra istoriei o iniţiativă notabilă a unui îndrăzneţ deschizător de drumuri.


Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

Gene extraterestre gasite in ADN-ul oamenilor


ADN uman

Un grup de cercetatori care lucreaza in Proiectul Genomului Uman sustine ca a gasit gene extraterestre in ADN-ul uman. Ar putea fi aceasta dovada cea mai buna ca exista viata in afara Pamantului?!
Proiectul Genomului Uman a fost inceput in anul 1989 in SUA si de-a lungul anilor i s-au alaturat oameni de stiinta din mai multe tari: Marea Britanie, Franta, Japonia, Germania si China.
Potrivit echipei de oameni de stiinta, ipoteza este foarte aproape de a se adeveri. Ei cred ca mai mult de 95% din secventele de ADN necodificat – cunoscut sub numele de junk DNA – care se gaseste in acidul dezoxiribonucleic al oamenilor este de fapt codul genetic al unor forme de viata din alte lumi, scrie Scienceray.com.
Se gasesc in ADN-ul oricarei forme de viata de pe Pamant, dar in cazul oamenilor “doza” este mai mare decat la celelalte specii.
ADN extraterestru
Aceste secvente de ADN sunt folosite de catre cercetatori ca sa explice partile lipsa, gaurile din cunoasterea istoriei speciei noastre si a felului in care am evoluat.
Prin decriptarea acestor gene extraterestre, geneticienii sustin ca toate misterele pe care teoria evolutiei nu le poate cuprinde si explica vor fi de acum incolo usor de aflat.
Cercetatorii cred ca ADN-ul extraterestru a fost “inserat” de mai multe ori, in mai multe perioade ale evolutiei umane, in interiorul celulelor noastre – fapt care ne-ar fi permis o dezvoltare mult mai rapida fata de celelalte vietuitoare.
Cercetatorii au chiar si o viziune a Creatorului in varianta lor. Ei sunt de parere ca “o forma extraterestra de viata a creat noi vietuitoare, pe care le-a plantat pe diverse planete, inclusiv Terra

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0



Sursa: cybershamans-politia karmica a falsilor guru

Dragostea ne face să nu mai simţim durerea


Dragostea ne face să nu mai simţim durerea
Ceea ce poeţii au afirmat de-a lungul secolelor a fost confirmat acum de oamenii de ştiinţă: atunci când privim imaginea persoanei iubite, nu mai simţim durerea.
Într-un studiu publicat în jurnalul Proceedings of the National Academy of Sciences, o echipă de cercetători a utilizat un aparat de rezonanţă magnetică functională pentru a scana creierul a 17 femei ce au primit scurte şocuri în timp ce priveau fotografii ale partenerilor de viaţă, ale unor străini sau ale unor obiecte. Femeile au fost întrebate apoi de intensitatea durerii pe care au simţit-o.
Aşa cum se aştepta Eisenberger, conducătoarea echipei ce a efectuat studiul, durerea nu s-a simţit atât de tare atunci când femeile îşi priveau partenerii de viaţă. Deşi studii anterioare au descris acest fenomen, Eisenberger şi echipa sa au putut vedea aceste efecte în faţa ochilor.
S-a constatat că durerea a scăzut în urma unei activităţi în cortexul prefrontal ventromedial, o parte a creierului asociată cu sentimentul de siguranţă şi liniştire.
Observaţia susţine că ipoteza lui Eisenberger cum că prezenţa unei persoane dragi scade durerea prin producerea unor sentimente de siguranţă, mai degrabă decât simpla stimulare a sistemului neuronal de recompensă, aşa cum este văzut în rândul cuplurilor euforice care se află într-un stadiu de început al relaţiei.
Acest efect poate fi diametral opus în cazul în care voluntarilor li se arată o imagine cu un păianjen sau cu un şarpe, intensitatea durerii fiind simţită mai puternic.
Deşi noul studiu nu a fost realizat şi pe bărbaţi, Eisenberger susţine că nu există niciun motiv pentru a se crede că efectele ar fi diferite. “Oamenii ar putea sugera că femeile sunt mai sensibile, dar aceste procese sunt la fel de critice şi în cazul bărbaţilor”, încheie cercetătoarea.
Sursa: Wired
Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

Privind soarele în faţă

Irvin Yalom, M.D.

Privind soarele în faţă
Editura Vellant, 2011
Traducere din limba engleză de Ştefania Mihalache

*****
Intro
O carte profund personală, izvorâtă din confruntarea autorului cu ideea morţii, Privind soarele în faţă ne priveşte pe fiecare dintre noi,  punându-ne înaintea acestui subiect tabu, dar de neocolit: propria moarte. Martin Heidegger remarca odată că suntem liberi să devenim noi înşine îndată ce înfruntăm moartea şi anxietatea provocată de ea. Irvin Yalom încearcă să pună acest principiu în practică, propunându-ne o meditaţie optimistă pe tema morţii şi luând ca sprijin exemple din filosofie, literatură, film, conversaţiile cu pacienţii săi, dar şi experienţa personală.
Odată confruntaţi cu ideea propriei morţi, scrie Irvin Yalom, suntem inspiraţi să ne recalculăm priorităţile, să comunicăm mai profund cu cei pe care îi iubim, să ne bucurăm intens de frumuseţea vieţii şi suntem dispuşi să riscăm mai mult pentru a ne simţi împliniţi.
Arătându-ne nu cum să înfrângem teama de moarte, ci cum să devenim îndeajuns de înţelepţi pentru a o înţelege şi a o tolera, Irvin Yalom dă naştere unei cărţi indispensabile celor aflaţi în căutarea armoniei în viaţă.
***
Capitolul 1
Rana mortalităţii
 
Durerea îmi pătrunde în inimă. Mi-e frică de moarte.
Epopeea lui Ghilgameş
Conştiinţa de sine este unul dintre darurile supreme, o comoară la fel de preţioasă ca viaţa însăşi. Este ceea ce ne face umani. În acelaşi timp însă, are un preţ mare: rana mortalităţii. Existenţa noastră este veşnic umbrită de cu­noaşterea faptului că vom creşte, vom înflori şi apoi, inevi­tabil, vom descreşte şi vom muri.
Mortalitatea ne bântuie încă din zorii istoriei. Acum patru mii de ani, eroul babilonian Ghilgameş reflecta asu­pra morţii prietenului său Enkidu, folosind cuvintele din epitaful de mai sus: “Ai devenit întuneric şi nu mă poţi auzi. Când am să mor, n-am să fiu oare ca Enkidu? Durerea îmi pătrunde în inimă. Mi-e frică de moarte.”
Ghilgameş vorbeşte în numele tuturor. Ca şi el, cu toţii ne temem de moarte – fiecare bărbat, femeie şi copil. Pentru unii dintre noi, teama de moarte se manifestă numai indi­rect, fie ca o nelinişte generalizată, fie mascată sub forma unui alt simptom psihologic; alţii trec printr-o stare de anxie­tate legată în mod direct şi explicit de teama de moarte; iar în alte cazuri teama de moarte dă naştere terorii care neagă orice fericire şi împlinire.
Epocă după epocă, filosofii au încercat să acopere rana mortalităţii şi să ne ajute să ne croim vieţi armonioase şi liniştite. În calitate de psihoterapeut care a tratat multe persoane care se confruntau cu teama de moarte, am des­coperit că înţelepciunea antică, în special cea a filosofilor greci, este profund relevantă astăzi.
Într-adevăr, în munca mea de psihoterapeut, îi consider precursori intelectuali nu atât pe marii psihiatri şi psihologi din secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX – Pinel, Freud, Jung, Pavlov, Rorschach şi Skinner -, ci pe filosofii clasici greci, în special pe Epicur. Cu cât învăţ mai multe despre acest extraordinar gânditor atenian, cu atât mai puternic îl recunosc drept proto-psihoterapeutul existenţial, şi voi folosi ideile sale pe tot parcursul scrierii de faţă.
S-a născut în anul 341 î.H., la scurt timp după moartea lui Platon, şi a murit în 270 î.H. Celor mai mulţi, numele lui le este astăzi cunoscut datorită cuvântului epicureian sau epicurian, care desemnează o persoană dedicată rafinatelor bucurii ale simţurilor (în special legate de mâncare fină şi băutură). Dar realitatea istorică arată că Epicur nu a reco­mandat plăcerea senzuală, fiind mult mai preocupat să atingă starea de linişte (ataraxia).
Epicur practica “filosofia medicală”, insistând că, aşa cum doctorul tratează corpul, filosoful trebuie să trateze sufletul. În viziunea lui, exista un singur scop potrivit filo­sofiei: să uşureze nefericirea umanităţii. Şi rădăcina nefericirii noastre? Epicur credea că aceasta se regăseşte în frica noastră omniprezentă de moarte. Viziunea înspăimân­tătoare a morţii inevitabile, spunea el, afectează bucuria vieţii şi nu lasă nicio plăcere neatinsă. Pentru a atenua teama de moarte, el a elaborat nişte experimente dure care m-au ajutat să mă confrunt eu însumi cu anxietatea morţii şi mi-au oferit instrumentele pe care le folosesc ca să-mi ajut pacienţii. În ceea ce urmează, voi face adesea referiri la aceste idei valoroase.
Experienţa personală şi munca în domeniul medical m-au învăţat că teama de moarte creşte şi descreşte de-a lungul diferitelor etape ale vieţii. Copiii de vârste fragede n-au cum să nu observe, în jurul lor, pâlpâirile mortalităţii: frunze moarte, insecte şi animale de companie, bunici care dispar, părinţi în doliu, hectare întregi de pietre de mormânt în cimitire. Copiii pot să observe, să-şi pună întrebări şi, urmând exem­plul părinţilor, să rămână tăcuţi. Dacă-şi exprimă deschis neliniştea, părinţii devin în mod evident stânjeniţi şi, bine­înţeles, se grăbesc să-i liniştească. Câteodată adulţii încearcă să găsească cuvinte alinătoare, sau să plaseze toată pro­blema în viitorul îndepărtat, sau să risi­pească teama copi­lului cu poveşti care neagă moartea în favoarea reînvierii, a vieţii eterne, a raiului şi a reîntâlnirii.
Teama de moarte este apoi eclipsată, de la şase ani până la pubertate, aceiaşi ani pe care Freud i-a identificat ca peri­ oada sexualităţii latente. Ulterior, în timpul adolescenţei, teama de moarte revine în forţă – adolescenţii devin ade­sea preocupaţi de moarte, unii se gândesc chiar la sinucidere. Mulţi adolescenţi, astăzi, răspund fricii de moarte devenind stăpâni şi cauzatori ai ei, în a doua lor viaţă, cea a jocurilor virtuale foarte violente. Alţii sfidează moartea cu umor negru şi cân­tece ironice sau vizionând filme horror cu prietenii. În ado­lescenţa timpurie, mergeam de două ori pe săptămână la un mic cinematograf aflat după colţ de magazinul tatălui meu şi, la unison cu prietenii mei, ţipam în timpul filmelor de groază şi ne uitam fascinaţi la eternele filme despre ororile din cel de-al Doilea Război Mondial. Îmi amintesc că mă cutremuram în tăcere gândindu-mă la pura întâmplare de a mă fi născut în 1931 şi nu cinci ani mai devreme ca vărul meu, Harry, care a murit în carnagiul de la invazia Normandiei.
Unii adolescenţi sfidează moartea, asumându-şi riscuri îndrăzneţe. Unul dintre pacienţii mei – care avea fobii multiple şi o groază generalizată că ceva catastrofal se poate întâmpla în orice moment – mi-a povestit cum a început să sară cu paraşuta la vârsta de şaisprezece ani şi a executat zeci de sărituri. Acum, privind înapoi, crede că acesta era un mod de a se confrunta cu teama de propria moarte.
Cu trecerea anilor, preocupările legate de moarte ale adolescenţei sunt date la o parte de două sarcini importante în viaţa unui adult tânăr: alegerea unei cariere şi formarea unei familii. Apoi, trei decenii mai târziu, după ce copiii pleacă de acasă şi se ivesc semnele sfârşitului carierei pro­fesionale, criza vârstei de mijloc ne invadează şi anxietatea morţii erupe din nou în mare forţă. Când atingem apogeul vieţii şi privim calea care ni se aşterne în faţă, înţelegem că drumul nu mai urcă de acum înainte, ci urmează panta către declin şi degradare. Din acest punct, preocupările legate de moarte nu sunt niciodată absente din minte.
Nu este uşor să trăieşti fiecare moment al vieţii având conştiinţa morţii. Este ca şi cum ai încerca să priveşti soare­ le drept în faţă: nu poţi rezista mult. Pentru că nu putem trăi în­gheţaţi de frică, găsim metode să atenuăm teroarea morţii. Ne proiectăm în viitor prin copiii noştri, devenim bogaţi, faimoşi, creştem tot mai mult, dezvoltăm ritualuri compul­sive care să ne protejeze, sau îmbrăţişăm credinţa de ne­clintit într-un salvator ultim.
Unii oameni – extrem de încrezători în imunitatea lor- trăiesc eroic, de multe ori fără să se gândească la ceilalţi sau la propria siguranţă. Alţii totuşi, încearcă să transceandă separarea dureroasă adusă de moarte prin relaţionare cu cineva drag, cu o cauză sau cu o Fiinţă Divină. Anxietatea în faţa morţii este mama tuturor religiilor, care, într-un fel sau altul, încearcă să tempereze angoasa finitudinii noastre. Dumnezeu, aşa cum e formulat transcultural, nu numai că alină durerea mortalităţii prin viziunea unei vieţi eterne, dar îndulceşte şi înfricoşătoarea izolare, oferind o prezenţă eternă şi, de asemenea, pune la dispoziţie un model pentru a trăi o viaţă plină de sens.
În ciuda încercărilor noastre ferme şi remarcabile de apărare, nu putem înlătura total anxietatea morţii: este în­ totdeauna acolo, adăpostindu-se într-un colţ ascuns al minţii noastre. Poate că, aşa cum spune Platon, în adâncul sufletului nostru nu putem minţi.
Dacă aş fi fost un cetăţean al Atenei antice, în anul 300 î.H. (o perioadă adesea numită epoca de aur a filosofiei) şi aş fi traversat o stare de panică legată de moarte sau aş fi avut un coşmar, la cine m-aş fi dus să-mi cureţe mintea de pânzele fricii? Probabil m-aş fi târât până în agora, o zonă a Atenei antice unde se aflau multe dintre şcolile importante de filosofie. Aş fi trecut pe lângă Academia înfiinţată de Platon, şi condusă acum de nepotul lui, Speusippos, şi pe lângă Liceu, şcoala lui Aristotel, cândva un student al lui Platon, dar prea divergent filosofic ca să poată fi numit succesorul său. Aş fi trecut pe lângă şcolile Stoicilor şi Cinicilor şi aş fi ignorat orice filosof itinerant în căutare de studenţi. În cele din urmă, aş fi găsit Grădina lui Epicur, şi acolo cred că aş fi găsit ajutor.
Unde merg astăzi oamenii care nu-şi pot controla teama de moarte? Unii caută ajutor la familie şi prieteni, alţii se îndreaptă către biserică sau terapie, dar sunt şi unii care ar putea consulta o carte precum aceasta. Am lucrat cu o mul­ţime de oameni terorizaţi de moarte. Cred că observaţiile, re­flecţiile şi intervenţiile pe care le-am dezvoltat pe par­cursul unei vieţi de muncă în domeniul terapiei pot oferi un ajutor semnificativ şi o abordare introspectivă tuturor celor care nu-şi pot alunga singuri teama de moarte.
În primul capitol, vreau să evidenţiez faptul că frica de moarte creează probleme care la început nu par direct legate de mortalitate. Moartea are bătaie lungă, cu un impact care adesea este ascuns. Deşi frica de moarte poate să-i para­lizeze complet pe unii oameni, adesea teama este convertită şi exprimată în simptome care par să nu aibă nicio legătură cu moartea persoanei respective.
Freud credea că o mare parte a psihopatologiei mani­festate de o persoană provine din reprimarea sexualităţii. Cred că acest punct de vedere este mult prea îngust. Lucrând în domeniul clinic, am ajuns să înţeleg că cineva poate să-şi reprime nu doar sexualitatea, ci întreaga fiinţă biologică şi mai ales natura sa finită.
În capitolul al doilea, voi aborda modalităţile de re­cunoaştere a fricii de moarte mascate. Mulţi oameni prezintă anxietate, depresie sau alte simptome alimentate de teama de moarte. În acest capitol, ca şi în cele care urmează, îmi voi susţine punctele de vedere cu istorii de caz medicale şi cu tehnici din practica mea, precum şi cu relatări din filme şi din literatură.
În capitolul al treilea, voi arăta că înfruntarea morţii nu trebuie să aibă ca rezultat disperarea care anulează orice scop în viaţă. Dimpotrivă, poate să fie o experienţă care să ducă la trezirea către o viaţă mai plină. Teza centrală a acestui capitol este: deşi moartea ca proces fizic ne distruge, ideea de moarte ne salvează.
Capitolul al patrulea descrie şi pune în discuţie unele dintre ideile de impact avansate de filosofi, psihoterapeuţi, scriitori şi artişti în ceea ce priveşte înfrângerea fricii de moarte. Dar, aşa cum sugerează Capitolul al cincilea, ideile singure pot fi insuficiente în raport cu teroarea pe care o răspândeşte moartea. Asocierea ideilor cu relaţiile inter­umane reprezintă cel mai puternic ajutor pentru a ţine teama de moarte la distanţă, iar eu sugerez multe modalităţi practice pentru aplicarea acestei sinergii în viaţa noastră cotidiană.
Cartea de faţă prezintă un punct de vedere bazat pe observaţiile despre cei care au venit la mine pentru ajutor. Dar, pentru că observatorul îl influenţează întotdeauna pe cel observat, recurg, în Capitolul al şaselea, la examinarea observatorului însuşi şi rememorez experienţele personale legate de moarte şi atitudinile mele faţă de mortalitate. Şi eu mă lupt cu mortalitatea şi, ca profesionist a cărui carieră s-a concentrat pe anxietatea morţii, dar şi ca individ care întrezăreşte moartea din ce în ce mai aproape, doresc să fiu cât mai sincer şi clar în ceea ce priveşte experienţa mea legată de anxietatea morţii.
Capitolul al şaptelea oferă instruire psihoterapeuţilor. Într-o mare măsură, aceştia evită să lucreze direct cu anxie­ tatea morţii. Poate din cauză că sunt reticenţi în a-şi con­ frunta propria anxietate. Dar şi mai important este faptul că şcolile de specialitate oferă instruire minimă sau deloc în ceea ce priveşte o abordare existenţială: tineri terapeuţi mi-au spus că nu explorează în terapie anxietatea morţii pentru că nu ştiu cum să procedeze cu răspunsurile primite. Pentru a fi folositori clienţilor tulburaţi de anxietatea morţii, terapeuţii au nevoie de un set nou de idei şi de un nou tip de relaţie cu pacienţii lor. Deşi acest capitol este adresat terapeuţilor, am încercat să evit jargonul profesional şi sper că textul este suficient de clar pentru a-i fi accesibil oricărui cititor.
De ce, m-aţi putea întreba, să ne preocupăm de acest subiect neplăcut, înfricoşător? De ce să ne uităm fix la soare? De ce să nu urmăm sfatul venerabilului decan al psihiatriei americane, Adolf Meyer, care, acum un secol, îi avertiza pe psihiatri: “Nu vă legaţi la cap fără să vă doară”? De ce să ne luptăm cu cel mai teribil, mai întunecat şi mai imuabil aspect al vieţii? Într-adevăr, în ultimii ani, apariţia îngrijirii de specialitate (managed care), a terapiei de scurtă durată (brief therapy), a terapiei fundamentate pe controlul simptomelor (sympton control) şi a ten­ tativelor de modificare a tiparelor de gândire nu au făcut decât să exacer­ beze acest punct de vedere limitat.
Orice s-ar spune, moartea chiar “doare”. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind uşor, abia auzită, undeva sub membrana conştientului. Ascunsă şi deghizată, curgând într-o varietate de simptome, este izvorul multora dintre grijile, tensiunile şi conflictele noastre.
Cred cu tărie – ca individ care va muri el însuşi într-o zi din viitorul nu foarte îndepărtat şi ca psihiatru care a avut ca preocupare anxietatea morţii timp de zeci de ani – că înfruntarea morţii ne dă ocazia nu să deschidem o cutie otrăvită a Pandorei, ci să revenim la viaţă într-o manieră mai bogată şi mai empatică.
În consecinţă, ofer această carte într-un mod optimist. Cred că o să vă ajute să priviţi moartea în faţă şi, prin asta, nu numai să vă atenuaţi groaza, dar să vă şi îmbogăţiţi viaţa.
2. Cum să recunoaştem anxietatea morţii
 
Moartea este totul
Şi, în acelaşi timp, nimic.
Viermii în tine vor intra şi vor ieşi.
Fiecare persoană se teme de moarte în felul ei. Pentru unii oameni, anxietatea morţii este muzica de fundal a vieţii, şi fiecare activitate evocă gândul că un anumit moment nu se va mai întoarce niciodată. Chiar şi un film vechi este re­simţit dureros de cei care nu se pot abţine să nu se gândească la faptul că toţi actorii sunt acum pământ.
În cazul altora, anxietatea e mai zgomotoasă, greu de controlat, erupând la trei dimineaţa, lăsându-i cu răsuflarea tăiată în faţa spectrului morţii. Sunt asaltaţi de gândul că şi ei vor muri în curând, la fel ca toţi ceilalţi din jurul lor.
Alţii sunt hăituiţi de o anumită fantasmă a iminenţei morţii: un pistol îndreptat spre capul lor, un pluton de execuţie nazist, o locomotivă îndreptându-se tunătoare spre ei, o cădere de pe un pod sau de pe un zgârie-nori.
Scenariile legate de moarte iau forme puternice. Cineva se vede închis în coşciug, cu nările pline de pământ, şi totuşi conştient că va zace în întuneric pentru totdeauna. Altul se teme că nu va mai vedea, auzi sau atinge niciodată o fiinţă dragă. Alţii simt durerea de a fi sub pământ în timp ce toţi prietenii lor se află deasupra. Viaţa va continua ca înainte, fără ca cineva să mai ştie vreodată ce se va întâmpla cu fa­milia sa, cu prietenii săi, cu lumea sa.
Fiecare dintre noi gustăm puţin moartea când alunecăm în somn în fiecare noapte sau când ne pierdem cunoştinţa sub anestezie. Moartea şi somnul, Thanatos şi Hypnos, cum se numesc în mitologia greacă, erau gemeni. Prozatorul existenţialist ceh Milan Kundera sugerează că actul uitării este şi el o anticipare a morţii: “Ceea ce-i înspăimântă pe mulţi în legătură cu moartea este nu pierderea viitorului, ci pierderea trecutului. De fapt, actul uitării este o formă de moarte cu care ne întâlnim mereu în viaţă.”
În cazul multor oameni, anxietatea morţii este manifestă şi uşor de recunoscut, dar totuşi supărătoare. La alţii, este subtilă, ascunsă, mascată sub forma altor simptome, şi poate fi iden­tificată numai prin explorare, dacă nu chiar excavare.
Anxietatea morţii în formă manifestă
Mulţi dintre noi echivalăm anxietatea morţii cu frica de rău, de abandon sau de anihilare. Alţii sunt uluiţi de enormi­tatea eternităţii, de ideea de a fi mort pentru totdeauna, în vecii vecilor; alţii nu pot înţelege starea de nefiinţă şi se întreabă unde vor fi când vor muri; alţii îşi îndreaptă gân­durile spre oroarea de a vedea întreaga lor lume dispărând; alţii se luptă cu inevitabilitatea morţii, ca în acest e-mail trimis de o femeie de treizeci şi doi de ani cu accese de anxietate:
 
Cred că sentimentul cel mai puternic l-am avut când am înţeles că voi fi EU cea care va muri, nu altă entitate cum ar fi Eu-cea-bătrână sau Eu-cea bolnavă în stadiu terminal şi pregătită să mor. Cred că întotdeauna m-am gândit la moarte pieziş, mai degrabă ca la ceva care s-ar putea întâmpla, decât ca la ceva care se va întâmpla. Săptămâni în şir după un puternic atac de panică, m-am gândit la moarte mai serios ca întotdeauna şi acum ştiu că nu este ceva care s-ar putea întâmpla. M-am simţit de parcă am avut revelaţia unui adevăr îngrozitor şi nu m-aş mai fi putut întoarce la ce era înainte.
Sursa: Cristina

MESAJE SUBLIMINALE CU NIBIRU PE GOOGLE SI IN SALILE DE CINEMA




Este de-a dreptul senzational cum anumite “forte” planetare incearca sa pregateasca omenirea pentru un dsoi de “sfarsit al lumii”, legat de planete necunoscute, de comete, de impacturi cu Tera, de existenta extraterestrilor, cu toate ca atunci cand apar in presa acestea sunt tratate drept teorii ale conspiratiei. Asa se face ca se foloseste din plin mesajul subliminal, al unui inconstient colectiv.
In ultimii ani s-au facut cele mai multe filme din istorie despre Apocalipsa. Care au fost tratata pe toate fetele, dar un tipar tot a reiesit. In acest Tipar (prezent si inserialuld e succes Fringe), apar extraterestri care vor sa invadeze planeta noastra, care vin dintr-un alt univers paralel, al multiversului nostru, apoi, un asteroid sau o cometa se prabuseste pe Tera, incalzirea globala face ravagii si deregleaza clima planetei etc.
In acest an, de pilda, printre teoriile conspiratiei a aparut si cometa elenin care se apropie neasteptat de tera, apoi, aparitia brusca a planetei Tysche, mare cat Jupiter si Saturn la un loc, de parca ar fi sosit brusc dintr-un alt univers, apoi teoriile legate de Nibiru sau de Planeta X, care in 21 decembrie 2012 trece foarte aproape de Tera, va schimba polii, va inversa sensul de rotatie etc. Iar pe aceasta misterioasa planeta se afla annunaki, celebri extraterestri pomeniti de sumerieni care au creat rasa pamanteana.
NASA zice ca nu exista Nibiru, totusi a recunoscut existenta Tysche, a vorbit si despre o posibila Planeta X, dar face in continuare tot posibilul sa ascunda omenirii ceva. Doua informatii din aceste zile, insa, ne arata ca se lucreaza puternic la subconstientul populatiei planetei.
Google pare implicat in acest proces. Dupa ce pe Google Sky a fost ascuns pozitia lui Nibiru, apoi a cometei Elenin, apoi locatia unde se presupunea ca va aparea o “pitica rosie” (stiindu-se ca Nibiru apare pe cer de culoare rosu intens), acum transmite un mesaj subliminal odata cu aniversarea primului zbor uman din cosmos facut de Yuri Gagarin.
Google si-a schimbat logoul, cum face de obicei, dar stupoare, in centru a aparut fix “o planeta rosie” care e legata cu un soi de “coada de cometa” galbena si care se parabuseste, sau trece foarte aproape de Pamant, care se reflecta din geamul castii lui Gagarin. Foarte interesant, mai ales cu antecedentele Google in domeniul Nibiru.
Al doilea indiciu este lansarea cu mare tam tam a filmului Melancholia, in mai acest an, al lui Lars Von Trier. In rolul principal a fost aleasa Kirten Dunst, iar filmul incepe cu imaginea ei goala sub stele, care va face furori si va buluci publicul in salile de cinema.
Ce e senzational, insa: “Cum arata Armageddon-ul lui Lars Von Trier? Omenirea se afla in pericol: o planeta sta asunsa dupa soare si este programata sa distruga pamantul. In spatele soarelui este ultimul loc unde ar cauta astronomii!” Adica exact ce se zice acum despre Planeta Nibiru, care apare in emisfera sudica, sub soare, ceea ce ascunde NASA, conform teoreticienilor conspiratiei
SURSA: http://www.agentia.org/teoria-conspiratiei/mesaje-subliminale-cu-nibiru-pe-google-si-in-salile-de-cinema-9108.html




Sursa: 2000 si CeVa…

Navele spatiale se indreapta spre pamant



Conform site-ului Bombshock,un evenimentextraordinar se intampla in lumea astronomica.Precum se stie,guvernul Americana renuntat la proiectul de cautare a vietii extraterestre SETI fara sa ofere oexplicatie foarte convingatoare.Dar se pare ca adevaratul motiv a fostdescoperit pana la urma.Responsabilii americani din guvernul American par a fiingrijorati de faptul ca unul sau mai multe obiecte uriase de indreapta rapidspre pamant.
Referitoare la aceste obiecte,au inceputdeja sa inceapa speculatii.Unii spun ca aceste obiecte ar fi de faptniste’’arce lae lui Noe spatiale’’care sa salveze omenirea de pe pamant inaintede un cataclism la nivel mondial.Altii afirma ca pamantul va fi invadat si ca oameniivor trebui sa munceasca ca sclavi,pentru extraterestrii,in mine de metale rare.
La momentul actual obiectele se afla inspatele lui Pluto,avand o lungime de circa 230 de kilometri si latimea cuprinsaintre 50 si 90 kilometri.Interesant e faptul ca, in 1989,o sonda spatiala rusaMars phobos2,a fotografiat un obiect care se potrivea descrierii de mai sus,dar a fost distrusa  putin timp dupa acest eveniment ,din motivenecunoscute
Imaginiile cu obiectelecilindrice,circulare sau avand alte forme,asa cum se poate vedea si in poze segasesc la coordonatele :
19 25 12,-8946 03
Sursa: ……Astro……

EFT-Uluitoarea metodă vindecătoare ajutătoare universală

OMUL-O SPECIE PE CALE DE DISPARITIE

OAMENII – FIINȚE ILOGICE
 
 Oamenii au moduri diferite de a trece peste greutăţi, supărări, necazuri.Au şi moduri diferite de a înţelege unele aspecte, fenomene situaţii. 
   Au şi moduri diferite de a percepe realitatea, de a vedea culorile, de a simţi gustul alimentelor, de a simţi căldura, frigul, bolile.
 
 Unora le lipsesc unele capacităţi, altora le prisosesc, alţii au capacităţi extrasenzoriale.Unii au o capacitate diferită de a suporta durerea de a se bucură, de a se manifestă , exterioriza. Au temperamente diferite, viteze de reacţie diferite la diferiţi stimuli şi pericole, reacționează în mod diferit, găsesc soluţii diferite, percep răul şi binele,frumosul şi urâtul în mod diferit, au scări ale valorilor diferite. Oamenii gândesc diferit, au gusturi diferite, sunt atraşi sau dezagrează aspecte diferite. Oamenii au amprente digitale,verbale , comportamentale, sanguine,biologice cromozomiale diferite.Practic nu există doi oameni la fel.Nu există nici gemeni identici şi nici clonele nu pot fi identice deşi au anumite amprente comune. Şi atunci se pun două întrebări: Cum de ne înţelegem între noi cei care ne înţelegem şi cum de nu ne înţelegem, cei care nu ne înţelegem. Pare paradoxal dar ambele întrebări, deşi la prima vedere se anulează reciproc, îşi au logica lor.
 
  Este de mirare că la atâta diversitate la atâtea diferenţe existente între  ei, oamenii găsesc totuşi atâtea puncte comune,iar unii dintre ei, dând vina pe sex, găsesc suficiente motive pentru a forma cel puţin la nivel spiritual, declarativ şi în procentaje diferite,un singur trup, o unitate bi-o-logică numită familie.   În afară de spaţiu, interese, mediu, timp, scopuri, idealuri, principii, trecut, prezent, viitor, pericole, sentimente, atracţie, nimic nu ne uneşte, (iar ce ne uneşte uneori ne şi desparte) suntem entităţi diferite, cu structuri interne,convingeri diverse. Şi mai mult decât orice ne desparte egoismul şi înstinctul de conservare, lupta pentru supravieţuire. 
 
 Şi totuşi având în vedere toate greutăţile , pericolele, diferenţele, piedicile, bolile, relele din lume, cum de nu ne înţelegem, cum de nu ne acceptăm, cum de nu ne tolerăm ? 
 
 Pare paradoxal, dar toate aceste diferenţe, toate aceste piedici, ar trebui să ne facă să ne acceptăm, tolerăm şi ajutăm, dacă nu iubi. Pentru  că practic, ţinând cont de diferenţele existente între noi, suntem practic  înconjuraţi de duşmani şi atunci, şansele de supravieţuire ale fiecăruia ca individ ar fi de 1 la 6 miliarde. Având în vedere diferenţele de dotare fizică şi psihică , materială şi spirituală, şansele diferă practic, dar teoretic toţi avem aceleaşi şanse . Şi atunci ? De ce nu înţelegem că pentru a supravieţui suntem nevoiţi să ne acceptăm, tolerăm, înţelegem, ajutăm şi sprijinim unul pe altul?Există un mecanism o lege nescrisă care ne adună împreună aşa cum oile la stâna se strâng una în altă , când apare un pericol, din dorinţa de a se proteja, în speranţa că din marea mulţime lupul nu se va putea hotărâ sau îi va fi teamă  şi nu se va putea concentra asupra uneia anume, dar există şi o stare de inconştienţă, un imbold autodistrugător care ne face ca atunci când ne credem în siguranţă, când nu sunt alte pericole care să ne adune la un loc, să începem să ne facem rău unul altuia şi să încercam să ne mărim sfera de influenţa , spaţiul vital, de parcă nu ne mai ajunge pajiştea. Omul, cea mai fioroasă şi periculoasă formă de viaţă de pe planeta Pământ este singura care se autodistruge cu bună ştiinţă şi care în ciuda unei inteligenţe (autoatribuite de altfel),nu învaţă din greşeli, nu învaţă din istorie, refuză să acumuleze experienţă, păstrează numai ce îi convine vede şi aude numai ce vrea. Facem totul intr-o logică ilogică, ca și cum am purta in noi sâmburele autodistrugerii sau un blestem suprem de care nu putem scăpa.
 
 
Sursa: PUNCT OCHIT, PUNCT LOVIT !

Cand grup conducator poate cadea de la putere?

Cand grup conducator poate cadea de la putere?
“Exista patru modalitati in care un grup conducator poate cadea de la putere.
Ori cedeaza in fata unei cuceriri din exterior, ori guverneaza atat de ineficient, incat masele se revolta, ori permite aparitia unui grup de Mijloc puternic si nemultumit, ori isi pierde increderea in sine si vointa de a guverna.
Aceste patru cauze nu se manifesta, de obicei, individual, ci sunt prezente, toate patru, intr-o masura mai mare sau mai mica.
Daca o clasa conducatoare le-ar putea ocoli pe toate, atunci ea ar ramane la putere definitiv. In ultima instanta, psihologia clasei conducatoare insasi este factorul determinant.
(…) cel dintai pericol a disparut cu totul.
Si al doilea pericol este numai teoretic…
Masele nu se revolta niciodata cu de la sine putere si nu se revolta niciodata numai fiindca sunt oprimate.
Adevarul este ca, atata timp cat nu li se ingaduie sa aiba termene de comparatie, masele nici macar nu-si dau seama ca sunt oprimate.
De pe pozitiile clasei noastre conducatoare de astazi, deci, singurele primejdii reale sunt constituirea unui grup de oameni capabili, tinuti in subordine si insetati de putere, pe de o parte, raspandirea liberalismului si a scepticismului in propriile sale randuri. Cu alte cuvinte, problema tine de educatie.
In esenta, este vorba de a modela in permanenta constiinta atat a grupului conducator, cat si a acelui grup executiv mai larg, care se situeaza la nivelul imediat inferior primului.
Constiinta maselor nu trebuie decat sa fie influentata in mod negativ. Odata definite aceste probleme, oricine poate intui, chiar daca nu cunostea dinainte, structura societatii…
Esenta organizarii oligarhice nu este transmiterea puterii pe linia tata-fiu, ci persistenta unei anumite conceptii despre lume si a unui anumit mod de viata impus de cei morti celor vii.
Orice grup conducator ramane grup conducator atata timp cat este capabil sa-si desemneze succesorii…
Nu conteaza cine anume exercita puterea, atata timp cat structura ierarhizata a societatii ramane mereu aceeasi.
Care este sau care nu este atitudinea maselor nu mai conteaza astazi…
Maselor li se poate acorda libertatea gandirii, pentru ca ele nu gandesc.”




Sursa: Pappa Anton