Tehnica de luptă a diavolilor

Tehnica de luptă a diavolilor

3.1. Metodele diavolilor

Trebuie să cunoaştem metodele prin care ne luptă diavolii, ca să prindem curaj şi să biruim pe vrăjmaşii mântuirii noastre. Avem vrăjmaşi cu adevărat răi, cumpliţi, vicleni, meşteri în uneltiri, puternici, neadormiţi, imateriali, care pot să aprindă cu focul păcatelor Biserica Vie a lui Hristos, care suntem noi, creştinii ortodocşi.

Fiecare dintre noi, cunoscând planurile potrivnicului, se va îngriji să nu cadă în cursa diavolului (1 Tim. 3, 7). Mulţi creştini se întreabă dacă există diavoli şi care sunt tacticile prin care aceştia înşeală pe oameni. Cea mai mare viclenie a diavolilor este să ne facă să credem că ei nu există.

Mulţi oameni zic adesea: “Vedeţi-vă de treabă, nu există diavoli!” Diavolii îi îndeamnă să zică astfel. Ei au interesul să ne facă să credem că ei nu există, pentru că aşa este uşor să crezi că nu există nici Dumnezeu şi atunci nu există nici un criteriu moral şi totul este permis.

3.2. Diavolul îşi schimbă des planul de acţiune

Diavolul cercetează ce fel de ispită este mai eficace şi se potriveşte mai bine fiecăruia şi pe aceasta o pune în lucrare. Nesuportând înfrângerea, îşi măsoară şi cântăreşte bine fiecare lovitură. Aşadar, într-un fel se luptă cu începătorii şi în alt fel cu cei crescuţi duhovniceşte, într-alt fel cu cei nepăsători şi în alt fel cu cei care cred în Dumnezeu. Altfel ispiteşte diavolul pe cel bolnav şi neputincios şi altfel pe cei sănătoşi. Altfel se poartă cu cei cinstiti si altfel cu cei vicleni. El stie că ceea ce vatămă pe unul, poate fi de folos pentru altul. Sfântul Atanasie cel Mare spune că “diavolii, după cum ne vor afla, tot astfel se vor face şi ei faţă de noi”.

Avva Isaac scrie: “Este un obicei al diavolului ca să împartă cu măiestrie atacurile sale împotriva celor cu care se luptă, după felul armelor sale şi să-şi schimbe ispitele după scopul urmărit cu fiecare în parte”. Sfântul Isaac Sirul spune că diavolii luptă diferit pe cei nepăsători şi leneşi, faţă de cei râvnitori şi întăriţi duhovniceşte. Astfel, pe cei nepăsători îi luptă de la început cu tărie, ca să-i cuprindă frica şi să li se pară de la început calea aspră şi greu de străbătut. Pe cei râvnitori nu-i atacă de la început, când râvna lor pentru cele duhovniceşti este mare. Iar cu cei evlavioşi amână lupta până când vor cădea în lenevire şi atunci îi atacă, micşorându-le râvna. Trebuie să luăm aminte, căci altfel vom cădea sub loviturile nemiloase ale diavolilor.

Să nu ne încredem în puterile noastre, căci în orice clipă vicleanul diavol poate exploata slăbiciunile noastre.

3.3. Diavolul ne ispiteşte la început cu păcate mici

Diavolul niciodată nu începe lupta cu păcatele cele mari. El încearcă la început să-l păcălească pe om, ca să comită o cât mai mică greşeală. Iuda nu a devenit trădător dintr-o dată, ci a început cu furtul unor mici sume de bani, iar apoi dorind mai mult şi fiind ajutat de diavol s-a făcut rob al iubirii de bani. Apoi acest păcat a condus la trădarea Mântuitorului Iisus Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că diavolul de la păcatele cele mici ajunge la păcatele cele mari. Diavolului îi este suficientă o mică slăbiciune a noastră, iar apoi, dacă cedăm ispitelor, îşi face sălaş în sufletele noastre. Sfântul Ioan Scărarul, care a descoperit acest vicleşug al diavolilor, ne învaţă: “Multe chipuri are şarpele (diavolul) desfrânării. Pe cei care nu au cunoscut păcatul le spune să facă numai o încercare, ca să vadă cum este acest păcat şi apoi să se pocăiască. Unii se lasă convinşi să încerce numai o dată şi apoi să se oprească. Ei gândesc: Ce voi păţi dacă voi păcătui o singură dată? Nimic. Nu mă voi pierde numai cu atât. Şi astfel fac primul pas. Din nefericire, răul nu se opreşte numai aici. Primul pas este astfel făcut. Cetatea sufletului este distrusă şi puhoi de diavoli pot intra acum şi-l vor lupta pe om cu păcatul desfrânării”.

3.4. Diavolul exploatează slăbiciunile noastre

Diavolul studiază cu atenţie toate slăbiciunile oamenilor şi după aceasta îşi alege ispitele. Slăbiciunile diferă de la un om la altul: unul este înclinat spre lăcomia pântecelui, altul spre desfrânare, altul spre iubirea de arginţi, altul spre mândrie, altul spre lene, altul spre băutură, altul spre nepăsare, altul spre necredinţă, altul spre mânie.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că “Avem vrăjmaşi fără de trup, al căror scop principal este aflarea slăbiciunilor noastre, asupra cărora să arunce săgeţile lor, ca să ne doboare în păcate”. Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Nu daţi loc diavolului” (Efeseni 4,27).

Neîngrijindu-ne de slăbiciunile noastre vom lăsa deschisă poarta inimii, iar diavolii vor veni să ne ispitească.

3.5. “Blândeţea” diavolului

Vrăjmaşul mântuirii noastre ne prezintă păcatele ca fiind bune şi atrăgătoare. El ştie că dacă ar ataca cu furie de la început, creştinii s-ar mobiliza să lupte împotriva lui.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că “la început diavolul arată indulgenţă şi încearcă să-şi împlinească scopurile sale păcătoase cu blândeţe şi se arată cu dragoste faţă de creştini”. Din acest motiv, diavolul ne prezintă întunericul drept lumină, nefericirea ca fericire, păcatul ca faptă bună.

3.6. Diavolul lucrează în ascuns

0 tactică importantă a diavolului este ascunderea. Iată de ce mulţi oameni cred că nu există diavoli. Sfântul Clement Romanul spune că atunci când diavolii se retrag şi se ascund, râvna creştinilor spre virtute scade. Iar dacă diavolii s-ar arăta în toată urâţenia şi răutatea lor, atunci oamenii ar încremeni de frică şi s-ar feri de ispitele lui.

Aşadar, deşi diavolul este fiinţă personală, el se ascunde cu grijă, pentru ca oamenii să nu dea importanţă şi să fie liniştiţi.

3.7. Diavolul ne atacă prin surprindere

În viaţa duhovnicească, cea mai înfricoşătoare armă a diavolului este atacul prin surprindere. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat cum să biruim această puternică ispită: “Rugaţi-vă neîncetat, ca să nu cădeţi în ispită” (Matei 26,41). Prin rugăciune şi priveghere, darul Duhului Sfânt va pătrunde în sufletul nostru şi ne va sfinţi şi astfel va alunga pe diavoli.

Sfântul Apostol Pavel ne spune să priveghem şi să ne rugăm neîncetat, “ca să nu ne ispitească Satana din pricina noastră” (1 Corinteni 7,5). Neînfrânarea datorită nepăsării noastre faţă de cele duhovniceşti este starea sufletească de care are nevoie diavolul pentru a stăpâni sufletul nostru.

3.8. Diavolul ne luptă cu nepăsarea

Viaţa duhovnicească este o luptă permanentă pentru sfinţirea noastră şi orice clipă care trece fără luptă este un pas înapoi. Toate eforturile noastre pentru curăţire şi sfinţire se pot pierde într-o clipă prin căderea în păcate.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învată: “Diavolul, când află un suflet moleşit şi care nu se îngrijeşte de rănile păcatelor sale, nu încetează să-l lupte cu această armă”. “Antidotul nepăsării este împlinirea cu râvnă a datoriilor duhovniceşti”.

Sufletul care nu-şi simte căderea sa duhovnicească, fie că nu este interesat de viaţa cea veşnică, fie că din cauza ostenelilor nechibzuite este căzut în această cursă a diavolului. Să ne ostenim duhovniceşte, ca să păzim cetatea sufletului de atacurile satanei, ca să nu găsească la noi posibilitatea de a ne ispiti.

3.9. Amânarea pocăinţei

Ai timp să te pocăieşti! Aceste gânduri le auzim adesea în mintea noastră, prin gândurile pe care ni le insuflă diavolul în mintea noastră, cât şi prin cuvintele oamenilor păcătoşi.

Ani de zile am fost jucării în mâinile diavolilor, făcându-le pe plac şi săvârşind păcate. Într-o zi însă, lumina dumnezeiască străluceşte în noi şi ne îndeamnă la pocăinţă. Darul lui Dumnezeu ne face să simtim starea noastră păcătoasă. Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă prin gânduri de pocăinţă insuflate de Sfântul Înger Păzitor şi prin duhovnici. Acum intervine însă şi diavolul. El lucrează cu gândurile amânării, pe care ni le insuflă în mintea noastră. Încearcă să ne convingă prin argumente mincinoase: nu ai postit, nu eşti pregătit, ai timp, ce o să zică duhovnicul când va afla păcatele tale? Lasă, să te îndrepţi şi apoi te vei pocăi!

Nici un om nu poate fi însă sigur că în viitor se va pocăi sau că nu va muri. Dar diavolul, ajutat de înclinările noastre spre păcate, de cele mai multe ori reuşeşte să câştige voinţa noastră. Astfel, pocăinţa noastră este amânată şi ocazia începutului bun şi al mântuirii noastre este amânat. Cu trecerea timpului, patimile noastre se vor mări.

Rănile sunt mai uşor de vindecat la început decât atunci când s-au cronicizat. Trebuie să punem de îndată în practică hotărârea noastră de a ne pocăi. Să facem să rodească prezentul. Să ne închidem urechile la poveţele viclenilor diavoli, care ne şoptesc că avem timp. Nu! Nu! Nu mai avem timp. Acesta este adevărul, pe care diavolul caută să-l schimbe, pentru a ne înşela.

Unui părinte îi soptea diavolul la ureche: “Lasă, ai să mergi mâine să te spovedeşti!” Iar părintele îi spunea: “Nu, astăzi mă voi spovedi şi mâine fie voia Domnului”.

3.10. Diavolul se preschimbă luând înfăţişarea văzută

Din Vieţile Sfinţilor aflăm că diavolii se arată trupeşte. De aceea Duhul Sfânt ne avertizează că “Satana se preface în înger de lumină”. Sfântul Antonie cel Mare ne spune: “Diavolul stăruia ticălosul noaptea, lua chipul unei femei şi o imita în tot felul, numai ca să mă înşele. Uneori mi se arăta ca un om evlavios. Adeseori se prefac a cânta psalmi. Se întâmplă uneori ca atunci când citim să rostească după noi ca un ecou cele ce au fost citite. Diavolii pot imita orice. Sunt vicleni şi gata să se prefacă şi să se schimbe în toate înfăţişările. Ei râd nebuneşte şi şuieră, căci toate le fac şi le grăiesc şi le tulbură şi în toate se prefac şi pe toate le amestecă, pentru a amăgi pe cei simpli”.

Vieţile Sfinţilor prezintă nenumărate exemple despre apariţiile sensibile ale duhurilor rele, care uneori vorbesc, alteori imită diferite animale, iar alteori fac să se audă tropăituri, şuierături, blasfemii şi vorbe murdare. Şi toate acestea cu scopul de a înspăimânta şi înfricoşa pe cel credincios. Ştiind toate aceste lucruri, trebuie să fim foarte atenţi şi să nu ne temem.

Sfântul Antonie cel Mare ne sfătuieşte să nu dăm nici o importanţă unor astfel de meştesuguri diavoleşti. Pentru că diavolii, dacă ar putea ceva asupra celor credincioşi, nu ar mai veni cu astfel de meştesuguri, ci i-ar doborî direct. Duhurile rele se mistuiesc dacă ne rugăm cu credinţă şi smerenie şi chemăm numele Domnului, însemnându-ne cu Sfânta Cruce.

3.11. Diavolul ne înşeală prin ghicit, vise, prejudecăţi şi superstiţii

Diavolul ne înşeală prin ghicit, prejudecăţi, vise şi superstiţii, care la prima vedere par nevinovate. Dumnezeu, cu multa Sa Înţelepciune, a ascuns omului viitorul său. Iar acest lucru l-a făcut pentru a-l feri de o înfricoşată sursă de nelinişte şi nefericire. În plus, i-a hărăzit speranţa şi l-a încredinţat de iubitoarea Sa purtare de grijă, cerându-i să se lase în grija Sa, cu încrederea copilului faţă de Părintele Său.

Însă vrăjmaşul diavol, vrând să slăbească şi să micşoreze această încredere, speculează cu vicleşug capacitatea sa (ca duh ce este asemenea îngerilor) de a cunoaşte anumite lucruri, la care omul nu are acces. Mai ales cele referitoare la viitor. Să nu uităm că omul este, totuşi, mai prejos decât îngerii (Evrei 2,7). Asadar, diavolii fără să fie a toate cunoscători, căci atotstiinta este o însusire numai a lui Dumnezeu, cunosc totusi unele împrejurări legate de cele ce se vor petrece.

Sfântul Antonie cel Mare spune că, de exemplu, diavolii văd cum plouă torenţial în Muntii Etiopiei şi, în acelaşi timp, se pot arăta în Egipt, unde prin ghicit şi prin vise prevestesc celor creduli umflarea apelor Nilului. Dacă un frate de al tău, aflat într-o localitate îndepărtată, se va porni să vină la tine, diavolii care văd şi aud acest lucru se vor arăta în vis ţie şi îţi vor spune aceasta. Iar când se va întâmpla de mai multe ori aceste lucruri, te vei încrede în visele şi descoperirile tale. Astfel, diavolii, folosind una din însuşirile lor, se prefac că ghicesc şi că spun mai înainte ce se va întâmpla după mai multe zile.

Sfântul Atanasie cel Mare spune că diavolii “se prefac că ghicesc”, căci în esenţă ei nu ghicesc nimic, ci înşeală pe oameni cu falsele lor previziuni. Pe termen lung, ei se dovedesc mincinoşi, căci mint şi nu spun nimic adevărat şi sigur.

Hrana diavolilor este minciuna. Şi chiar atunci când spun adevărul, o fac de nevoie, ca să poată apoi să înşele şi să ne robească şi să ne prindă în cursele sale.

Sfântul Didim Alexandrinul spune că “de multe ori diavolul ne înşeală, amestecând adevărul cu minciuna”. De aceea, noi nu trebuie să ascultăm şi să credem ce spune diavolul şi nici cuvintele rostite de cei demonizaţi. Să luăm pildă pe Domnul Iisus Hristos şi pe Sfinţii Apostoli, care n-au primit cele ce diavolul le-a ghicit, ca fiind adevărate. Domnul însusi i-a respins pe diavoli, cu toate că mărturiseau despre El un adevăr, anume că este Fiul lui Dumnezeu (Matei 4,1-11).

La fel a făcut şi Sfântul Apostol Pavel, cu duhul pitonicesc al tinerei din Filipi, care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind. Ea spunea adevărul când striga despre Sfântul Apostol Pavel şi Sila: “Aceşti oameni sunt slujitorii Dumnezeului celui Preaînalt” (Fapte 16,17). Sfântul Apostol Pavel nu a primit aceste adevăruri, care proveneau de la diavoli. Astfel ne-a învăţat să nu credem în ghicit şi prevestiri, care sunt lucrări diavoleşti. Şi acest lucru, pentru ca nu cumva în adevărul spus de diavol să fie amestecată şi minciuna sa şi ca să ne deprindă pe noi să nu dăm niciodată crezare. Pentru că nu se cuvine ca noi, având dumnezeieştile Scripturi şi libertate de la Mântuitorul, să ne lăsăm înşelaţi de diavoli. Trebuie să fim foarte atenţi, pentru că multi vrăjitori şi ghicitori fac aceste lucrări, folosind cuvinte de evlavie şi de rugăciune.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Şi lucrul cel mai mare al înşelăciunii este că, atunci când suntem preveniţi asupra acestor înşelăciuni, încercăm s-o apărăm pe femeia ghicitoare spunând despre ea că este creştină şi că nu spune nimic altceva decât numele lui Dumnezeu. De aceea trebuie s-o urâm şi mai tare, pentru că foloseşte numele lui Dumnezeu spre ocară”.

Nici în vise nu trebuie să credem, pentru că visele sunt înşelătoare. De foarte putine ori ne vorbeste Dumnezeu prin ele. Diavolii însă ne pot vorbi de multe ori prin ele, urmărind să ne murdărească sufletul si trupul. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul ne zice: “Nimeni să nu se învoiască a se gândi ziua la năluciri visate în timpul nopţii, căci şi acesta este un scop al diavolilor, ca să ne murdarească în timpul stării de veghe cu spurcăciunile visate în timpul nopţii”. Deci, regula de aur pentru interpretarea viselor este de a nu crede în vise.

Dacă Dumnezeu vrea să ne descopere voia Sa cea Sfântă prin vise, are puterea să ne-o descopere, trecând peste cenzura noastră (de a nu crede în vise). Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă: “Cel ce crede în vise este asemenea celui care aleargă după umbra sa şi încearcă s-o prindă”. Când începem să credem în vise, dăm dracilor dreptul de a ne ispiti şi când suntem treji. Atenţie, de asemenea, şi la superstiţii şi la prejudecăţi. Acestea sunt armele în mâinile diavolilor, prin care oamenii devin jucăriile lor. Sunt oameni care consideră cifra 13 fatidică sau se nelinistesc la strigătul cucuvelei sau la urletul câinilor, sau dacă le-a tăiat calea o pisică s.a.m.d. Toti acestia, fară să vrea sau fără să înteleagă, îsi leagă viata, fericirea sau belşugul de anumite persoane sau întâmplări, care nu au nici o legătură cu desfăşurarea firească a vieţii. De cele mai multe ori, diavolii aranjează astfel lucrurile ca oamenii să creadă în superstiţii. Este vorba aici de oameni necredincioşi sau mai puţin credincioşi.

De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: “Văzând un om oarecare, repede îl poţi condamna, la îndemnul nefast al superstiţiei, dar nu vezi cursa diavolească ce ţi-a fost întinsă. De ce te faci vrăjmaş fratelui tău, fără nici un motiv justificat? Şi nu înţelegi cât de mare este batjocura, cât de mare este ruşinea şi, mai mult, cât de mare este primejdia. De multe ori omul are un coşmar sau vede o pisică neagră sau alte lucruri şi crede că acestea ar prevesti ceva rău. Aceasta este o lucrare diavolească, pentru că nu ceea ce crede omul face ziua rea, ci petrecerea în păcate. Prin urmare, când iesi din casă, să te păzeşti de a păcătui. Dacă vom păcătui, va veni şi căderea noastră. Altfel, diavolul nu ne poate vătăma. Dacă vom păcătui, vom fi sub influenţa diavolilor, care ne vor conduce la tot lucrul rău”.

Deşi Sfânta Scriptură condamnă orice fel de prezicere (III Regi 22, 22-29) şi este cunoscut că diavolul este tatăl minciunii (Ioan 8, 44), se găsesc destui creştini care se ocupă cu ghicitul, cred în vise şi prejudecăţi, lăsând prin aceasta ca diavolul să le conducă viaţa lor.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: “Noi însă nu trebuie să cădem vicleniei diavolilor, ci să ne îndepărtăm de orice unealtă satanică a vrăjitoriei, ghicitului, prezicerii sau a superstiţiilor. Căci pentru noi este mai de preţ să credem în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi în învăţătura Sa, iar ca armă să avem Crucea Sa. Fericit este însă şi sufletul care cheamă numele lui Iisus Hristos în orice necaz, boală sau trebuinţă, pentru că se va îndepărta de la el orice lucrare satanică”.

3.12. Diavolii ne ispitesc prin răul natural

Dumnezeu a îngăduit diavolilor să ne ispitească, pentru a încerca credinţa şi evlavia oamenilor. Răul care există în lume este de multe ori o armă redutabilă a diavolilor, prin care încearcă pe oameni. Astfel, diavolul trimiţând cele rele oamenilor, adică nenorocirile, bolile, încercările, mâhnirile, reuşeşte de multe ori să aducă pe oameni la disperare şi deznădejde.

In pilda Evangheliei, cu femeia gârbovă, se arată putinţa diavolului de a chinui pe oameni cu boli. Domnul Iisus Hristos, vorbind despre cei 18 ani de suferinţă ai femeii, spune că satana a legat-o cu aceasta (Luca 13, 11). Din nefericire, diavolul ne războieşte tot timpul cu cele rele: mâhnirile ne copleşesc, bolile ne cercetează, moartea bate la uşă, nereuşitele ne încearcă, visurile ne sunt spulberate, speranţele zdrobite, biciul încercărilor ne loveşte fără milă. Iar noi, în faţa greutăţilor vieţii şi, mai ales, din pricina neliniştii, neputinţelor şi descurajărilor, ne pierdem nădejdea şi credinţa. Iar pentru aceste lucruri ne certăm cu Dumnezeu, îl hulim, îl ocărâm, îi cerem socoteală. Alături de noi, diavolul se bucură de aceste reuşite ale lui.

Trebuie să fim cu luare aminte pentru a înfrunta greutăţile vieţii, căci diavolul pândeşte tot timpul, ca să exploateze momentele grele ale vietii prin care trecem. Diavolii ne atacă mai ales când Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi, pentru creşterea noastră duhovnicească. Prin gândurile insuflate ne împinge la vrăjmăşie cu Dumnezeu şi urmăreşte să ne îndepărteze de El, ca după aceasta să devenim pradă uşoară pentru ei.

Sunt boli care apar datorită firii noastre slăbite faţă de microbi. Alte boli sunt datorate păcatelor noastre. Alteori, diavolul intră în trupurile oamenilor şi le slăbeşte puterea, din sănătoase făcându-le bolnave şi chircite.

Cuviosul Nil Ascetul Spune: “Sunt aşadar diavoli care intră în trupul omului şi în toate mădularele lui şi îi sug puterea, lăsându-le aproape fără vlagă. Şi aceasta se întâmplă cu toate că în trup nu se află nici o boală”. De aceea, în orice boală trebuie să alergăm în primul rând la Sfintele Taine şi la rugăciunile Bisericii. Şi nu numai la Sfântul Maslu, ci şi la rugăciunile speciale pentru vrăji, deochi, farmece, coşmaruri, insomnii, precum şi orice rele care îi bântuie pe oameni.

Puterea lui Dumnezeu este infinit mai mare decât a diavolilor, iar omul care se roagă lui Dumnezeu va putea să scape prin puterea dumnezeiască de orice rău cu care satana încearcă să ne chinuie.

3.13. Furnico-leul

Furnico-leul este tactica de acţiune a diavolului. La început diavolul este mic şi neobservat, ca o furnică, iar după o perioadă de timp devine mare şi înfricoşător ca leul (1 Petru 5, 8).

Furnico-leul este, de fapt, păcatul, aşa cum ni-l prezintă diavolul. La început, înainte de a păcătui, diavolul ni-l prezintă mic, cât o furnică, fără însemnătate şi fără consecinţe. Se străduieşte, ajutat de patimile noastre, să ne prezinte păcatul ca fiind mic şi fără nici o gravitate. Iar după ce am păcătuit, ni-l arată ca un leu, mare şi înfricoşător. Şi acest lucru îl face pentru a ne arunca în deznădejde şi a ne convinge că nu mai este şansă de pocăinţă şi, deci, de mântuire. Toţi am avut de suferit de pe urma acestei arme diavoleşti.

La început, diavolul îţi pune în gând să calci o poruncă dumnezeiască. De exemplu, să desfrânezi. Ajutat de pofta ta spre desfrânare, atacul diavolului începe sistematic. Dacă omul nu i se împotriveşte prin post, rugăciune, smerenie, spovedanie şi Sfintele Taine, diavolul îi spune: “Nu te necăji, nu eşti tu primul nici ultimul care greşeşte. Şi apoi ce mare păcat, astăzi toţi păcătuiesc. Mai târziu te vei pocăi”. Astfel de atacuri foloseşte diavolul, ca sa pară mai mic păcatul şi fără însemnătate.

După ce ai păcătuit, diavolul te aduce la deznădejde spunându-ţi ce lucru înfricosător ai făcut. Cum ai să te duci la duhovnicul tău să-i spui că ai gresit. El, care te stie atât de bun si curat? Ai călcat porunca lui Dumnezeu si pentru aceasta vei fi canonisit. Pentru tine nu mai este iertare si milă. Nu mai ai sansă de mântuire. Mai bine distrează-te si păcătuieste în continuare. Îngreunându-ţi sufletul cu păcate, pierzi astfel şansa pocăinţei şi a mântuirii.

De aceea este nevoie de mare atenţie. În esenţă nu există păcate mari sau mici, uşoare sau grele. Toate păcatele sunt păcate. Cine a greşit într-o singură poruncă dumnezeiască, s-a făcut vinovat de toate poruncile dumnezeieşti (Iacob 2, 20). Deci, nu trebuie să considerăm unele păcate mici si altele mai grele. Această metodă de deosebire a pâcatelor este de la diavol. Orice călcare a poruncilor este de la diavol. Orice călcare a poruncilor dumnezeiesti este păcat. Bine este să nu păcătuim, pentru că orice păcat este urâciune înaintea lui Dumnezeu şi mânie pe Dumnezeu. Iar dacă am păcătuit, să ne ridicăm imediat, să ne rugăm, căci mila lui Dumnezeu este nemăsurată.

3.14. Diavolul înşeală prin erezie şi necredinţă

Credinţa puternică dreaptă (ortodoxă) şi faptele bune creştine mântuiesc pe om. Dimpotrivă, credinţa rătăcită, eretică şi care se sprijină pe născociri omeneşti şi diavoleşti şi care nu cunoaşte Sfintele Scripturi, nu foloseşte şi nu mântuieşte.

Sfântul Atanasie cel Mare spune: “Diavolul, care în urâciunea răutăţilor lui, a născocit ereziile, se foloseşte de cuvintele Sfintelor Scripturi ca de un acoperământ, pentru amăgirea celor naivi, semănându-ţi ele otrava sa sufletească. Ca urmare, credinţele eretice şi greşite, care se împotrivesc învăţăturii Bisericii Ortodoxe sunt piedici înfricoşătoare pentru mântuirea sufletelor noastre şi arme puternice ale diavolilor. Prin necredinţă, diavolul întinde curse mai ales celor învăţaţi, care se încred în ei înşişi. Diavolul se prezintă în faţa lor cu ştiinţa şi filozofia şi le aduce necredinţa.”

Oare nu-i vedem pe astfel de oameni lângă noi? “Cine a văzut ceea ce spun Sfintele Scripturi?” întreabă cei necredincioşi. Iată gânduri si întrebări insuflate de diavoli oamenilor care au deja o înclinare spre necredinţă.

Sfântul Apostol Pavel scrie: “Dumnezeul acestui veac (diavolul) a orbit mintea necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Sfintei Evanghelii slava lui Hristos”.

3.15. Oamenii păcătoşi sunt slugile diavolilor

Diavolul este împăratul acestei lumi a păcatelor. El are în această lume slujbaşii săi (Ioan 12, 31). Vrăjmaşul mântuirii noastre se luptă pentru pierderea sufletelor omeneşti şi a avut întotdeauna ucenici, cu voia sau fără voia lor. Astfel de oameni, gata oricând să facă voia diavolului, sunt nenumărati, atât tineri, cât si vârstnici, bărbaţi şi femei. Iată numai câteva exemple: soţul tiran, aspru, beţiv şi desfrânat, care alungă pacea şi dragostea din familia sa; o femeie ispititoare, care umblă sumar îmbrăcată pe stradă, smintind pe oameni cu păcatul desfrânării; un om de ştiinţă sau de cultură, necredincios sau eretic, care prin scrierile sale, prin cuvintele sale varsă otrava necredinţei şi a ereziilor în sufletele cititorilor; omul bogat, care cu ajutorul banilor corupe conştiinţele; tatăl şi mama, care prin educaţia atee, eretică şi imorală pe care o dau copiilor îi conduc pe aceştia în mrejele păcatelor şi spre pierderea sufletelor…

Să luăm aminte la noi înşine, ca nu cumva să ajungem vreodată unelte ale diavolilor, cu voia sau fără voia noastră şi să contribuim astfel la pierderea sufletelor semenilor noştri. Căci va veni într-o zi clipa în care vom da seama de sufletele care s-au pierdut în iad din pricina noastră. Dumnezeu ne va spune atunci: “Sângele lor din mâna ta se va cere” (lezec. 3, 20).

Tot Mântuitorul nostru ne-a învăţat: “Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Matei 7, 15). Iar Sfinţii Apostoli ne-au învăţat: “Nu daţi crezare oricărui duh. Ci cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume” (1 Ioan 4, 1).

Având o astfel de poruncă de la Dumnezeu, trebuie să ne ferim de orice legătură cu duhurile necurate (de astrologi, vrăjitori, magi, senzitivi, contactanţi ai OZN, prezicători, bioenergeticieni, radiestezişti etc.) Chiar dacă demonul se preface că spune prin ei adevărul, noi cunoscând scopurile pe care le urmăreşte el, să le respingem, aducându-ne aminte de cuvintele Sfintelor Scripturi: “Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele” (Ps. 49, 17).

3.16. Diavolul ne luptă cu deznădejdea

Ca să păcătuiesti este cel mai uşor. Rar şi greu lucru este a te pocăi şi a te mântui. Multe pricini contribuie la aceasta: nepăsarea, ruşinea, lipsa de interes. Şi astfel omul rămâne căzut în păcate, departe de mântuirea sa.

Pocăinţa noastră se sprijină pe nădejdea ca Dumnezeu, prin marea Sa milostivire, îsi va deschide cu dragoste bratele sale, primind pe fiul cel pierdut, care se întoarce din tara păcatului, în casa Tatălui Său. Lipsit de această nădejde, omul păcătos se simte parăsit de Dumnezeu si neputincios, renuntând la lupta de a se elibera de păcatele sale, care îl apasă. lar greutatea păcatelor sale creşte în fiecare zi şi starea sa sufletească se înrăutăţeşte. Odată cu pierderea nădejdii sale în Dumnezeu, omul îşi pierde şi mântuirea, pentru că rămâne încătusat păcatului, rob al satanei, care îl conduce la tot lucrul rău şi aceasta împotriva bunăvoinţei lui Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (1 Tim. 2, 4).

Arma deznădejdii este extrem de eficace pentru diavoli, căci deznădejdea va sluji întotdeauna de sfetnic rău omului. Ea îi închide omului calea întoarcerii la Dumnezeu şi îl sileşte să rămână împotmolit în mlaştina păcatelor. Dar cum lucrează diavolul? El şopteşte la urechea fiecărui om păcătos: “Iată tinereţea ţi-ai pierdut-o în păcate, toată viaţa ta ai făcut numai rele, desfrânări, hoţii, minciuni, iubire de arginţi, beţii, ai minţit, ai jurat, ai hulit pe Dumnezeu. Ce nădejde de mântuire ai? Eşti pierdut! Cel puţin mai distrează-te, câte zile mai ai de trăit pe pământ”.

Astfel urmăreşte diavolul să adâncească pe om şi mai mult în păcate, să facă inima noastră locaş al diavolilor şi să ne îndepărteze de Dumnezeu.

Atitudinea noastră trebuie să fie alta. Ai păcătuit? Trebuie să-ţi pară rău de păcatele săvârsite şi să te ridici şi să te întorci la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că “diavolul are cea mai mare bucurie când omul cade în deznădejde, mai multă decât atunci când păcătuieşte”.

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne arată cât de bun şi iubitor de oameni este Dumnezeu, ca să ne dea nădejde şi curaj, să ne ridicăm din robia păcatelor. De fiecare dată când şovăim să ne pocăim şi rămânem în deznădejde, bucurăm pe diavoli şi ne facem robii lor. Trebuie să scăpăm de această cursă a diavolilor (II Tim. 2, 26). Să nu ne lăsăm stăpâniţi de deznădejde, căci deznădejdea se naşte din mulţimea păcatelor, din îngreunarea conştiinţei şi din nesuferita mâhnire sau din mândrie şi din îngâmfare, după cum ne spune Sfântul Ioan Scărarul.

Această stare de deznădejde nu este plăcută lui Dumnezeu, iar Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne-o prezintă ca pe o stare sufletească periculoasă. Numai diavolul se bucură de deznădejdea omului. Orice gând de deznădejde este de la cel viclean.

Sfântul Ioan Scărarul spune: “Nimic nu se compară cu îndurarea lui Dumnezeu. De aceea, cel ce deznădajduieşte, s-a înjunghiat pe sine”.

3.17. Diavolul atacă pe oamenii izolaţi

Oamenii izolaţi, care se sprijină pe ei înşişi, care nu se sfătuiesc cu alţi oameni, sunt cel mai uşor de atacat şi de doborât de diavoli. Întărirea reciprocă a doi sau mai multi fraţi este o armă înfricoşată împotriva diavolilor. Oamenii uniţi duhovniceşte, care se ajută şi se întăresc reciproc, cad foarte greu în cursele diavolilor. Vrajmaşul mântuirii noastre ştie că “unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Domnului, acolo se află şi Hristos în mijlocul lor” (Matei 18, 20) şi de aceea îi urmăreşte pe cei izolaţi, pentru a-i ataca. Deci, trebuie să păstrăm în permanenţă legătura duhovnicească cu Hristos, cu Biserica şi cu semenii noştri.

Creştinii, care sunt uniţi duhovniceşte cu Hristos şi cu semenii lor când se roagă împreună, se ajută unii pe alţii şi muncesc împreună, iar harul lui Dumnezeu îi păzeşte de săgeţile diavolilor. Cele mai multe cazuri de sinucidere sunt semnalate la oamenii care se despart de Biserică şi trăiesc izolaţi. Datoria noastră este foarte clară: Nu vom îngădui diavolului să ne piardă cu înşelăciunea sa.

Să rămânem credincioşi în cele ce am învăţat şi de care suntem încredinţaţi din Sfintele Scripturi şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi (II Tim. 3, 14). Pentru că aceste lucruri sunt spre folosul mântuirii noastre şi al dobândirii vieţii celei veşnice.

3.18. Diavolii ne ispitesc cu cele de-a dreapta

Dacă vede diavolul că armele sale pline de răutate şi de păcate nu au reuşit, atunci ne atacă cu mândria. Omul care cedează acestui mare păcat este stârnit de orgoliu şi, astfel, din cel mai înalt om duhovnicesc va ajunge cel mai păcătos. Dacă, de exemplu, ne luptăm cu diavolii şi nu cedăm ispitelor lor, ei îşi schimbă metodele şi ne atacă cu cele de-a dreapta, cu mândria. Astfel, îţi va şopti la ureche: “Bravo! Eşti un luptător virtuos. Meriţi laude!” Este însă glasul diavolilor, care sunt învăţătorii îngâmfării.

Dar această metodă poate fi utilizată şi în alt mod: Diavolul vine şi sădeşte în om dispoziţia pentru o râvnă foarte mare, adică ne îndeamnă să ne nevoim, spre cele ce depăşesc puterea noastră (post peste măsură, somn puţin, priveghere de toată noaptea…). Sfântul Ioan Scărarul ne lămureşte: “De multe ori scopul vrăjmaşilor nostri este să ne îndemne la cele mai presus de puterea noastră, ca, descurajându-ne (sau îmbolnăvindu-ne), să lepădăm şi cele după putere şi să prilejuim râsul cel mai mare al vrăjmaşilor noştri”. Sfinţii părinţi ne învaţă că tot ceea ce este peste puterea noastră este de la diavoli. De exemplu, dacă ţinem post aspru, fără binecuvântarea duhovnicului, ne putem îmbolnăvi cu trupul şi nu mai putem munci pentru fapta bună creştină, necesară mântuirii noastre.

Pentru toate lucrurile este un timp, iar drumul virtuţilor are şi el anumite legi. Diavolul ne îndeamnă să le călcăm, să urmăm, adică, cele mai presus de puterile noastre. Iar rezultatele? Nereuşind, ne îmbolnăvim, deznădăjduim, scade râvna spre virtute şi în cel mai rău caz ne putem îmbolnăvi psihic.

Alt mod în care se manifestă ispita diavolului de-a dreapta este lepădarea dojanei. Vrajmaşul nostru ne laudă pentru izbânzile noastre; ne înalţă pe culmile mândriei şi ne arată pe ceilalţi oameni neînsemnaţi, păcătoşi şi proşti. Fariseul din noi va cugeta: “eu nu sunt ca ceilalţi oameni: răpitori, nedrepţi, adulteri…” (Lc. 18,11). Şi astfel se întâmplă ceea ce spune Sfântul Ioan Scărarul: “Dracii ne silesc fie să păcătuim, fie, dacă nu păcătuim, să judecăm pe cei ce păcătuiesc, pentm ca prin lucrul cel de-al doilea să pătăm pe cel dintâi”.

Prin judecarea aproapelui nostru ne îndepărtăm de Dumnezeu şi pierdem astfel plata pentru virtuţile pe care le avem. Aceste viclenii ale diavolilor sunt arme redutabile împotriva crestinilor si a celor ce sporesc duhovniceste. Pe acestia, diavolul îi prinde în mrejele sale, fie prin mândrie, fie prin judecarea aproapelui. Cu adevărat, vrăjmaş înfricoşător este diavolul.

Să stăm bine! Să stăm cu frică, să luăm aminte!

3.19. Cele patru atacuri ale diavolilor în preajma morţii omului

a) Primul atac al diavolilor este asupra credinţei. Satana seamănă gânduri de îndoială şi de necredinţă în mintea omului. Creştinul trebuie să se însemne cu Sfânta Cruce, să se roage lui Dumnezeu cu smerenie şi să-i răspundă: “Mergi înapoia mea Satană, tată al minciunii, pentru că eu cred ce spune Dumnezeu, iar nu ce spui tu şi cei asemeni ţie”;

b) Al doilea atac este asupra deznădejdii. Prin aceasta ne înfricoşează cu păcatele pe care le-am făcut, spunându-ne că nu mai avem nădejde de mântuire. Noi să ne aducem aminte că Dumnezeu este milostiv şi poate ierta păcatele noastre;

c) Al treilea atac al diavolilor în preajma morţii omului este cu slava deşartă. Prin aceasta ne îndeamnă să avem încredere în faptele noastre. Noi să ne aducem aminte că toate faptele bune le-am făcut numai cu ajutorul lui Dumnezeu;

d) Al patrulea atac este cu închipuirea de sine. La mulţi creştini, înainte de moarte, diavolii se arată în chip de îngeri luminaţi şi alte năluciri (2 Cor. 11, 14). În aceste clipe trebuie să ne smerim şi să-i zicem: “Prefă-te ticălosule în întunericul tău. Eu nu sunt vrednic de astfel de arătări”.

Dumnezeu, care se află în noi de la Sfântul Botez, este mai putemic decât diavolul.

Diavolul dispune de arme puternice şi nenumărate şi ne atacă cu mare furie, pentru a ne birui. Dar nu trebuie să ne speriem de atacurile diavolului atâta timp cât ne aflăm aproape de Dumnezeu cel Atotputernic. Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a făcut om “ca să strice lucrările diavolului” (Ioan 3, şi să izbăvească pe cei pe care “frica morţii îi ţineau în robie toată viaţa” (Evr. 2, 14-15).

Când Domnul nostru Iisus Hristos a coborât la iad, El a desfiinţat împărăţia iadului şi a eliberat pe cei deţinuţi acolo de diavoli. Sfântul Antonie cel Mare ne spune: “Se cuvine să nu ne temem de atacurile lui şi de săgeţile lui arzătoare şi de vicleniile lui lucrate de meştesugita lui minte. Toate acestea nu sunt nimic înaintea puterii lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care numai rostind numele Lui cu credinţă şi cu evlavie, pune pe fugă toată oştirea diavolilor”. Aceasta întrucât Dumnezeu ne-a încredinţat că “mai mare este Cel ce este în voi, decât cel din lume” (1 Ioan 4, 4). Alături de Dumnezeu cel Atotputemic ne facem şi noi puternici. Şi astfel şi noi smeriţii şi neputincioşii avem curajul să ne aruncăm în luptă şi să ne împotrivim vrăjmaşilor diavoli.

La Sfântul Botez am fost întrebaţi: “Te lepezi de satana şi de toate lucrurile lui şi de toţi îngerii lui? De toată slujirea lui?” Iar noi am răspuns: “Mă lepăd!” Iar apoi: “Te uneşti cu Hristos?” Şi noi am răspuns: “Mă unesc!” Cu cât vom fi mai sfinţi, mai apropiaţi de Dumnezeu, mai uniţi mistic cu Hristos, cu atât diavolii vor fi mai departe de noi, iar atacurile lor vor fi mai neputincioase. Iar cu cât vom fi mai uniţi cu lumea şi cu păcatele, cu atât diavolii vor fi mai apropiaţi de noi şi noi vom fi slujitorii lor. Sfântul Apostol Ioan ne spune: “Cel ce s-a născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine şi cel viclean nu se atinge de El” (1 In. 5,18).

(Extras din cartea: “Razboiul creştinilor cu diavolii”)

Sursa: Ai grija ce visezi-Se indeplineste!