SUFLETUL OMENESC, ICOANA VIE A
PREASFINTEI TREIMI
Creat dupa chipul lui Dumnezeu (Facerea 1,26), prin minte, cuvant si vointa -Treimea Umana – crestinul este chemat sa devina asemenea cu Dumnezeu, prin virtute si sfintenie, (Matei 5, 48) care se obtine cu ajutorul harului lui Dumnezeu, prin practicarea virtutilor crestine. Asemanarea cu Dumnezeu infatiseaza starea de deplina sfintenie, dreptate si moralitate ce poate fi atinsa prin statornicia in fapte bune, crestine de catre om. Acest lucru depinde de puterea actiunilor spirituale si morale omenesti, iar pe de alta parte cu ajutorul Harului Dumnezeiesc.
Prin Sfantul Botez omul cel vechi este inmormantat cu Hristos, pentru ca impreuna cu El sa invieze (Galateni 3,27), devenind astfel purtator de Hristos sau Hristofor. In acest fel, intra prin Iisus Hristos in Trupul Sau Tainic (Mistic), iar TREIMEA DUMNEZEIASCA locuieste acum inlauntrul inimii sale (Ioan 17,21) si il indumnezeieste prin energiile Sale Divine necreate. Treimea Umana, ca chip al SFINTEI TREIMI, trebuie sa se adanceasca in asemanare, ramanand in legatura dragostei dumnezeiesti, pentru ca cel ce nu face aceasta isi sfasie sufletul treimic, desfacand mintea de cuvant si de vointa (ne spune parintele Staniloaie Dumitru). Pacatele si diavolii destrama treimea umana astfel incat:
-mintea in loc sa fie smerita si luminata de Duhul Sfant, devine mandra si plina de intunecimea pacatelor;
-cuvantul in loc sa fie plin de har si de mireasma Duhului Sfant, devine plin de putoarea pacatelor;
-inima in loc sa fie smerita si jertfelnica pentru mantuirea aproapelui, devine impietrita si plina de iubirea de sine.
Crestinul are minte, cuvant si duh. Iar mintea nu este fara de cuvant, nici cuvantul fara de duh; si acestea sunt una in alta si in ele insele. Caci mintea graieste prin cuvant si cuvantul se arata prin duh. Prin aceasta, omul poarta un “chip” al Sfintei Treimi.
Harul dumnezeiesc (Energie Divina Necreata) trebuie sa lumineze mintea noastra, s-o aduca la puritate, restabilind facultatile rationale si intuitive orientate spre contemplatie si indumnezeire. Iar cand plinatatea harului va umple inima, se va revarsa si in afara, patrunzand din suflet in trup, transformandu-l din muritor in nemuritor, din stricacios in nestricacios, facandu-l iradiator de buna mireasma, taumaturg si theofor (exemplu moastele sfintilor).
Cea mai sigura si scurta cale a unirii mistice dintre minte, cuvant si inima cu Mantuitorul Iisus Hristos, se realizeaza prin rugaciunea inimii (rugaciunea lui Iisus) si munca binecuvantata. Spunea Parintele Paisie Olaru: “Toate virtutile crestinesti ajuta mintea sa castige Dragostea Dumnezeiasca, dar mai mult decat toate, rugaciunea curata.” Rugaciunea lui Iisus curata firea umana de pacate mai repede decat orice fapta buna, deoarece ea are ca lucrare si indeletnicire porunca cea mai mare si mai cuprinzatoare decat celelalte porunci, aceea de a iubi omul pe Dumnezeu din tot sufletul sau, din toata inima sa, din toata virtutea sa si din tot cugetul sau si pe aproapele, ca pe sine insusi. In mod deosebit, pentru implinirea acestei porunci, dar si pentru implinirea celorlalte, i se da omului Darul cel mai presus de fire al lui Dumnezeu, pentru a se putea ruga si curati. Prin rugaciune se poate curati deplin si cat mai repede atat mintea cat si inima omului. Si dupa cum trupul care nu respira este mort, tot astfel si sufletul care nu se roaga neincetat (1 Tesaloniceni 5,17), este mort.
Lucrarea Rugaciunii lui Iisus este simpla, nu necesita nici un fel de studii, nici un fel de cunostinte inalte. Nu se cere nimic altceva decat dragoste inflacarata pentru Mantuitorul Iisus Hristos si repetarea ei neincetata, cu atentie, cu frica de Dumnezeu si cu duh smerit. Nu se cere de la inceput rugaciunea inimii sau celelalte faze mai inalte ale ei, ci numai repetarea ei cu buzele mai intai, apoi alternativ cu buzele si cu mintea si asa mai departe.
Noi sa facem ceea ce este omeneste, adica repetarea rugaciunii asa cum este ea, chiar si necurata la inceput, si Dumnezeu va face ceea ce este dumnezeiesc, adica urcarea noastra pe treptele mai inalte ale rugaciunii.
RUGACIUNEA ORALA (VORBITA)
Primul fel de rugaciune este rugaciunea vorbita, care este granita cea mai de jos a rugaciunii. Duhul Sfant ne spune “Doamne strigat-am catre Tine, auzi-ma! Ia aminte la glasul rugaciunii mele, cand strig catre Tine.” (Psalm 114, 1).
Daca am fi multumiti sa ramanem la acest fel de rugaciune in viata, atunci ar insemna sa stam pe treapta cea mai de jos a rugaciunii si sa avem pomenirea lui Dumnezeu numai in gura si pe limba noastra, iar cu mintea si cu inima sa ne aflam departe de El dupa cuvantul Sfintei Scripturi: “De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura si cu buzele Ma cinsteste, dar cu inima este departe” (Isaia 29,13).
Dupa cum nici un lucru nu este fara de inceput, afara de Dumnezeu, tot astfel si rugaciunea are un inceput – rugaciunea orala, care este Slavoslovie si rugaciune catre Dumnezeu, care se face prin cantare de psalmi, de tropare, canoane si alte rugaciuni, ce se gasesc in Ceaslov, Acatistier si alte carti de slujba.
Sfintii Parinti, tinand seama de pruncia noastra duhovniceasca au randuit ca impreuna cu lucrarea poruncilor lui Hristos, sa citim psalmi, canoane, rugaciuni si sa cantam tropare statornicite de Duhul Sfant spre slavoslovia lui Dumnezeu in Biserica si ca pravila (rugaciune personala) acasa.
Rugaciunea orala este utila si cand mintea noastra este risipita si tuburata de ganduri in timpul activitatilor zilnice sau cand ne sculam din somn cu mintea risipita, sa cantam Doxologia, tropare si alte rugaciuni catre Dumnezeu si Prea Curata Lui Maica, catre Sfinti. Vom observa ca dupa o perioada de timp, mintea noastra se aduna si ne putem ruga. Rugaciunile care strabat ca fulgerul spre cer sunt: stihuri din psalmi, din Acatiste si Prochimene.
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!
Bucura-te, Mireasa, pururea Fecioara!
Bucura-te, bucuria noastra, acopera-ne pe noi de tot raul, cu cinstitul tau acoperamant!
Cand nu avem timp sa ne rugam, sa spunem pe drum, in timpul lucrului, in loc de Acatist, de 500 de ori: Bucura-te, Mireasa pururea Fecioara; sau: Bucura-te, bucuria noastra, Acopera-ne pe noi de tot raul cu cinstitul tau acoperamant! sau catre Mantuitorul nostru: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma! sau cand mergem cu masina, sau am suferit pagube: Bucura-te, Sfinte mare mucenice Mina, mult patimitorule! Sa ne rugam si sfantului al carui nume il purtam.
Exemple:
“Bucura-te, Izvoratorule de Mir, Mare Mucenice Dimitrie!”
“Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni!” sau:
“Bucura-te, Intaiule mucenice si Arhidiacone Stefan!” sau:
“Bucura-te, Purtatorule de biruinta, Mare Mucenice Gheorghe!” sau:
“Bucura-te, Petre Apostole” sau:
“Bucura-te, Ilie marite prooroc si Inaintemergator al celei de a doua veniri a lui Hristos!” sau:
“Bucura-te, Sfinte Ioane, preacinstite Inaintemergatorule!”
Alte stihuri de Sfinti se gasesc in Acatistier.
Cei care au probleme cu vrajile, farmecele si deochi:
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Vasile! De cel putin 500 de ori, pana cand se indeparteaza ispitele.
Bucura-te, Sfinte Ioane, mare mucenice al lui Hristos!
Bucura-te, Paraschivo, mult folositoare!
Bucura-te, Cinstita Cruce, pazitoare a crestinilor!
De cate ori ne rugam cu credinta si smerenie: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu si ale tuturor Sfintilor Tai, miluieste-ne pe noi”, Dumnezeu ne miluieste si ne intareste cu Darul Sau. Pentru ca, dupa cum ne spune Mantuitorul nostru Iisus Hristos: “Si care tata dintre voi, daca ii va cere fiul paine, oare ii va da piatra?…” (Luca 11,11).
Dupa o perioada de timp in care vom creste duhovniceste, vom inainta pe celelalte trepte ale rugaciunii. Si dupa cum spun Sfintii Parinti, cand rugaciunea se va pogori inlauntrul inimii tale, cu multa usurinta vei implini poruncile lui Dumnezeu.
RUGACIUNEA MINTII
Numele omenesc al Domnului nostru Iisus Hristos a primit de la dumnezeirea Lui putere nemarginita si intru totul sfanta, de a ne mantui pe noi. Si acestui nume i se pleaca tot genunchiul, al celor ceresti, al celor pamantesti si al celor dedesubt. Cu alte cuvinte, al ingerilor, al oamenilor si al diavolilor (Filipeni 2, 7-11).
Rugaciunea lui Iisus se imparte dupa lucrare in doua feluri: rugaciunea orala si rugaciune facuta cu mintea. Nevoitorul trece de la rugaciunea vorbita la rugaciunea mintii, singur, de la sine, cu conditia ca rugaciunea vorbita sa fie facuta cu luare aminte. Cele mai importante elemente ale rugaciunii mintii sunt acestea: 1) luarea aminte la cuvintele rugaciunii; 2) inchiderea mintii in cuvintele rugaciunii lui Iisus; 3) sa se rosteasca cuvintele fara nici o graba, cu zdrobirea duhului; 4) repetarea cat mai deasa.
Mintea noastra se poate smeri mai usor pentru a se aduna la rugaciune, gandindu-ne la multimea darurilor primite de la Dumnezeu si la multimea faradelegilor noastre, la ceasul infricosatoarei judecati, cand vom da raspuns pentru pacatele facute, de faptele bune crestine pe care nu le-am facut, pentru pacatele pe care le-au facut altii din cauza noastra, pentru faptele bune pe care nu le-au facut altii din cauza noastra. Rugaciunea mintii este de multe ori insotita de unele simtiri fizice, care sunt deosebite, de la om la om. Daca nevoitorul nu va cunoaste din tip aceste miscari fizice care se petrec inauntrul sau, usor poate cadea in ratacire, din cauza acestor miscari launtrice care insotesc lucrarea rugaciunii mintii. In primul rand, sa amintim de caldurile ce vin in vremea acestei sfinte rugaciuni, spre a le distinge: care sunt de la firea noastra, care de la diavoli si care de la Harul lui Dumnezeu. Cine va cunoaste bine deosebirea acestor calduri va sti cum sa-si manuiasca atentia in vremea rugaciunii, de la un caz la altul si astfel, va putea usor sa scape de inselare.
Sfantul Calist, Patriarhul Constantinopolului spune ca: “Mai intai vine o caldura de la rinichi, care ne incinge si care pare o ratacire. Insa aceasta nu este o inselare, ci o lucrare fireasca, nascuta din lucrarea vointei. Dar daca cineva crede ca aceasta caldura este de la Har, acest lucru este cu adevarat o ratacire. Oricare ar fi aceasta caldura, nevoitorul nu trebuie sa o primeasca, ci s-o alunge. Apoi vine o caldura de la inima si daca mintea o primeste, ea se coboara in cugetele de desfranare. Aceasta caldura este fara indoiala o ratacire. Daca tot trupul se incalzeste de la inima, iar mintea este curata si fara de patima si parca s-a lipit de adancul inimii, atunci acest lucru este cu adevarat o lucrare a Harului, iar nu o ratacire. Stiind aceasta, este bine ca la inceput sa deprindem mintea ca in ceasul rugaciunii sa stea in partea de sus a inimii si sa priveasca in adancul ei. Dar sa nu fie la jumatate, intr-o parte, sau la capatul de jos al inimii. Pricina pentru care mintea trebuie sa stea in partea de sus a inimii si sa priveasca in adancul ei este urmatoarea: cand mintea sta in susul inimii si lucreaza rugaciunea inauntrul ei, atunci ca un imparat ce sta in inaltime, priveste liber asupra tuturor cugetelor rele care se afla in inima sa si le sfarma cu numele lui Iisus Hristos. Pe langa aceasta, fiind departe de pantece, in orice caz poate scapa de aprinderea patimasa a poftei, care se afla in firea noastra, prin caderea lui Adam.
Daca cineva incepe sa lucreze cu luarea aminte in timpul rugaciunii la jumatatea inimii, atunci din pricina imputinarii caldurii in inima sau din neputinta mintii si a raspandirii vederii, din pricina lucrarii dese a rugaciunii, sau din pricina razboiului ridicat de diavoli, mintea singura, de la sine, cade spre pantece si se amesteca cu caldura poftei, din pricina apropierii de ea, desi nu ar vrea acest lucru.
Unii dintr-o nesocotinta naiva, sau pentru ca nu stiu care este partea de sus, sau mijlocul inimii si ce este jumatate sau capatul ei, incep sa faca rugaciunea in jos, de la capatul inimii de langa pantece si astfel, atingandu-se cu mintea atat de inima cat si de pantece, din vina lor proprie, provoaca ratacirea.
Altii suferind de nepricepere desavarsita si de grosolanie, nici nu cunosc locul inimii, care se afla sub sanul si coasta stanga; ci asezand-o la mijlocul buricului din pantece indraznesc, vai de ratacirea lor, sa faca acolo rugaciunea cu mintea.
Deci sa savarsim luarea aminte, atentia si rugaciunea, cu mintea inauntrul inimii, concentrandu-ne atentia mai sus de sanul stang, iar nu la jumatatea pieptului sau in partea de jos, spre pantece. De asemeni trebuie sa cunoastem cu simtirea mintii si caldurile care se revarsa in inima:
1. Caldura care se revarsa in inima de la Dumnezeu este ca un mir bine mirositor. Aceasta caldura incepe cu rugaciunea numai in inima si sfarseste cu rugaciunea tot in inima, dand sufletului siguranta si roduri duhovnicesti;
2. Caldura care a patruns in noi prin caderea stramosilor are inceputul si sfarsitul in rinichi, aducand sufletului asprime, raceala si tulburare;
3. Caldura care este starnita in noi de la diavoli se iveste din amestecarea cu aprinderea poftei si aprinde inima si madularele spre desfrau, robind mintea cu cugetele spurcate si momind-o spre desfranare. Daca unii s-au ratacit, vatamandu-si mintea, sa stie ca au patimit acest lucru din cauza ingamfarii lor si a randuielii de sine si pentru ca nu au intrebat un duhovnic cu experienta duhovniceasca, iar nu din cauza practicarii rugaciunii lui Iisus.
Diavolul pierzand caldura duhovniceasca prin despartirea de Dumnezeu, dar firea lui nazuind-o, pentru ca a avut-o de la inceput in calitate de duh creat de Dumnezeu (Psalmul 103,5), produce o falsa caldura (mandra, egoista) in sine si in cei ispititi, ca sa scape intrucatva de raceala egoista in care a cazut si sa poata sa insele pe cei ispititi. Avem astfel explicatia coexistentei racelii egoiste si a caldurii fara durata si consistenta, a caldurii superficiale convulsive si artificiale a pacatului, a patimii si ispitirii. Pacatul este pe de o parte caldura pacatoasa, iar pe de alta parte un cinism rece (Pr. Acad. Dumitru Staniloaie).
Sfantul Prooroc David spune despre caldura harica a inimii: “Infierbantatu-s-a inima mea inlauntrul meu si in cugetul meu se va aprinde foc.” (Psalmul 36,6).
Staretul Vasile de la Poiana Marului, zice despre caldura harica urmatoarele:
Cand trupul se incalzeste in inima iar mintea ramane curata, fara patimi si legata parca de adancul inimii, acest lucru este fara de indoiala lucrare a Harului, iar nu a ratacirii. Uneori, la cei ce traiesc o astfel de stare se arata si o sudoare, din pricina caldurii imbelsugate ce este in trup si atunci porneste din inima o sfanta lucrare care misca mintea la cele dinauntru, ca sa strige des: “Iisuse al meu, Iisuse al meu”. Astfel incat, cand se deschide inima, numai atat striga mintea: “Iisuse al meu”, pentru ca nu poate sa rosteasca totul, adica “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma” din pricina ca inima se deschide des. Caci mintea ce se va lipi de lucrarea harica, intrand in cele mai dinauntru ale inimii, nu poate striga mai mult decat: “Iisuse al meu.”!
Atunci, de la aceasta sfanta lucrare a rugaciunii, se naste in inima o frica plina de evlavie si se coboara in suflet o mare mangaiere de la lucrarea cea sfanta a harului. Inima salta si izvoraste din ea lacrimi pline de dulceata duhovniceasca, care izvorasc din ochi, iar inima da atunci in clocot de prea multa lucrare sfanta. Trupul intreg este aprins de caldura ce se revarsa din inima.
Se mai petrec si alte taine minunate cu cei care ajung la aceasta stare: “Uneori se face o lumina cu ajutorul careia se vede inauntru sau o luminare care straluceste ca soarele si care izvoraste din inima.
Se petrec in inima in vremea aceea si alte taine, mintea vede intreaga zidire si uimita de lucrurile sfinte si de contemplarea tainelor dumnezeiesti, inalta slavoslovii din adancul inimii, care nu se pot descrie in scris.
Omul devine atunci indumnezeit de aceasta miscare harica. Dupa aceasta, mintea se rapeste intr-o vedere dumnezeiasca in Cer, vazand taine infricosatoare si preaslavite. Si pe cat se ridica omul de la momelile diavolilor, pe atat vede mai mult din cele ce ii da Domnul.” (Sbornicul, vol. II, pag. 206,276).
Sunt oameni care merg pentru prima data la anumite grupari religioase, budiste, brahmanice si sectare si prin rugaciunile si meditatiile care se fac acolo, simt caldura de la firea umana sau in cel mai rau caz, caldura desfranarii si cred ca aceasta este caldura Duhului Sfant. Insa aceasta este o lucrare diavoleasca, care ii indeparteaza pe multi de la Mantuitorul Iisus Hristos.
In Romania, unul din exemplele cele mai edificatoare, este secta antihristica-yoga a lui Bivolaru. Pentru ca se iubesc pe sine si nu iubesc smerenia lui Hristos si jertfelnicia pentru mantuirea aproapelui, oamenilor le plac mai mult invataturile si faptele insotite de duhul mandriei, a slavei desarte, a iubirii de arginti, a maniei, a uciderii, a desfranarii, a minciunii, a lacomiei…
Pentru ca nu se roaga si mintea nu se intoarce in inima inspirand focul Duhului Sfant, oamenii fumeaza.
RUGACIUNEA MINTII IN INIMA
In timpul acestei rugaciuni, se uneste cugetarea mintii cu simtirile duhovnicesti ale inimii.
Rugaciunea, ca si stiinta vietii duhovnicesti, se invata prin lucrarea practica si nu prin insusirea unei teorii cu mintea. De aceea trebuie sa ne rugam neincetat (1 Tesaloniceni 5,17), in tot locul, dar mai ales in Biserica, unde este prezent Dumnezeu cu Harul Sau. “Cand incepem sa ne rugam, trebuie sa ne pogoram din cap in inima.” (Sbornicul, 2, Cap. 47).
Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne porunceste, zicand: “Tu insa cand te rogi, intra in camara ta si inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, care este intru-ascuns si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie” (Matei 6,6). Camara aceasta, dupa Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe, este inima noastra (Sbornicul 2, pag. 296). Cand va incepe sa ne doara inima, de prea multa incordare a atentiei “sa ne asezam cu luare aminte si cu cuvantul de rugaciune, acolo unde de obicei vorbim cu noi insine, adica sub gat, in partea de sus a pieptului si dupa aceea sa ne pogoram din nou, deasupra sanului stang”. Trebuie sa stim ca, puterea cuvantatoare a inimii noastre este pusa de Dumnezeu in noi in partea de sus a inimii. Aceasta este puterea prin care inima omului se deosebeste de inima dobitoacelor. Puterea si capul sufletului este mintea, care desi este duhovniceasca, totusi isi are locul de petrecere in creier. Tot astfel, puterea cuvantului sau duhul omului, cu toate ca este duhovnicesc, isi are locul de petrecere in partea de sus a inimii, care se gaseste sub sanul stang.
Deci, pentru a face unirea mintii cu inima, trebuie ca in vremea rugaciunii sa avem luarea aminte si atentia in aceasta parte unde este puterea cuvantatoare a inimii. Unirea mintii cu inima consta in unirea gandurilor duhovnicesti ale mintii cu simtirile duhovnicesti ale inimii (Sbornicul 2, pag. 148).
Sfantul Teofan Zavoratul spune urmatoarele: “In ordinea fireasca a desfasurarii puterilor noastre in trecerea mintii de la cele dinafara la cele dinauntru, adica spre inima, prima vama care poate vatama lucrarea rugaciunii, incercand sa opreasca mintea sa se pogoare in inima, este vama imaginatiei. De aceea trebuie sa ne ferim de ea cat mai mult cu putinta. Pentru a ajunge in chip multumitor cu mintea in inima, sa tinem minte ca cea mai simpla lege a rugaciunii este sa nu ne inchipuim (imaginam) nimic.” Cugetarea la lucrurile sfinte si inchipuirea lor sunt potrivite in vremea meditatiilor evlavioase. In timpul rugaciunii insa, nicidecum, fiindca imaginile tin luarea aminte afara de inima, oricat de sfinte ar fi ele, iar in timpul rugaciunii atentia noastra trebuie sa fie inauntrul inimii. Concentrarea atentiei in inima este punctul de plecare a unei rugaciuni facute cum se cuvine si, intrucat rugaciunea este calea prin care ne suim la Dumnezeu, abaterea atentiei de la inima este o abatere de la aceasta cale. Cand mintea noastra incepe sa coboare in camara inimii pentru a se intalni cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos, care se afla acolo de la Sfantul Botez, (Galateni 3, 27) incepe razboiul nostru cu pacatele noastre, cu oamenii pacatosi si cu diavolii.
Trebuie sa ne rugam neincetat, in orice loc, dar mai ales in Biserica, pana cand darul lui Dumnezeu se va pogori, va lumina mintea noastra si va alunga pe diavoli. Daca vad diavolii ca mintea noastra a trecut cu ajutorul Darului lui Dumnezeu de vama imaginatiei, ne asteapta la vama ratiunii. De vama ratiunii este mai greu de trecut decat de vama imaginatiei. Atat gandurile omenesti cat si de la diavolii teologi (arhidiaconi), care cunosc Sfanta Scriptura, asteapta mintea noastra, la aceasta vama a ratiunii si cauta sa intrerupa rugaciunea noastra, prin nenumarate ganduri si cugetari din Sfanta Scriptura, din filozofie si alte ganduri omenesti.
De aceea, mintea trebuie sa coboare inima cu o singura cugetare, care arde toate aceste ganduri: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.”
Si nu numai atat, ci sa-si miste puterea ceea privitoare a sufletului pentru a zice aceasta rugaciune cu toata vointa, prin cuvantul mintal, cel aflat inlauntrul nostru.
Tot asa trebuie sa luam aminte prin privirea noastra cea ganditoare, cat si prin auzul cel ganditor, la cuvintele rugaciunii si mai ales la intelesul lor. Daca mintea noastra este risipita si nu ne putem ruga, sa o smerim gandindu-ne ca suntem sub diavoli in iad, datorita darurilor primite de la Dumneeu si a pacatelor savarsite, sa citim din Psaltire, din Ceaslov si Acatistier, psalmi si rugaciuni pana cand mintea se va aduna si linisti.
Al treilea chip al rugaciunii si al luarii aminte se cuprinde in urmatoarele: Mintea in timpul rugaciunii sa petreaca fara iesire inauntrul inimii si, de acolo, adica din adancul inimii, sa inalte rugaciuni catre Dumnezeu. Aici este tot miezul lucrarii (Sbornicul, p. 62).
Asadar mintea trebuie sa se pogoare in inima fara nici o imaginatie si fara sa gandeasca, simtit sau gandit, dinauntru sau din afara, chiar bun de ar fi aceasta, fiindca Dumnezeu este afara de toate cele ce sunt simtite si gandite si mai presus de toate acestea, ca sa dobandeasca unirea dumnezeiasca.
Sfantul Nicodim Aghioritul cere ca mintea, cand se va pogori in inima, sa nu stea acolo numai sa priveasca ci, prin cuvantul asezat inauntru inimii, sa se roage tainic: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.”
La intoarcerea mintii catre inima si la intrarea ei in inima cu rugaciunea cea ganditoare, trebuie sa unim mintea cu cuvantul cel tainic aflat inlauntrul nostru si cu vointa noastra, astfel incat aceste trei parti ale sufletului nostru sa fie una si cea una trei (Treimea Umana).
Caci in acest chip omul, care este Icoana Sfintei Treimi (asemanarea omului cu Dumnezeu), se uneste cu Intaiul Chip, dupa marturia Sfantului Grigore Palama care zice: “Cand mintea cea una se va face intreita, ramanand totusi una, atunci se uneste cu intreita unime dumnezeiasca incepatoare, inchizand toata lucrarea ratacirii, asezandu-se mai presus de trup, de lume si de tiitorul lumii” (diavolul).
Insa noi nepricepand maretia, cinstea si slava Harului care ne-a renascut si neingrijindu-ne sa crestem duhovniceste prin implinirea poruncilor si sa ajungem pana la starea de contemplatie cu mintea, ne lasam tarati in bezna nesimtirii si a intunericului (pacatelor). Se intampla ca abia ne putem aduce aminte ca exista Dumnezeu. Dar cum ar trebui sa fim noi ca niste fii ai lui Dumnezeu, dupa har ? Despre aceasta cel mai adesea fie ca nu stim nimic, fie ca nici nu ne ingrijim sa stim. Cine vrea sa sporeasca in rugaciuea curata facuta cu mintea in inima, se cuvine cu toata ravna sa se osteneasca la lucrarea tuturor poruncilor dumnezeiesti si, indeosebi, la chemarea neincetata a numelui Domnului cu mintea in adancul inimii.
Mangaierile si darurile Duhului Sfant vin in inima omului prin durerile si jertfirea pentru mantuirea aproapelui, dupa cum ne spune Duhul Sfant: “Doamne cand s-au inmultit durerile mele in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu.” (Psalm 93,19). Cel ce nu sufera, nu munceste, nu slujeste si nu se jertfeste pentru mantuirea aproapelui, nu va primi roadele Duhului Sfant, pentru ca numai prin osteneala si durerea inimii si prin nevointe trupesti se descopera crestinilor Harul Duhului Sfant, care este dat credinciosilor de la Sfantul Botez, Har care din pricina nepasarii noastre fata de implinirea poruncilor dumnezeiesti se ingroapa in patimi si in cenusa uitarii, dar care din negraita mila a lui Dumnezeu, se recapata prin pocainta.
Deci, se cade ca sa nu fugim de osteneli, din pricina durerilor care vin odata cu ele, pentru ca sa nu fim osanditi pentru nelucrare si sa auzim de la Dumnezeu: “Luati de la el talantul…” (Matei 25,28). Sfantul Grigorie Sinaitul ii sfatuieste pe cei ce nu au sporit in rugaciunea tainica a inimii, zicandu-le: “Unii ca acestia trebuie sa citeasca multe rugaciuni (din Acatistier, Psaltire si Ceaslov) pana cand se va incalzi inima si va incepe in ea lucrarea rugaciunii cea ganditoare cu mintea. Cand va gusta, in sfarsit, din acest Har, sa faca rugaciunea vorbita cu masura si sa petreaca mai mult in rugaciunea mintii in inima, in caz de slabire sau de ratacire, sa se apuce din nou sa rosteasca rugaciuni multe cu gura si sa citeasca mult din scrierile Sfintilor Parinti”.
Sfantul Diadoh al Folticeei spune: “Cand suntem apasati de multa tristete, trebuie sa facem cantari si rugaciuni cu glas putin mai mare, lovind sufletul cu sunete, nadejdea bucuriei (duhovnicesti), pana ce norul greu se va imprastia de norul melodiilor” (Doxologia, tropare, etc…).
Crestinul va trece dupa o perioada de timp de la rugaciunea orala la rugaciunea mintii, de la rugaciunea mintii la rugaciunea mintii in inima, si de la rugaciunea mintii in inima la rugaciunea inimii. Iar prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, pentru ca sa nu se mandreasca, crestinul va fi smerit, revenind pe treptele cele mai de jos ale rugaciunii.
( va urma)
Sursa: Saccsiv’s Weblog
PREASFINTEI TREIMI
Creat dupa chipul lui Dumnezeu (Facerea 1,26), prin minte, cuvant si vointa -Treimea Umana – crestinul este chemat sa devina asemenea cu Dumnezeu, prin virtute si sfintenie, (Matei 5, 48) care se obtine cu ajutorul harului lui Dumnezeu, prin practicarea virtutilor crestine. Asemanarea cu Dumnezeu infatiseaza starea de deplina sfintenie, dreptate si moralitate ce poate fi atinsa prin statornicia in fapte bune, crestine de catre om. Acest lucru depinde de puterea actiunilor spirituale si morale omenesti, iar pe de alta parte cu ajutorul Harului Dumnezeiesc.
Prin Sfantul Botez omul cel vechi este inmormantat cu Hristos, pentru ca impreuna cu El sa invieze (Galateni 3,27), devenind astfel purtator de Hristos sau Hristofor. In acest fel, intra prin Iisus Hristos in Trupul Sau Tainic (Mistic), iar TREIMEA DUMNEZEIASCA locuieste acum inlauntrul inimii sale (Ioan 17,21) si il indumnezeieste prin energiile Sale Divine necreate. Treimea Umana, ca chip al SFINTEI TREIMI, trebuie sa se adanceasca in asemanare, ramanand in legatura dragostei dumnezeiesti, pentru ca cel ce nu face aceasta isi sfasie sufletul treimic, desfacand mintea de cuvant si de vointa (ne spune parintele Staniloaie Dumitru). Pacatele si diavolii destrama treimea umana astfel incat:
-mintea in loc sa fie smerita si luminata de Duhul Sfant, devine mandra si plina de intunecimea pacatelor;
-cuvantul in loc sa fie plin de har si de mireasma Duhului Sfant, devine plin de putoarea pacatelor;
-inima in loc sa fie smerita si jertfelnica pentru mantuirea aproapelui, devine impietrita si plina de iubirea de sine.
Crestinul are minte, cuvant si duh. Iar mintea nu este fara de cuvant, nici cuvantul fara de duh; si acestea sunt una in alta si in ele insele. Caci mintea graieste prin cuvant si cuvantul se arata prin duh. Prin aceasta, omul poarta un “chip” al Sfintei Treimi.
Harul dumnezeiesc (Energie Divina Necreata) trebuie sa lumineze mintea noastra, s-o aduca la puritate, restabilind facultatile rationale si intuitive orientate spre contemplatie si indumnezeire. Iar cand plinatatea harului va umple inima, se va revarsa si in afara, patrunzand din suflet in trup, transformandu-l din muritor in nemuritor, din stricacios in nestricacios, facandu-l iradiator de buna mireasma, taumaturg si theofor (exemplu moastele sfintilor).
Cea mai sigura si scurta cale a unirii mistice dintre minte, cuvant si inima cu Mantuitorul Iisus Hristos, se realizeaza prin rugaciunea inimii (rugaciunea lui Iisus) si munca binecuvantata. Spunea Parintele Paisie Olaru: “Toate virtutile crestinesti ajuta mintea sa castige Dragostea Dumnezeiasca, dar mai mult decat toate, rugaciunea curata.” Rugaciunea lui Iisus curata firea umana de pacate mai repede decat orice fapta buna, deoarece ea are ca lucrare si indeletnicire porunca cea mai mare si mai cuprinzatoare decat celelalte porunci, aceea de a iubi omul pe Dumnezeu din tot sufletul sau, din toata inima sa, din toata virtutea sa si din tot cugetul sau si pe aproapele, ca pe sine insusi. In mod deosebit, pentru implinirea acestei porunci, dar si pentru implinirea celorlalte, i se da omului Darul cel mai presus de fire al lui Dumnezeu, pentru a se putea ruga si curati. Prin rugaciune se poate curati deplin si cat mai repede atat mintea cat si inima omului. Si dupa cum trupul care nu respira este mort, tot astfel si sufletul care nu se roaga neincetat (1 Tesaloniceni 5,17), este mort.
Lucrarea Rugaciunii lui Iisus este simpla, nu necesita nici un fel de studii, nici un fel de cunostinte inalte. Nu se cere nimic altceva decat dragoste inflacarata pentru Mantuitorul Iisus Hristos si repetarea ei neincetata, cu atentie, cu frica de Dumnezeu si cu duh smerit. Nu se cere de la inceput rugaciunea inimii sau celelalte faze mai inalte ale ei, ci numai repetarea ei cu buzele mai intai, apoi alternativ cu buzele si cu mintea si asa mai departe.
Noi sa facem ceea ce este omeneste, adica repetarea rugaciunii asa cum este ea, chiar si necurata la inceput, si Dumnezeu va face ceea ce este dumnezeiesc, adica urcarea noastra pe treptele mai inalte ale rugaciunii.
RUGACIUNEA ORALA (VORBITA)
Primul fel de rugaciune este rugaciunea vorbita, care este granita cea mai de jos a rugaciunii. Duhul Sfant ne spune “Doamne strigat-am catre Tine, auzi-ma! Ia aminte la glasul rugaciunii mele, cand strig catre Tine.” (Psalm 114, 1).
Daca am fi multumiti sa ramanem la acest fel de rugaciune in viata, atunci ar insemna sa stam pe treapta cea mai de jos a rugaciunii si sa avem pomenirea lui Dumnezeu numai in gura si pe limba noastra, iar cu mintea si cu inima sa ne aflam departe de El dupa cuvantul Sfintei Scripturi: “De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura si cu buzele Ma cinsteste, dar cu inima este departe” (Isaia 29,13).
Dupa cum nici un lucru nu este fara de inceput, afara de Dumnezeu, tot astfel si rugaciunea are un inceput – rugaciunea orala, care este Slavoslovie si rugaciune catre Dumnezeu, care se face prin cantare de psalmi, de tropare, canoane si alte rugaciuni, ce se gasesc in Ceaslov, Acatistier si alte carti de slujba.
Sfintii Parinti, tinand seama de pruncia noastra duhovniceasca au randuit ca impreuna cu lucrarea poruncilor lui Hristos, sa citim psalmi, canoane, rugaciuni si sa cantam tropare statornicite de Duhul Sfant spre slavoslovia lui Dumnezeu in Biserica si ca pravila (rugaciune personala) acasa.
Rugaciunea orala este utila si cand mintea noastra este risipita si tuburata de ganduri in timpul activitatilor zilnice sau cand ne sculam din somn cu mintea risipita, sa cantam Doxologia, tropare si alte rugaciuni catre Dumnezeu si Prea Curata Lui Maica, catre Sfinti. Vom observa ca dupa o perioada de timp, mintea noastra se aduna si ne putem ruga. Rugaciunile care strabat ca fulgerul spre cer sunt: stihuri din psalmi, din Acatiste si Prochimene.
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!
Bucura-te, Mireasa, pururea Fecioara!
Bucura-te, bucuria noastra, acopera-ne pe noi de tot raul, cu cinstitul tau acoperamant!
Cand nu avem timp sa ne rugam, sa spunem pe drum, in timpul lucrului, in loc de Acatist, de 500 de ori: Bucura-te, Mireasa pururea Fecioara; sau: Bucura-te, bucuria noastra, Acopera-ne pe noi de tot raul cu cinstitul tau acoperamant! sau catre Mantuitorul nostru: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma! sau cand mergem cu masina, sau am suferit pagube: Bucura-te, Sfinte mare mucenice Mina, mult patimitorule! Sa ne rugam si sfantului al carui nume il purtam.
Exemple:
“Bucura-te, Izvoratorule de Mir, Mare Mucenice Dimitrie!”
“Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni!” sau:
“Bucura-te, Intaiule mucenice si Arhidiacone Stefan!” sau:
“Bucura-te, Purtatorule de biruinta, Mare Mucenice Gheorghe!” sau:
“Bucura-te, Petre Apostole” sau:
“Bucura-te, Ilie marite prooroc si Inaintemergator al celei de a doua veniri a lui Hristos!” sau:
“Bucura-te, Sfinte Ioane, preacinstite Inaintemergatorule!”
Alte stihuri de Sfinti se gasesc in Acatistier.
Cei care au probleme cu vrajile, farmecele si deochi:
Bucura-te, Sfinte Ierarhe Vasile! De cel putin 500 de ori, pana cand se indeparteaza ispitele.
Bucura-te, Sfinte Ioane, mare mucenice al lui Hristos!
Bucura-te, Paraschivo, mult folositoare!
Bucura-te, Cinstita Cruce, pazitoare a crestinilor!
De cate ori ne rugam cu credinta si smerenie: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu si ale tuturor Sfintilor Tai, miluieste-ne pe noi”, Dumnezeu ne miluieste si ne intareste cu Darul Sau. Pentru ca, dupa cum ne spune Mantuitorul nostru Iisus Hristos: “Si care tata dintre voi, daca ii va cere fiul paine, oare ii va da piatra?…” (Luca 11,11).
Dupa o perioada de timp in care vom creste duhovniceste, vom inainta pe celelalte trepte ale rugaciunii. Si dupa cum spun Sfintii Parinti, cand rugaciunea se va pogori inlauntrul inimii tale, cu multa usurinta vei implini poruncile lui Dumnezeu.
RUGACIUNEA MINTII
Numele omenesc al Domnului nostru Iisus Hristos a primit de la dumnezeirea Lui putere nemarginita si intru totul sfanta, de a ne mantui pe noi. Si acestui nume i se pleaca tot genunchiul, al celor ceresti, al celor pamantesti si al celor dedesubt. Cu alte cuvinte, al ingerilor, al oamenilor si al diavolilor (Filipeni 2, 7-11).
Rugaciunea lui Iisus se imparte dupa lucrare in doua feluri: rugaciunea orala si rugaciune facuta cu mintea. Nevoitorul trece de la rugaciunea vorbita la rugaciunea mintii, singur, de la sine, cu conditia ca rugaciunea vorbita sa fie facuta cu luare aminte. Cele mai importante elemente ale rugaciunii mintii sunt acestea: 1) luarea aminte la cuvintele rugaciunii; 2) inchiderea mintii in cuvintele rugaciunii lui Iisus; 3) sa se rosteasca cuvintele fara nici o graba, cu zdrobirea duhului; 4) repetarea cat mai deasa.
Mintea noastra se poate smeri mai usor pentru a se aduna la rugaciune, gandindu-ne la multimea darurilor primite de la Dumnezeu si la multimea faradelegilor noastre, la ceasul infricosatoarei judecati, cand vom da raspuns pentru pacatele facute, de faptele bune crestine pe care nu le-am facut, pentru pacatele pe care le-au facut altii din cauza noastra, pentru faptele bune pe care nu le-au facut altii din cauza noastra. Rugaciunea mintii este de multe ori insotita de unele simtiri fizice, care sunt deosebite, de la om la om. Daca nevoitorul nu va cunoaste din tip aceste miscari fizice care se petrec inauntrul sau, usor poate cadea in ratacire, din cauza acestor miscari launtrice care insotesc lucrarea rugaciunii mintii. In primul rand, sa amintim de caldurile ce vin in vremea acestei sfinte rugaciuni, spre a le distinge: care sunt de la firea noastra, care de la diavoli si care de la Harul lui Dumnezeu. Cine va cunoaste bine deosebirea acestor calduri va sti cum sa-si manuiasca atentia in vremea rugaciunii, de la un caz la altul si astfel, va putea usor sa scape de inselare.
Sfantul Calist, Patriarhul Constantinopolului spune ca: “Mai intai vine o caldura de la rinichi, care ne incinge si care pare o ratacire. Insa aceasta nu este o inselare, ci o lucrare fireasca, nascuta din lucrarea vointei. Dar daca cineva crede ca aceasta caldura este de la Har, acest lucru este cu adevarat o ratacire. Oricare ar fi aceasta caldura, nevoitorul nu trebuie sa o primeasca, ci s-o alunge. Apoi vine o caldura de la inima si daca mintea o primeste, ea se coboara in cugetele de desfranare. Aceasta caldura este fara indoiala o ratacire. Daca tot trupul se incalzeste de la inima, iar mintea este curata si fara de patima si parca s-a lipit de adancul inimii, atunci acest lucru este cu adevarat o lucrare a Harului, iar nu o ratacire. Stiind aceasta, este bine ca la inceput sa deprindem mintea ca in ceasul rugaciunii sa stea in partea de sus a inimii si sa priveasca in adancul ei. Dar sa nu fie la jumatate, intr-o parte, sau la capatul de jos al inimii. Pricina pentru care mintea trebuie sa stea in partea de sus a inimii si sa priveasca in adancul ei este urmatoarea: cand mintea sta in susul inimii si lucreaza rugaciunea inauntrul ei, atunci ca un imparat ce sta in inaltime, priveste liber asupra tuturor cugetelor rele care se afla in inima sa si le sfarma cu numele lui Iisus Hristos. Pe langa aceasta, fiind departe de pantece, in orice caz poate scapa de aprinderea patimasa a poftei, care se afla in firea noastra, prin caderea lui Adam.
Daca cineva incepe sa lucreze cu luarea aminte in timpul rugaciunii la jumatatea inimii, atunci din pricina imputinarii caldurii in inima sau din neputinta mintii si a raspandirii vederii, din pricina lucrarii dese a rugaciunii, sau din pricina razboiului ridicat de diavoli, mintea singura, de la sine, cade spre pantece si se amesteca cu caldura poftei, din pricina apropierii de ea, desi nu ar vrea acest lucru.
Unii dintr-o nesocotinta naiva, sau pentru ca nu stiu care este partea de sus, sau mijlocul inimii si ce este jumatate sau capatul ei, incep sa faca rugaciunea in jos, de la capatul inimii de langa pantece si astfel, atingandu-se cu mintea atat de inima cat si de pantece, din vina lor proprie, provoaca ratacirea.
Altii suferind de nepricepere desavarsita si de grosolanie, nici nu cunosc locul inimii, care se afla sub sanul si coasta stanga; ci asezand-o la mijlocul buricului din pantece indraznesc, vai de ratacirea lor, sa faca acolo rugaciunea cu mintea.
Deci sa savarsim luarea aminte, atentia si rugaciunea, cu mintea inauntrul inimii, concentrandu-ne atentia mai sus de sanul stang, iar nu la jumatatea pieptului sau in partea de jos, spre pantece. De asemeni trebuie sa cunoastem cu simtirea mintii si caldurile care se revarsa in inima:
1. Caldura care se revarsa in inima de la Dumnezeu este ca un mir bine mirositor. Aceasta caldura incepe cu rugaciunea numai in inima si sfarseste cu rugaciunea tot in inima, dand sufletului siguranta si roduri duhovnicesti;
2. Caldura care a patruns in noi prin caderea stramosilor are inceputul si sfarsitul in rinichi, aducand sufletului asprime, raceala si tulburare;
3. Caldura care este starnita in noi de la diavoli se iveste din amestecarea cu aprinderea poftei si aprinde inima si madularele spre desfrau, robind mintea cu cugetele spurcate si momind-o spre desfranare. Daca unii s-au ratacit, vatamandu-si mintea, sa stie ca au patimit acest lucru din cauza ingamfarii lor si a randuielii de sine si pentru ca nu au intrebat un duhovnic cu experienta duhovniceasca, iar nu din cauza practicarii rugaciunii lui Iisus.
Diavolul pierzand caldura duhovniceasca prin despartirea de Dumnezeu, dar firea lui nazuind-o, pentru ca a avut-o de la inceput in calitate de duh creat de Dumnezeu (Psalmul 103,5), produce o falsa caldura (mandra, egoista) in sine si in cei ispititi, ca sa scape intrucatva de raceala egoista in care a cazut si sa poata sa insele pe cei ispititi. Avem astfel explicatia coexistentei racelii egoiste si a caldurii fara durata si consistenta, a caldurii superficiale convulsive si artificiale a pacatului, a patimii si ispitirii. Pacatul este pe de o parte caldura pacatoasa, iar pe de alta parte un cinism rece (Pr. Acad. Dumitru Staniloaie).
Sfantul Prooroc David spune despre caldura harica a inimii: “Infierbantatu-s-a inima mea inlauntrul meu si in cugetul meu se va aprinde foc.” (Psalmul 36,6).
Staretul Vasile de la Poiana Marului, zice despre caldura harica urmatoarele:
Cand trupul se incalzeste in inima iar mintea ramane curata, fara patimi si legata parca de adancul inimii, acest lucru este fara de indoiala lucrare a Harului, iar nu a ratacirii. Uneori, la cei ce traiesc o astfel de stare se arata si o sudoare, din pricina caldurii imbelsugate ce este in trup si atunci porneste din inima o sfanta lucrare care misca mintea la cele dinauntru, ca sa strige des: “Iisuse al meu, Iisuse al meu”. Astfel incat, cand se deschide inima, numai atat striga mintea: “Iisuse al meu”, pentru ca nu poate sa rosteasca totul, adica “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma” din pricina ca inima se deschide des. Caci mintea ce se va lipi de lucrarea harica, intrand in cele mai dinauntru ale inimii, nu poate striga mai mult decat: “Iisuse al meu.”!
Atunci, de la aceasta sfanta lucrare a rugaciunii, se naste in inima o frica plina de evlavie si se coboara in suflet o mare mangaiere de la lucrarea cea sfanta a harului. Inima salta si izvoraste din ea lacrimi pline de dulceata duhovniceasca, care izvorasc din ochi, iar inima da atunci in clocot de prea multa lucrare sfanta. Trupul intreg este aprins de caldura ce se revarsa din inima.
Se mai petrec si alte taine minunate cu cei care ajung la aceasta stare: “Uneori se face o lumina cu ajutorul careia se vede inauntru sau o luminare care straluceste ca soarele si care izvoraste din inima.
Se petrec in inima in vremea aceea si alte taine, mintea vede intreaga zidire si uimita de lucrurile sfinte si de contemplarea tainelor dumnezeiesti, inalta slavoslovii din adancul inimii, care nu se pot descrie in scris.
Omul devine atunci indumnezeit de aceasta miscare harica. Dupa aceasta, mintea se rapeste intr-o vedere dumnezeiasca in Cer, vazand taine infricosatoare si preaslavite. Si pe cat se ridica omul de la momelile diavolilor, pe atat vede mai mult din cele ce ii da Domnul.” (Sbornicul, vol. II, pag. 206,276).
Sunt oameni care merg pentru prima data la anumite grupari religioase, budiste, brahmanice si sectare si prin rugaciunile si meditatiile care se fac acolo, simt caldura de la firea umana sau in cel mai rau caz, caldura desfranarii si cred ca aceasta este caldura Duhului Sfant. Insa aceasta este o lucrare diavoleasca, care ii indeparteaza pe multi de la Mantuitorul Iisus Hristos.
In Romania, unul din exemplele cele mai edificatoare, este secta antihristica-yoga a lui Bivolaru. Pentru ca se iubesc pe sine si nu iubesc smerenia lui Hristos si jertfelnicia pentru mantuirea aproapelui, oamenilor le plac mai mult invataturile si faptele insotite de duhul mandriei, a slavei desarte, a iubirii de arginti, a maniei, a uciderii, a desfranarii, a minciunii, a lacomiei…
Pentru ca nu se roaga si mintea nu se intoarce in inima inspirand focul Duhului Sfant, oamenii fumeaza.
RUGACIUNEA MINTII IN INIMA
In timpul acestei rugaciuni, se uneste cugetarea mintii cu simtirile duhovnicesti ale inimii.
Rugaciunea, ca si stiinta vietii duhovnicesti, se invata prin lucrarea practica si nu prin insusirea unei teorii cu mintea. De aceea trebuie sa ne rugam neincetat (1 Tesaloniceni 5,17), in tot locul, dar mai ales in Biserica, unde este prezent Dumnezeu cu Harul Sau. “Cand incepem sa ne rugam, trebuie sa ne pogoram din cap in inima.” (Sbornicul, 2, Cap. 47).
Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne porunceste, zicand: “Tu insa cand te rogi, intra in camara ta si inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, care este intru-ascuns si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie” (Matei 6,6). Camara aceasta, dupa Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe, este inima noastra (Sbornicul 2, pag. 296). Cand va incepe sa ne doara inima, de prea multa incordare a atentiei “sa ne asezam cu luare aminte si cu cuvantul de rugaciune, acolo unde de obicei vorbim cu noi insine, adica sub gat, in partea de sus a pieptului si dupa aceea sa ne pogoram din nou, deasupra sanului stang”. Trebuie sa stim ca, puterea cuvantatoare a inimii noastre este pusa de Dumnezeu in noi in partea de sus a inimii. Aceasta este puterea prin care inima omului se deosebeste de inima dobitoacelor. Puterea si capul sufletului este mintea, care desi este duhovniceasca, totusi isi are locul de petrecere in creier. Tot astfel, puterea cuvantului sau duhul omului, cu toate ca este duhovnicesc, isi are locul de petrecere in partea de sus a inimii, care se gaseste sub sanul stang.
Deci, pentru a face unirea mintii cu inima, trebuie ca in vremea rugaciunii sa avem luarea aminte si atentia in aceasta parte unde este puterea cuvantatoare a inimii. Unirea mintii cu inima consta in unirea gandurilor duhovnicesti ale mintii cu simtirile duhovnicesti ale inimii (Sbornicul 2, pag. 148).
Sfantul Teofan Zavoratul spune urmatoarele: “In ordinea fireasca a desfasurarii puterilor noastre in trecerea mintii de la cele dinafara la cele dinauntru, adica spre inima, prima vama care poate vatama lucrarea rugaciunii, incercand sa opreasca mintea sa se pogoare in inima, este vama imaginatiei. De aceea trebuie sa ne ferim de ea cat mai mult cu putinta. Pentru a ajunge in chip multumitor cu mintea in inima, sa tinem minte ca cea mai simpla lege a rugaciunii este sa nu ne inchipuim (imaginam) nimic.” Cugetarea la lucrurile sfinte si inchipuirea lor sunt potrivite in vremea meditatiilor evlavioase. In timpul rugaciunii insa, nicidecum, fiindca imaginile tin luarea aminte afara de inima, oricat de sfinte ar fi ele, iar in timpul rugaciunii atentia noastra trebuie sa fie inauntrul inimii. Concentrarea atentiei in inima este punctul de plecare a unei rugaciuni facute cum se cuvine si, intrucat rugaciunea este calea prin care ne suim la Dumnezeu, abaterea atentiei de la inima este o abatere de la aceasta cale. Cand mintea noastra incepe sa coboare in camara inimii pentru a se intalni cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos, care se afla acolo de la Sfantul Botez, (Galateni 3, 27) incepe razboiul nostru cu pacatele noastre, cu oamenii pacatosi si cu diavolii.
Trebuie sa ne rugam neincetat, in orice loc, dar mai ales in Biserica, pana cand darul lui Dumnezeu se va pogori, va lumina mintea noastra si va alunga pe diavoli. Daca vad diavolii ca mintea noastra a trecut cu ajutorul Darului lui Dumnezeu de vama imaginatiei, ne asteapta la vama ratiunii. De vama ratiunii este mai greu de trecut decat de vama imaginatiei. Atat gandurile omenesti cat si de la diavolii teologi (arhidiaconi), care cunosc Sfanta Scriptura, asteapta mintea noastra, la aceasta vama a ratiunii si cauta sa intrerupa rugaciunea noastra, prin nenumarate ganduri si cugetari din Sfanta Scriptura, din filozofie si alte ganduri omenesti.
De aceea, mintea trebuie sa coboare inima cu o singura cugetare, care arde toate aceste ganduri: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.”
Si nu numai atat, ci sa-si miste puterea ceea privitoare a sufletului pentru a zice aceasta rugaciune cu toata vointa, prin cuvantul mintal, cel aflat inlauntrul nostru.
Tot asa trebuie sa luam aminte prin privirea noastra cea ganditoare, cat si prin auzul cel ganditor, la cuvintele rugaciunii si mai ales la intelesul lor. Daca mintea noastra este risipita si nu ne putem ruga, sa o smerim gandindu-ne ca suntem sub diavoli in iad, datorita darurilor primite de la Dumneeu si a pacatelor savarsite, sa citim din Psaltire, din Ceaslov si Acatistier, psalmi si rugaciuni pana cand mintea se va aduna si linisti.
Al treilea chip al rugaciunii si al luarii aminte se cuprinde in urmatoarele: Mintea in timpul rugaciunii sa petreaca fara iesire inauntrul inimii si, de acolo, adica din adancul inimii, sa inalte rugaciuni catre Dumnezeu. Aici este tot miezul lucrarii (Sbornicul, p. 62).
Asadar mintea trebuie sa se pogoare in inima fara nici o imaginatie si fara sa gandeasca, simtit sau gandit, dinauntru sau din afara, chiar bun de ar fi aceasta, fiindca Dumnezeu este afara de toate cele ce sunt simtite si gandite si mai presus de toate acestea, ca sa dobandeasca unirea dumnezeiasca.
Sfantul Nicodim Aghioritul cere ca mintea, cand se va pogori in inima, sa nu stea acolo numai sa priveasca ci, prin cuvantul asezat inauntru inimii, sa se roage tainic: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.”
La intoarcerea mintii catre inima si la intrarea ei in inima cu rugaciunea cea ganditoare, trebuie sa unim mintea cu cuvantul cel tainic aflat inlauntrul nostru si cu vointa noastra, astfel incat aceste trei parti ale sufletului nostru sa fie una si cea una trei (Treimea Umana).
Caci in acest chip omul, care este Icoana Sfintei Treimi (asemanarea omului cu Dumnezeu), se uneste cu Intaiul Chip, dupa marturia Sfantului Grigore Palama care zice: “Cand mintea cea una se va face intreita, ramanand totusi una, atunci se uneste cu intreita unime dumnezeiasca incepatoare, inchizand toata lucrarea ratacirii, asezandu-se mai presus de trup, de lume si de tiitorul lumii” (diavolul).
Insa noi nepricepand maretia, cinstea si slava Harului care ne-a renascut si neingrijindu-ne sa crestem duhovniceste prin implinirea poruncilor si sa ajungem pana la starea de contemplatie cu mintea, ne lasam tarati in bezna nesimtirii si a intunericului (pacatelor). Se intampla ca abia ne putem aduce aminte ca exista Dumnezeu. Dar cum ar trebui sa fim noi ca niste fii ai lui Dumnezeu, dupa har ? Despre aceasta cel mai adesea fie ca nu stim nimic, fie ca nici nu ne ingrijim sa stim. Cine vrea sa sporeasca in rugaciuea curata facuta cu mintea in inima, se cuvine cu toata ravna sa se osteneasca la lucrarea tuturor poruncilor dumnezeiesti si, indeosebi, la chemarea neincetata a numelui Domnului cu mintea in adancul inimii.
Mangaierile si darurile Duhului Sfant vin in inima omului prin durerile si jertfirea pentru mantuirea aproapelui, dupa cum ne spune Duhul Sfant: “Doamne cand s-au inmultit durerile mele in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu.” (Psalm 93,19). Cel ce nu sufera, nu munceste, nu slujeste si nu se jertfeste pentru mantuirea aproapelui, nu va primi roadele Duhului Sfant, pentru ca numai prin osteneala si durerea inimii si prin nevointe trupesti se descopera crestinilor Harul Duhului Sfant, care este dat credinciosilor de la Sfantul Botez, Har care din pricina nepasarii noastre fata de implinirea poruncilor dumnezeiesti se ingroapa in patimi si in cenusa uitarii, dar care din negraita mila a lui Dumnezeu, se recapata prin pocainta.
Deci, se cade ca sa nu fugim de osteneli, din pricina durerilor care vin odata cu ele, pentru ca sa nu fim osanditi pentru nelucrare si sa auzim de la Dumnezeu: “Luati de la el talantul…” (Matei 25,28). Sfantul Grigorie Sinaitul ii sfatuieste pe cei ce nu au sporit in rugaciunea tainica a inimii, zicandu-le: “Unii ca acestia trebuie sa citeasca multe rugaciuni (din Acatistier, Psaltire si Ceaslov) pana cand se va incalzi inima si va incepe in ea lucrarea rugaciunii cea ganditoare cu mintea. Cand va gusta, in sfarsit, din acest Har, sa faca rugaciunea vorbita cu masura si sa petreaca mai mult in rugaciunea mintii in inima, in caz de slabire sau de ratacire, sa se apuce din nou sa rosteasca rugaciuni multe cu gura si sa citeasca mult din scrierile Sfintilor Parinti”.
Sfantul Diadoh al Folticeei spune: “Cand suntem apasati de multa tristete, trebuie sa facem cantari si rugaciuni cu glas putin mai mare, lovind sufletul cu sunete, nadejdea bucuriei (duhovnicesti), pana ce norul greu se va imprastia de norul melodiilor” (Doxologia, tropare, etc…).
Crestinul va trece dupa o perioada de timp de la rugaciunea orala la rugaciunea mintii, de la rugaciunea mintii la rugaciunea mintii in inima, si de la rugaciunea mintii in inima la rugaciunea inimii. Iar prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, pentru ca sa nu se mandreasca, crestinul va fi smerit, revenind pe treptele cele mai de jos ale rugaciunii.
( va urma)
Sursa: Saccsiv’s Weblog
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu