marți, 21 iunie 2011

Iubirea – miezul problemei

Nimeni nu este atât de aspru cu tine aşa cum eşti tu însuţi. Asemeni tuturor fraţilor tăi, suferi de un profund sentiment de imperfecţiune şi nevrednicie. Te urmăreşte sentimentul că ai făcut nişte greşeli teribile pentru care, mai devreme sau mai târziu, vei fi pedepsit de autorităţi umane sau de vreo autoritate abstractă spirituală, cum ar fi Dumnezeu sau legea karmică.
Aceste chestiuni nerezolvate cu privire la autoevaluarea ta reprezintă condiţiile în care se realizează întruparea ta. Cu alte cuvinte, eşti aici pentru a le rezolva. Tu ţi-ai ales părinţii, pentru ca ei să-ţi exacerbeze sentimentul de vinovăţie, în aşa fel încât să poţi deveni conştient de el. Aşadar, a-i învinui pe ei pentru problemele tale, nu te va ajuta să îndepărtezi condiţiile pe care, în mod reciproc, voi le-aţi impus iubirii. Singura cale de ieşire este ca tu să devii tot mai conştient de propria ta vinovăţie şi de credinţele şi tiparele de interacţiune bazate pe frică.
A căuta pe cineva special, care să-ţi furnizeze iubirea pe care părinţii tăi nu au fost în stare să ţi-o ofere, nu este o rezolvare, ci doar va agrava lucrurile. Să nu fii surprins, dacă partenerul sau partenera pe care i-ai ales sunt întruparea perfectă a părintelui cu care ai cele mai multe de vindecat. Nu poţi să nu ajungi faţă în faţă cu propriile tale răni. Părinţii, soţii şi copiii sunt aici ca să te ajute să vezi propria ta nevoie de vindecare – iar tu, la rândul tău, îndeplineşti aceeaşi funcţie în vieţile lor.
Căutarea iubirii necondiţionate într-o lume a condiţiilor este sortită, în mod inevitabil, eşecului. De vreme ce toţi fraţii tăi acţionează conform unor tipare bazate pe ruşine sau vină, ei nu îţi pot oferi iubirea pe care ştii că o meriţi şi nici tu nu le-o poţi oferi lor.
Cel mai bun lucru pe care îl puteţi face este să vă ridicaţi unul altuia starea de conştientă asupra iubirii ce vă este necesară – şi să începeţi să vă asumaţi responsabilitatea de a v-o dărui vouă înşivă.
Dacă nu-ţi asumi responsabilitatea de a aduce iubirea în propriile tale răni, nu vei ieşi din ciclul vicios  atac/apărare, vină şi învinuire.
Sentimentele tale de furie, jignire şi trădare – oricât de justificate ar părea ele – nu vor face decât să toarne ulei pe focul conflictului interpersonal şi vor continua să reîntărească credinţa sau convingerea ta sub-conştientă că eşti nevrednic de iubire şi incapabil să iubeşti.
Trebuie să înveţi să vezi cât de departe se întinde propria ta ură de sine. Până ce nu te vei uita în oglindă şi nu vei vedea, reflectate acolo, propriile tale convingeri, îl vei folosi pe fiecare seamăn al tău din cadrul experienţelor tale ca pe o oglindă care să-ţi arate ceea ce crezi despre tine însuţi. Deşi nu e nimic greşit în această practică, ea nu este calea cea mai scurtă sau uşoară spre acasă, întrucât există întotdeauna tendinţa de a gândi că ceea ce vezi este lecţia altuia.
Dacă vrei să ieşi din psihologia vicioasă a lumii, trebuie să opreşti jocul proiecţiei. Acest joc ascunde atracţia ta subconştientă spre moarte, în spatele unei faţade a blamării şi a unei moralităţi condiţionate. E o ironie, într-adevăr, dar – în chiar clipa când îţi declari inocenţa pe socoteala aproapelui tău – tu îţi întăreşti, de asemenea, propriile sentimente de vinovăţie şi inferioritate.
Nu există altă cale de ieşire din cercul vicios al vinei şi învinuirii, alta decât de a înceta să învinuieşti. Dar fii pregătit. Dacă vrei să te dai jos de pe roata suferinţei, s-ar putea să constaţi că nu te bucuri de prea multă popularitate. Cei ce nu participă la jocul lumii – proiecţia – sunt primii care vor fi atacaţi.
Dacă nu ai învăţat nimic din viaţa mea, asta precis ai învăţat-o!
Oricine care îşi recunoaşte propria frică – fără a o proiecta în afara sa – periclitează jocul lumii. Oricine care îşi asumă propriile gânduri ucigaşe şi le caută rădăcinile în propria conştiinţă, ameninţă eşafodajul moral al societăţii. În societatea umană există bine şi rău. Cei care fac ceva bun sunt răsplătiţi, iar cei care fac ceva rău sunt pedepsiţi.
Aşa a fost dintotdeauna.
Învăţătura mea ameninţă acest postulat fundamental. La nivelul cel mai de suprafaţă, ea contestă ideea că răul ar trebui pedepsit. În faţa strigătului pentru plată şi răsplată, m-am situat şi voi continua să mă situez în favoarea iertării.
La un nivel mai profund, învăţătura mea contestă însăşi ideea că cineva ar trebui condamnat din cauza comportamentului său. Dacă cineva acţionează greşit, aceasta se datorează faptului că are gânduri greşite, gânduri false. Dacă el poate să-şi dea seama de neadevărul gândirii sale, îşi poate schimba comportamentul. E în interesul societăţii să-l ajute s-o facă. Dar dacă se aplică o pedeapsă, ideile sale false vor fi reîntărite şi li se va mai adăuga şi povara vinei. Ai auzit zicala: „Din două rele nu iese un lucru bun”. Aceasta este esenţa învăţăturii mele. Toate relele trebuie îndreptate aşa cum trebuie. Altfel, corecţia înseamnă atac. A te opune, a
căuta să birui sau să te cerţi cu o idee falsă este echivalent cu a o consolida. Aceasta este calea violenţei. Calea mea, pe de altă parte, este nonviolenţă. Prin modul ei de abordare a problemei, ea demonstrează care este soluţia. Ea aduce iubire, nu atac, celor cuprinşi de durere. Mijloacele sunt compatibile scopului.
A face ceva rău înseamnă a profesa vina şi a perpetua credinţa că durerea şi suferinţa sunt necesare. A face ceva bun înseamnă a profesa iubirea şi a-i demonstra puterea de a depăşi toată suferinţa. Pe scurt, nu ai niciodată dreptate când faci un lucru rău şi nu greşeşti niciodată când faci un lucru bun.
Ca să ai dreptate, fă bine.
Nu poţi iubi într-un mod lipsit de iubire. Nu poţi avea dreptate şi, în acelaşi timp, să ataci ceea ce este rău, deoarece eroarea e cea care trebuie demontată şi, întrucât rădăcina a tot ce înseamnă eroare este frica, numai demontarea fricii va aduce corecţia.
Iubirea este singura reacţie ce demontează frica. Dacă nu crezi asta, încearc-o. Iubeşte orice persoană sau situaţie care îţi evocă în tine frica, şi aceasta va dispărea. Asta este adevărat, nu atât datorită faptului că iubirea e antidotul fricii, ci fiindcă frica este „absenţa iubirii”. De aceea, ori de câte ori iubirea este prezentă – frica nu poate exista.
Cei mai mulţi dintre voi înţeleg foarte multe despre frică, dar foarte puţine despre iubire. Vă este frică de Dumnezeu, vă este frică de mine şi vă este frică unul de celălalt.
De ce vă e frică? Deoarece aveţi convingerea că nu meritaţi să fiţi iubiţi şi nici nu sunteţi capabili să iubiţi pe altcineva.
Această credinţă este singura credinţă ce trebuie schimbată. Toată negativitatea din viaţa voastră se va destrăma, o dată ce demontaţi această credinţă eronată despre voi înşivă. Tu, prietenul meu, nu eşti ceea ce gândeşti că eşti. Nu eşti doar o acumulare a tuturor convingerilor şi faptelor tale negative. Asta este ceea ce crezi tu că eşti, dar nu e ceea ce eşti. Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, la fel ca şi mine. Tot ceea ce este bun şi adevărat despre Dumnezeu, este bun şi adevărat despre tine.
Acceptă acest fapt – fie şi numai pentru o clipă – şi viaţa ta va fi transformată. Acceptă aceasta în privinţa fratelui tău – aproapelui tău – chiar în acest moment şi tot conflictul dintre voi se va termina.
Ceea ce vezi este un rezultat direct a ceea ce crezi. Dacă tu crezi că eşti vinovat, atunci vei vedea o lume vinovată. Iar o lume vinovată va fi pedepsită – şi la fel vei fi şi tu.
„Dumnezeu te va bate. Dumnezeu va nimici lumea. Dumnezeu se va răzbuna.” Acestea, prietenii mei, sunt gândurile pe care voi le gândiţi. Acestea – deşi sunt blasfemii – sunt ideile absurde pe care vreţi să mi le atribuiţi mie! Din fericire, eu înţeleg că acesta este doar modul vostru – nu prea subtil – de a vă canoni.
Este o manevră de tergiversare. În timp, veţi obosi de ea. Nu va dura mult până ce veţi începe să respingeţi – individual şi colectiv – întreg conceptul vinei şi veţi tânji să veniţi acasă.
Prietenii mei, aştept cu bucurie şi certitudine acest moment al deplinei onestităţi şi responsabilităţi. În acea zi, când veţi vedea binele vostru şi pe cel al semenilor voştri ca fiind unul şi acelaşi, tot ceea ce vă separă de Dumnezeu se va desprinde de voi şi veţi sta alături de mine în toată splendoarea voastră.
Atunci veţi cunoaşte în mod neîndoielnic Iubirea lui Dumnezeu pentru voi.
Atunci veţi cunoaşte că El/Ea nu v-a abandonat niciodată, nici chiar în culmea demenţei voastre, când aţi gândit că El/Ea vrea să vă pedepsească şi să vă distrugă lumea.
Atunci veţi cunoaşte puterea minţii voastre de a crea şi atunci veţi alege să creaţi împreună cu Dumnezeu şi nu separat de El/Ea.
Paul Ferrini
IUBIRE FĂRĂ CONDIŢII
Reflecţii ale Minţii Christice

Sursa: Esența vieții … între adevăr și iluzie…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu