joi, 2 iunie 2011

Iisus în India – Mit sau adevăr ? (I)

“Distribuit, în reţelele de televiziune, de Universal City Studios Productions, Jesus in India, filmul producătorilor Paul Davids şi Edward T. Martin, lansat în perioada Crăciunului lui 2008, la Sundance Channel, în încercarea de a arunca o rază de lumină, pe o perioadă obscură din viaţa lui Iisus Hristos, expediată sumar în evanghelii, într-un singur verset, coroborează declaraţiile multor personalităţii ale culturii şi religiei actuale: Prof. Elaine Pagels, Monsignor Corrado Balducci, Sfinţia Sa Dalai Lama, Sfinţia Sa Shankaracharya, Arif Khan, Suzanne Olsson, Dr. Paul R. Fleischman, Fratele Chidananda, Daniel Entin, Rabbi Yitzchok Adlerstein, Michael Hesemann, Prof. Alan C. Mitchell, Prof. Anthony Tambasco, Prof. James Deardorff.
Am ezitat multă vreme să mă apropii, prea mult, de subiecte religioase fierbinţi şi o voi face în acest articol ceva mai amplu, fiindcă, spre ruşinea acestor vremuri, cuvinte abjecte, lipsite de conţinut, ca erezie sau blasfemie, continuă să facă parte din vocabularul nu doar al căpeteniilor religioase, ci şi al fundamentaliştilor de rând şi m-am decis, într-un final, să devin eu însumi intolerant, fiindcă nu mai tolerez de multă vreme intoleranţa cretină şi bigotismul celor care refuză să priceapă, după milenii de mistificare religioasă, că “izvoarele teologice” ce ne-au fost lăsate la îndemână, nouă, muritorilor de rând, de mai marii bisericilor, au fost cenzurate la maxim, pentru a le servi interesele materialiste meschine.
Printre rânduri, în diferite articole postate pe blog, m-am exprimat destul de dur, poate, la adresa bisericii creştine şi a celei catolice, în special, dar pe 30 martie a.c., TVR 1, a suplinit lipsa mea de implicare în afacerile ortodoxiei române, cel mai mare evazionist fiscal, difuzând un documentar, pe care vi-l recomand, spre trezire, “Averea bisericii”, ce a fost evaluată, modest, aş zice eu, la circa 3 miliarde de euro: 5.000 de hectare de pădure şi tot atâtea hectare de teren arabil, zeci de hoteluri, restaurante, ferme agricole şi viticole şi, nu în ultimul rând, peste 18 milioane de credincioşi, dispuşi să umple buzunarele fariseilor moderni autohtoni, largi cât portbagajele maşinilor de lux, în care-şi plimbă fundurile “sfinte”.
Respingerea realităţii, refuzul de pune întrebări incomode, condamnarea feroce şi ostracizarea celor care o fac, lipsa documentării adecvate, interpretarea îngustă a izvoarelor religioase sau istorice, sunt doar câteva dintre caracteristicile comportamentale ale fundamentaliştilor actuali, prezenţi în orice religie, care ne împiedică şi azi să aflăm adevărul, monopolizat de mii de ani de purtătorii de anterie, care au epurat cu sălbăticie sau au blocat, în arhivele proprii, orice scriere religioasă autentică, în baza unor drepturi divine inventate şi impuse cu sabia şi rugul, ce au condus la instituirea unei ierarhii religioase monstruoase.
Vreme de circa 460 de ani (325-787), cele şapte Sinoade Ecumenice, s-au înscris într-un ciclu rotund, iniţiat şi finalizat la Niceea, al “formării şi îndrumării” moralei creştine, prin cenzurarea sau distrugerea tuturor documentelor istorice şi religioase care le-au căzut în mână, ciclu ce a fost redeschis în secolul trecut, prin monopolizarea şi blocarea accesului la documentele eseniene de la Qumran şi la cele de la Nag Hammadi, perpetuând, în locul unei religii a iubirii şi înţelegerii, aşa cum a încercat Iisus, o religie a terorii, centrată pe o pedeapsă cruntă, la o ipotetică judecată de apoi, de care nimeni nu va fi scutit, din moment ce până şi actul naşterii noastre, în această lume a aparenţei materiale, prin voinţă divină, a fost întinat, fiind definit drept păcat primordial.
Încă de la primul meu contact serios, cu această carte îndoliată, care este Biblia, nu am înţeles logica unificării a două scrieri fundamental diferite, Vechiul şi Noul Testament, primul fiind bântuit de o zeitate absurdă, răutăcioasă, geloasă, violentă şi răzbunătoare, care-mi aminteşte perfect de panteonul antic grec, plin de asemenea “zei” malefici, iar al doilea, fiind luminat de iubirea şi compasiunea celui mai mare sacrificat al religiei creştine – prin grija obtuzităţii contemporanilor şi a ipocritelor căpetenii religioase – Iisus Hristos, cu atât mai mult cu cât, Noul Testament, este repudiat de iudaism şi islam.
În pofida timpului avut la dispoziţie şi a îndărătniciei manifestate în “modelarea scrierilor religioase”, se pare că preoţii nu şi-au făcut prea conştiincios datoria, fiindcă mai există documente ce le-au scăpat sau documente ce au fost cenzurate neatent, din care se poate reconstitui, încă, viaţa lui Iisus, de exemplu, intenţie manifestată de documentarul de faţă.
O problemă controversată, tratată în documentar, rămâne absenţa din evangheliile oficiale, a unei perioade consistente, de circa 18 ani, din viaţa lui Iisus, de la rătăcirea de părinţi la vârsta de 12 ani şi regăsirea sa după trei zile, în Templul din Ierusalim, unde dădea răspunsuri documentate şi impresionante, întrebărilor cele mai grele, puse de învăţaţii vremii şi până la apariţia sa la fluviul lordan, când se supune botezului oficiat de vărul său, Ioan Botezătorul, fiind “ca de treizeci de ani” – Luca 3:23, pe atunci, toată perioada fiind “sintetizată” într-un unic verset, al aceleaşi Evanghelii după Luca, 2:53: “Şi Iisus sporea cu înţelepciune şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni.”
Date fiind detaliile foarte amănunţite, cu care sunt descrise în evanghelii, cam toate evenimentele din viaţa lui Iisus Hristos, “rezumarea” într-o singură frază ambiguă, a majorităţii vieţii sale, tocmai la momentul când începuse să dea dovada unor calităţi ieşite din comun, punându-i în dificultate pe învăţaţi, prin cunoştinţele religioase profunde pe care le stăpânea, pare cel puţin dubioasă.
Ce anume, s-a întâmplat în acea perioadă şi noi nu ar trebui să ştim ?
De ce este atât de periculoasă, pentru religia creştină oficială, această perioadă vastă din viaţa Mântuitorului ?
Care sunt explicaţiile “savante” pe care (nu) ni le oferă exponenţii bisericii creştine ?
De regulă, ni se serveşte sintagma sfidătoare “Dumnezeu nu a vrut să ştim”, preoţii continuând să-şi aroge, cu nesimţire, dreptul de a vorbi în numele lui Dumnezeu, deşi nu este deloc clar, cine le-a dat acest “drept divin”.
Dacă suntem insistenţi şi dorim explicaţii ceva mai logice, putem căpăta răspunsuri tupeiste, ca ale Monseniorului Corrado Balducci, nunţiu şi prieten apropiat al Papei, exorcist al Arhidiocezei de Roma, care “în ciuda studiilor teologice intensive” nu a auzit niciodată de acea perioadă lipsă, de circa 18 ani şi, în nici un caz, de ipoteza călătoriilor orientale ale lui Iisus, bigotism surprinzător din partea unui personaj care, pe de altă parte, susţinându-l pe astronomul-şef al Vaticanului, José Gabriel Funes, afirma curajos, în problema extraterestră:
“Este foarte probabil să existe şi alte fiinţe, nu cred că este ceva straniu, fiindcă între natura umană şi cea angelică, despre care avem certitudini teologice, există prea mari discrepanţe.”
Ceea ce nu l-a împiedicat să-i blameze pe indieni, ale căror documente străvechi, le consideră pe toate ca fiind false, deşi aduce involuntar, cred, în discuţie, un element nou: toate întrebările ce i-au fost puse, se refereau la plecarea lui Iisus, în India, în jurul vârstei de 12-14 ani, o aproximare cât mai apropiată de textul evangheliei, dar episcopul avansează cifra de 17 ani.
Ciudat… sau, poate, a grăit adevărul, fără să vrea.
Alţii, precum Michael Hesemann, de la Universitatea din Göttingen, istoric şi jurnalist acreditat de Vatican, afirmă, conciliant în aparenţă: “istoricii sunt nerăbdători să afle adevărul” dar, în opinia lui, Iisus, vreme de 18 ani, a făcut simultan tâmplărie, meditaţie şi contemplaţie (practici pe care nu le ştiam ca aparţinând religiei israelite sau creştine), fiindu-i interzis să-şi taie barba sau părul şi respectând celibatul.
Sincer vorbind, nu vreau să-mi imaginez cum ar arăta, un bărbat, cu barba şi părul netăiate vreme de 18 ani, fiindcă mă îndoiesc că i-ai mai putea deosebi capul, de o căpiţă cu fân, iar în privinţa celibatului cunoaştem astăzi, mai bine ca oricând, cât de convinsă este biserica catolică de respectarea lui şi îmi permit să vă ofer doar o mostră, ce reliefează o problemă extrem de gravă, pe care papalitatea o “tratează” prin compensaţii materialiste:
“Ordinul iezuit Oregon Province of the Society of Jesus din Statele Unite, a plătit, vineri, 25.03.2011, 166 de milioane de dolari, celor peste 500 de victime, ale abuzurilor sexuale săvârşite de preoţi catolici, în şcoli.
Despăgubirile au dus la falimentul Ordinului. Numeroşi preoţi catolici, din cadrul Ordinului Iezuit, sunt acuzaţi că, în perioada 1940 – 1990, ar fi abuzat copii amerindieni, în statele americane Alaska, Idaho, Montana, Oregon şi Washington. În cadrul aceleiaşi acţiuni, victimelor le vor fi prezentate scuze în mod public. Însă, avocatul Blaine Tamaki, a declarat că, nici o cantitate de bani, nu poate aduce înapoi o copilărie pierdută, o cultură distrusă ori o credinţă făcută ţăndări. Cea mai mare sumă, care a ajuns la victimele sexuale ale preoţilor catolici pedofili din Statele Unite, este de 660 de milioane de dolari, plătită de Dioceza Los Angeles.
Ea este urmată de Dioceza San Diego, care a despăgubit, 144 de victime, cu 198 de milioane de dolari.”
Sau, revenind la Iisus, am putea, noi înşine, argumenta, în spiritul doct al lui Hesemann, că, după ce, la numai 12 ani, dovedise o dezvoltare spirituală şi cunoştinţe religioase, mult deasupra celor mai şcoliţi teologi ai vremii, renunţă la tot, vreme de 18 ani învaţă tâmplăria, iar la 30 de ani, îl apucă iarăşi amocul religios, apucându-se de propovăduit şi, mai nou, de adunat discipoli, având ca prin minune, cunoştinţe şi puteri inimaginabile, dobândite prin meditaţia practicată sârguincios, în timpul rindeluitului.
Dap… totul e foarte logic şi simplu !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu